FOTO-REPORTAJ în Penitenciarul AIUD: Viața într-o închisoare de maximă siguranță

O cameră cu trei paturi, televizor, școală, biserică, teren de sport și un loc de muncă, dacă își doresc. Acestea sunt facilitățile de care dispun cei 750 de deținuți de la Penitenciarul Aiud, una din cele mai mari închisori din România. Deținuții sunt repartizați pe camere și centre în funcție de faptele pe care le-au comis și pedepsele pe care le au de ispășit. În funcție de acestea este și traiul lor în penitenciar, cu cât pedeapsa este mai lungă și fapta mai gravă, cu atât detenția este mai aspră. 

 

Viața în spatele ușii de metal, închisă cu lacăt, pare dintr-un film, iar Penitenciarul Aiud este platoul de filmare. Aici își ispășesc pedepsele 750 de deținuți, bărbați, asistaţi de în jur de 400 de angajați, de la la gardieni, la consilieri, educatori, psihologi etc.

Primul lucru care te așteaptă la intrarea într-un penitenciar este controlul. La vizite se intră pe bază de buletin, nu sunt permise telefoane, obiecte metalice, genți etc.

Odată trecut de poarta de intrare, te „izbește” în față „Calvarul Aiudului”, un memorial făcut în cinstea foștilor deținuți politici care au fost prinși și încarcerați la Aiud, sute de nume (preoți, profesori, studenți) enumerate pe un gard vopsit în tricolor.

În spatele gardului începe lumea sutelor de bărbați condamnați la ani buni de închisoare. O plimbare prin perimetrul de detenție este bulversantă. Nu îți dai seama dacă oamenii care trec pe lângă tine sunt deținuți sau vizitatori, iar din toate colțurile se aude muzică. „Este frecvența radio, dreptul lor la informare”, ne spune directorul adjunct al penitenciarului.

Deținuții sunt împărțiți în cele 5 clădiri ce servesc drept centre de detenție și care însumează 320 de camere.

Locaţia din Aiud este catalogată ca penitenciar de maximă siguranță și regim închis, motiv pentru care condamnații sunt împărțiți în funcție de pedeapsă, de numărul anilor pe care îi are de ispășit și nu de fapta comisă. De exemplu, cei care au peste 13 ani sau pedeapsă pe viață sunt închiși la centrul de maximă siguranță, iar ceilalți – în funcție de anii pe care îi mai au de executat.

Tot aici mai există câteva celule de semidetenție, unde deținuții au o grădină de care pot dispune când doresc, însă aici ajung doar cei care mai au de executat perioade scurte de timp. Aici oamenii păreau că sunt acasă, își întindeau hainele în mica lor grădină sau stăteau în pat cu ușile larg deschise, pentru a primi razele soarelui.

La trei metri distanță, undeva pe scări, cinci bărbați, nesupravegheați, parcă stăteau de povești. Fumau și râdeau de parcă erau vecini de bloc și se întâlneau la cafea. Aici era atelierul de încălțăminte, unul din locurile de muncă ce le permite deținuților ocazia de a-și reduce din pedeapsă. Două zile lucrate sunt echivalentul a trei zile ispășite din pedeapsă. Din păcate, sunt puțini cei care acceptă să muncească pentru reducerea pedepselor sau pentru bani.

CAMERELE DEȚINUȚILOR:

Celule de câțiva metri pătrați sunt locul în care deținuții își petrec cea mai mare parte din timp. Stau câte trei în cameră și fiecare are colțișorul său pe care încearcă să și-l decoreze cu amintiri legate de casă. Borcanele cu murături sunt prezente pe aproape fiecare masă, iar nelipsit este și televizorul, singura lor legătură cu lumea exterioară.

Grupurile sanitare sunt diferite. Există celule în care WC-ul este în cameră și este la o draperie distanță de pat, însă există și celule în care s-au creat spații separate pentru grupurile sanitare.

În camerele de maximă siguranță accesul nu este permis nici măcar la ziua porților deschise. Detențiile celor condamnați pe viață, pentru omor, viol sau alte fapte deosebit de grave este mult mai strictă. Programul lor de plimbare este mai scurt, iar gardienii au grijă ca „grupurile” aflate în conflict să nu se întâlnească.

Printre acești deținuți se flă și Pricu, care se pare să s-a apucat de scris și de citit, de când s-a predat oamenilor legii.

ȘCOALA și RELIGIA după gratii

Viaţa după gratii nu înseamnă şi privare de educaţie, iar cei care nu au terminat învățământul obligatoriu se pot înscrie la școală, deși au peste 18 ani. Anul școlar la penitenciar a început tot în 11 septembrie, iar anul acesta sunt înscriși în jur de 60 de deținuți care vor învăța după programa școlară specială. I-am prins în pauza dintre ore pe elevii penitenciarului. Stăteau grupați și păziți, în fața clădirii ce le deservește ca școală și așteptau să înceapă următoarea oră.

Pe lângă această activitate, fiecare deținut are dreptul la o zi de slujbă religioasă pe săptămână. Deținuții sunt programați pe zile, și aici tot în funcție de pedeapsa fiecăruia.

Biserica din curtea penitenciarului este locul în care mulți dintre deținuți încearcă să găsească iertare. Pe lângă programele de reintegrare în societate pe care le au cu psihologii, deținuții apelează la preot pentru a încerca să se elibereze de păcate, măcar sufletește.

Biserica este ridicată din 1995 și a fost construită de deținuți, mai puțin pictura și icoanele de la intrare în altar, care au fost primite, ca donație, din partea mănăstirii de la Rîmeț.

Viața după gratii văzută de un deținut

Gabriel Untu din Hunedoara are 43 de ani și este unul dintre cei 750 de deținuți ai penitenciarului. Aproape ca majoritatea celor închiși, se consideră nevinovat.

A fost închis în urmă cu trei ani pentru contrabandă cu țigări și mai are de executat încă doi.

„Nu spun că sunt neapărat nevinovat, dar totuși, am stat 9 luni în arest la domiciliu și nu mi-am găsit adversar cu ce am eu. Am sub 200 de milioane prejudiciu, nu am scos marfa niciunde, am cumpărat-o din Hunedoara și tot acolo am vândut-o. Nu am făcut contrabandă, este o asimilare. Sunt oameni care trebuie să facă pedepsele altora. Sunt oameni care scapă cu un an cu suspendare, nu prea sunt la pușcărie oameni care au făcut contrabandă cu țigări”, spune Gabriel.

Bărbatul este recidivist și mai avea din urmă încă o pedeapsă cu suspendare pentru furtul unui cablu, spune el.

Despre viața în spate gratiilor spune că este grea, pentru că este prea mult timp închis.

„Ești prea mult timp închis în celulă. Eu am venit de dincolo (n.r. – de la Hunedoara), acolo erau doi în cameră, dar după câteva luni deja te plictisești, că nu mai ai ce să vorbești cu omul ăla”, mai spune Gabriel.

Pentru a-și reduce din pedeapsă și pentru a se elibera de chinul celulei, Gabriel muncește la biblioteca penitenciarului. Opt ore pe zi are grijă de cărțile de pe rafturi, le ordonează și le șterge de praf. Spune că acest lucru îi ușurează enorm pedeapsa și că în momentul în care vine weekendul începe să-i fie greu.

„Programul meu este de la opt la patru. Mi-a ușurat foarte mult pedeapsa, eu simt greutatea pe sâmbătă, duminică. În weekend mă duc la biserică, cam o oră, după aia se iese la plimbare cam două ore și în rest stăm pe cameră”, povesteşte deţinutul.

Legat de mâncarea din penitenciar, Gabriel spune că el nu mănâncă ce i se dă și așteaptă pachet de acasă sau își cumpără de la magazin, unde prețurile sunt foarte mari, în special la fructe și legume.

Cu lacrimi în ochi, Gabriel vorbește de fetița lui de 8 ani pe care nu a văzut-o de când este închis. Ce mai mare suferință este că nu o poate vedea și că deși are custodia împărțită cu fosta soție, aceasta nu îl lasă să vorbească cu fetița de câte ori vrea.

Plănuiește să se lupte în instanță pentru custodia competă a copilului său în momentul în care va ieși din închisoare.

Gabriel și-a făcut deja planul pentru ieșire și spune că nu va rămâne în România, ci va pleca în Anglia.