MOTIVARE: De ce a respins Curtea de Apel Alba Iulia contestaţia DNA în dosarul de abuz în serviciu al fostului secretar al CJ Hunedoara

Curtea de Apel Alba Iulia a adus precizări privind respingerea contestaţiei în anulare formulată de DNA Alba Iulia, în cazul dezincriminării abuzului în serviciu, în dosarul ce l-a privit pe fostul secretar al CJ Hunedoara, Daniel Dan. Reamintim că acesta a scăpat de pedeapsa de trei ani cu suspendare dată de Tribunalul Hunedoara, tot prin decizie a Curţii de Apel Alba Iulia.

În principal, DNA şi-a argumentat contestaţia în anulare pe faptul că instanţa de la Curtea de Apel Alba Iulia nu ar fi avut dreptul de a aplica decizia Curţii Constituţionale în condiţiile în care sunt două hotărâri definitive pronunţate în cauză. Potrivit Codului Penal, nu pot exista două hotărâri pentru aceeaşi faptă. Este vorba despre decizia definitivă prin care Daniel Dan a fost condamnat la 3 ani de închisoare cu suspendare şi decizia prin care s-a aprobat contestaţia la executare formulată de acesta. Parchetul spune despre instanţa de la Curtea de Apel că a rejudecat procesul atunci când a pronunţat decizia de anulare a condamnării pronunţată în aprilie 2016 de către aceeaşi instanţă, lucru care nu ar fi trebuit să îl facă. ”Instanţa şi-a depăşit cadrul legal şi a dat o nouă încadrare infracţiunii, admiţând contestaţia la executare. Decizia Curţii Constituţionale ar fi putut fi aplicată doar dacă se ridica o excepţie de neconstituţionalitate în timpul procesului”, a spus procurorul DNA. Parchetul mai afirmă că hotărârea de la Curtea de Apel Alba Iulia, bazată pe decizia Curţii Constituţionale, ”încalcă stabilitatea statului de drept şi autoritatea de lucru judecat”.

Fostul secretar Daniel Dan şi avocatul acestuia au respins afirmaţiile procurorului DNA şi au precizat că instanţa de la Curtea de Apel nu a rejudecat procesul ci doar a constatat existenţa unei legi penale mai favorabile. ”Dacă nu s-ar fi aplicat decizia Curţii Constituţionale s-ar fi încălcat stabilitatea statului de drept. Cea mai mare încălcare a legi într-un stat de drept este nerespectarea deciziilor Curţii Consituţionale”, a spus avocatul. Daniel Dan a depus la dosarul cauzei şi o decizie a Tribunalului Arad prin care s-a admis cererea omului de afaceri Ovidiu Tender şi i-a scăzut 3 ani şi 6 luni din pedeapsa de 12 ani de închisoare, ca urmare a constatării faptului că abuzul în serviciu a fost dezincriminat prin decizia Curţii Constituţionale.

Curtea de Apel a decis în 9 februarie 2017 încetarea de drept a executării pedepsei de către condamnat ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/15.06.2016, prin care s-a dezincriminat parţial infracţiunea de abuz în serviciu. Daniel Dan a fost condamnat definitiv în aprilie 2016 pentru că a fraudat concursul pentru funcţia de director al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Hunedoara, prin încălcarea dispoziţiilor unei hotărâri de guvern. Nefiind vorba despre legislaţie primară (lege, ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă), instanţa din Alba Iulia a considerat că se aplică prevederile deciziei Curţii Constituţionale şi a hotărât anularea pedepsei.

Vezi şi Curtea de Apel Alba Iulia a respins contestaţia DNA în dosarul de abuz în serviciu al fostului secretar al CJ Hunedoara. Decizie definitivă

Argumentele DNA Alba Iulia în solicitarea contestaţiei în anulare: s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă

„În motivarea contestaţiei în anulare s-a arătat că sunt incidente dispoziţiile art.426 lit. i) Cod procedură penală, respectiv cazul în care împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă, întrucât faţă de intimatul D.D. există o hotărâre definitivă prin care s-a soluţionat fondul cauzei şi s-a dispus condamnarea acestuia şi o altă hotărâre definitivă de încetare a consecinţelor juridice, de dezincriminare, exoneratoare de răspundere penală şi încetare a executării pedepsei la care fusese condamnat definitiv.

S-a susţinut astfel, că prin decizia penală nr.338/A/5.04.2016 a Curţii de Apel A.I., inculpatul D.D. a fost condamnat definitiv la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă făptuitorul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art.132 din Legea nr.78/2000 raportat la art.297 alin.1 Cod penal.

Pe de altă parte, prin decizia penală nr.20/9.02.2017 a Curţii de Apel A.I. s-a constatat dezincriminarea şi s-a dispus încetarea executării pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă făptuitorul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art.132 din Legea nr.78/2000 raportat la art.297 alin.1 Cod penal.

Pe cale de consecinţă, sub aspectul condiţiilor necesar a fi îndeplinite pentru admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare s-a arătat că există două hotărâri definitive împotriva aceleiaşi persoane şi există identitate de persoană şi obiect între acestea. Totodată, s-a arătat că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de art.426, art.427 şi art.428 Cod procedură penală pentru a se constata admisibilitatea în principiu a căii extraordinare de atac declarate.

Cu privire la temeinicia contestaţiei în anulare, s-a arătat că prin decizia nr.20/9.02.2017 a Curţii de Apel A.I., în mod nelegal s-a procedat la o desfiinţare a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi s-a procedat la o nouă soluţionare pe fond a cauzei, fiind înlăturate consecinţele juridice ale condamnării. Procedând în acest mod, instanţa a încălcat autoritatea de lucru judecat deoarece interpretarea şi aplicarea dreptului s-a făcut anterior prin hotărârea definitivă de condamnare, iar contestaţia la executare era inadmisibilă, întrucât nu este o cale de atac contra hotărârii şi nu poate avea ca efect reluarea procesului penal.

Prin contestaţia în anulare s-a mai arătat că prin decizia atacată s-a produs o încălcare a stabilităţii hotărârilor judecătoreşti şi se contravine însăşi deciziei nr.126/2016 a Curţii Constituţionale, prin care s-a arătat că în ceea ce priveşte cauzele soluţionate definitiv până la publicarea deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale şi în care nu a fost invocată o atare excepţie de neconstituţionalitate, acestea reprezintă o facta praeterita, iar norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate. În consecinţă, incidenţa unei decizii de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art.147 alin.4 din legea fundamentală şi ar nega în mod nepermis autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârii judecătoreşti definitive.

Astfel, pe de-o parte s-a susţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr.405/2016, prin care s-a statuat că dispoziţiile art.246 Cod penal din 1969 şi ale art.297 alin.1 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii” are un caracter strict interpretativ, iar intervenirea ei după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare ar fi putut constitui exclusiv un caz de revizuire conform art.453 lit. f) Cod procedură penală, constatarea dezincriminării infracţiunii pe cale contestaţiei la executare nefiind legală.

Pe de altă parte, s-a arătat că raţionamentul juridic al instanţei s-a situat în afara cadrului procesual instituit de dispoziţiile art.598 – 599 Cod procedură penală care reglementează contestaţia la executare, iar recalificarea cererii formulate de petent din contestaţie la executare în cerere întemeiată pe dispoziţiile art.595 Cod procedură penală raportat la art.4 Cod penal nu a avut un caracter legal.

Contestatoarea a mai susţinut că dispoziţiile art.595 Cod procedură penală nu erau incidente în cauză, întrucât de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a petentului D. D. nu a intervenit nici o lege de dezincriminare, iar pronunţarea unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale de incriminare nu poate fi asimilată intervenirii unei legi penale de dezincriminare, între o decizie a Curţii Constituţionale şi o lege nu se poate realiza o echivalenţă, prin analogie sau prin asimilare cu privire la momentul şi consecinţele juridice ale aplicării actului”, se arată în motivarea instanţei.

Curtea de Apel Alba Iulia:  Nu a fost decizie pronunţată împotriva aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă

„Criticile formulate prin contestaţia în anulare formulată privind recalificarea juridică a cererii formulate de condamnat, din contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art.598 lit. d) Cod procedură penală, în cererea de constatare a dezincriminării întemeiată pe dispoziţiile art.595 Cod procedură penală nu sunt fondate, de vreme ce instanţa nu a depăşit limitele învestirii sale şi a pronunţat o soluţie în cadrul procesual iniţial al căii de atac exercitată împotriva unei sentinţe prin care a fost judecată o cerere în faza de executare a hotărârii penale definitive de condamnare.

Plecând de la definiţia dată în doctrină procesului penal, respectiv de activitate reglementată de lege, desfăşurată într-o cauză penală de către organele judiciare cu participarea părţilor şi altor persoane ca titulare de drepturi şi obligaţii, având ca scop constatarea la timp şi în mod complet a infracţiunilor şi tragerea la răspundere penală a celor care le-au săvârşit, Curtea reţine că sistemul actual al Codului de procedură penală reflectă împărţirea obiectivă a acestui proces în fazele de urmărire penală, de cameră preliminară, de judecată şi de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti.

Or, în raport de obiectul judecăţii şi de limitele învestirii instanţei, Curtea observă că decizia penală nr.20/09.02.2017 a Curţii de Apel A.I. nu face parte din categoria hotărârilor judecătoreşti prin care s-a soluţionat fondul cauzei, ci constituie o hotărâre prin care s-a soluţionat o cerere în faza de punere în executare a sentinţei penale nr. 133/14.10.2015a Tribunalului Hunedoara, ambele hotărâri fiind pronunţate într-un ciclu procesual unic, în cadrul aceluiaşi proces penal.

În consecinţă, având în vedere argumentele expuse anterior privind semnificaţia principiului ne bis in idem, Curtea constată că prin decizia penală nr.20/09.02.2017 a Curţii de Apel A. I. nu a fost adusă atingere autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 133/14.10.2015 a Tribunalului Hunedoara şi nu atrage incidenţa dispoziţiilor art.426 lit. i) Cod procedură penală întrucât nu constituie o hotărâre pronunţată împotriva aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă.

Reiterând argumentele expuse anterior, Curtea reţine, în acord cu raţionamentul expus prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 501 din 30 iunie 2016, că la formularea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art.426 lit. i) Cod procedură penală, trebuie să se facă dovada existenţei celor două sau mai multor hotărâri penale definitive din care rezultă identitatea de persoană şi de obiect, incluzând situaţia în care pentru aceeaşi faptă sunt încadrări juridice diferite, situaţie premisă care nu este prezentă în cauza de faţă, hotărârea criticată nefăcând parte din categoria hotărârilor judecătoreşti prin care să se statueze asupra faptei şi persoanei care a săvârşit-o.

Curtea constată că în jurisprudenţa constantă a Î.C.C.J. s-a arătat că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege, regula având valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art.129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii. Or, în cauza de faţă, chiar dacă au fost îndeplinite condiţiile de admisibilitate în principiu a contestaţiei în anulare formulate, analiza temeiului invocat conduce la concluzia că această cale extraordinară de atac nu este fondată şi urmează a fi respinsă ca atare.

Pe de altă parte, fără a antama fondul cauzei şi criticile formulate de contestatoare, Curtea apreciază că aparenta contradicţie între hotărârile judecătoreşti pronunţate succesiv în acelaşi ciclu procesual nu se circumscrie cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art.426 lit. i) Cod procedură penală, ci celui prevăzut de art.453 alin.1 lit. e) Cod procedură penală, orientarea jurisprudenţială a Î.C.C.J. în materie fiind în sensul admisibilităţii exercitării căii de atac a revizuirii împotriva unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia executării, întrucât vizează cauze ulterioare şi exterioare judecării pe fond a cauzei(…)”.