Epilog pentru ”Povești”: Cinci zile, la Alba Iulia, am „respirat” și am ”mâncat teatru pe pâine”. Fără să tușim, fără să ne doară burta

Duminică s-a încheiat cea de-a IX-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru „Povești” de la Alba Iulia, ediție care a adus spectacole importante și evenimente care au meritat să fie văzute. Unele uluitoare prin mesajul transmis, altele care lăsau loc de mai mult. Câteva mi-au lăsat impresia că se mai face artă, și nu oricum, ci Artă-Artă. Că teatrul și-a mai pierdut din expresie e adevărat, dar puțini îşi mai asumă rolul de-a face artă, acel fel de artă. În prima zi a festivalului, cei mici strigau la Casa de Cultură a Sindicatelor: „Vrem artiștii!”. O asemenea explozie de bucurie doar copiii o mai exprimă.

“Muzicanții din Bremen” – un spectacol ce a surprins plăcut. Toate spectacolele pentru copii au fost puternice, dar poate nici unul nu se ridică la nivelul “Antologiei” lui Jordi Bertran. E o părere subiectivă, dar măiestria Jocului, combinată cu finețea lui Bertran n-are termeni de comparație. Cum poți să transformi un spațiu de joc de-așa natură încât să ajungi la perfecțiune? Dialogul “marionetă – creator” e desăvârșit la Bertran. La el poți vorbi de Jocul – Funcție Creatoare. E păcat totuși că l-a văzut puțină lume.  Sala teatrului de păpuși era pe jumătate goală. Și vorbim de marele Bertran.  Or, aici publicul și-a greșit prioritățile. Asta nu-mi place. Mergi la spectacolul “Liniște! Sărut. Acțiune!”, dar nu-l vezi pe Bertran. Cine îl vede pe Bertran, nu mai vrea Pavel Bartoș, și nu pentru că aș contesta talentul actoricesc, ci pentru că Bertran nu vezi în fiecare zi.

E un alt fel de artă. Ceea ce au prezentat Didier Malherbe și Renaud Gillet sâmbătă, de la ora 21.00, la Sala Teatrului de Păpuși „Prichindel”, e greu de transmis în cuvinte. Muzica lor te-aruncă în spațiu, te liniștește, te farmecă. Muzica lor e ceva ce nu trebuia ratat, iar de data asta sala a fost plină. Sunt fericiți cei care i-au ascultat. Pe Gillet l-am văzut duminică la “Însemnările unui nebun”, avea un aer detașat, mi-a spus că e prima dată în Alba Iulia și îi place atmosfera de festival. Dacă o să mai vină, nu-i ratați, sunt speciali.

Duetul KVAM din Sankt-Petersburg m-a încântat, nu atât spectacolul, care e frumos, cât atitudinea lor și modul în care vorbeau despre artă. Plastica mâinilor e ceva de vis la ei.

Spunea Kneazkov că au transformat unii regizori scenele rusești în comedie ieftină, că viziunea artei contemporane e să ascundă lucruri evidente, ascunzi dragostea în atâtea artificii că nu mai știi ce trebuie să vezi și cum să vezi. Nu le-a plăcut “Don Quijote”, n-aveau cum să înțeleagă textul, dar transformarea donquijotescă li s-a părut prea mult. Adevarul ăsta e. “Don Quijote” a lui Măniuțiu e un spectacol de imagine îndrăzneț, dar nu are savoarea spectacolului inițial al Adei Milea. Textele ei sunt minunate, și era frumos așa cum era.  Mi s-a părut prea artificial, prea multă culoare, prea mult sunet, prea puțină emoție.

“Astă seară: Lola Blau”- cu Maia Morgenstern m-a cucerit, e un spectacol care a ridicat o sală întreagă în picioare. Maia e o actriță cu un temperament puternic și tandru în același timp. N-am văzut “Polichinelle”, din păcate.  “Triunghiul femeilor” – am evitat acest spectacol, nu gust acest gen de umor.  “Folia, Shakespeare &Co” oferă o viziune îndrăzneață a textului shakespearean, una liber-asumată, creativă. Actorii își simțeau fiecare nerv al corpului, dansul – minunat executat.  “Însemnările unui nebun” în regia lui Felix Alexa, pe textul lui Gogol și a interpretării lui Marius Manole și Alexander Bălănescu – explorează ființa umană, o răscolește. Un text bun asta face, saltă curiozitatea. Iar un text bun interpretat bine e un deliciu al minții.  De la spectacol am ieșit impresionată. Sunt rare spectacolele care îmi trezesc întrebări. Poate de asta, nu am gustat “Liniște! Sărut! Acțiune!„, impresia din “ Însemnări ..” era vie. Spectacolul a bucurat, dar nu a trezit acel ceva.

“Păi …despre ce vorbim noi aici, Domnule” e spectacol de artă. Am auzit comentarii cum că nu ar fi așa bun, e un spectacol adânc. Textul lui Preda și actorii sunt mari.

Aproape toate spectacolele pentru copii au fost reușite. Mi-a atras atenția “Fata babei și fata moșneagului” , „Muzicanții din Bremen” și evident atelierele de creație. Copiii învățau să mânuiască o papușă, să fie martorii procesului de creație .

“Suflet românesc “ a lui Dan Puric te prinde, fară doar și poate, un spectacol bun în festival.  Cafeneaua publică de joi mi-a rămas întipărită în minte, s-a discutat despre teatru și problemele pe care le întâlnesc artiștii: de la cele financiare, până la lipsa unui public avizat. S-a citit din cărțile lui Mircea Diaconu: “Șugubina”, “ La noi, când vine iarna”.

Am văzut teatru, ateliere de creaţie, lansări de carte, dar mai important a fost contactul cu artiștii. Asta rămâne în fond. Ai văzut cum, preț de-o oră sau mai mult, artiștii s-au dăruit, au dat tot ce-aveau mai bun. Pe urmă, îi poți critica dacă vrei, ei și-au făcut treaba așa cum știu.

Rămâne un mare regret, puțini au vazut “Antologia”, puțini l-au gustat pe Bertran.  Oamenii merg la spectacole cu nume deja cunoscute, nu riscă să vadă și altceva. Iar Bertran e Bertran. Pe lista mea sunt trei spectacole mari: “Antologia” lui Bertran, Didier Malherbe & Renaud Gillet și “Însemnările unui nebun” în regia lui Felix Alexa.

Cea de-a IX ediție a Festivalului Internațional de Teatru „Povești” și-a salutat spectatorii, duminică 5 octombrie. Il așteptăm și la anul.