14 septembrie: Înălţarea Sfintei Cruci, cea mai veche dintre sărbătorile creştine. Ce e bine să faci, pentru bunăstarea familiei

Cea mai veche dintre sărbătorile creştine, Înălţarea Sfintei Cruci, este singura cu post aspru şi rugăciune ce apare atât în calendarul bizantin (ortodox şi greco-catolic), cât şi în cel latin, la data de 14 septembrie.

14 septembrie – Înălțarea Sfintei Cruci sau Ziua Crucii, asa cum se numește sărbătoarea în popor, este cinstită prin post și praznice, pe 14 septembrie, fiind cea mai veche sărbătoare închinată cinstirii lemnului sfânt. Se postește pentru sănătatea familiei, pentru spor și pentru bunăstarea gospodărilor. Credincioșii sfințesc la biserica, ulcele noi pline cu miere și lapte; de toarta cănițelor se leagă câte un fir de ață roșie, iar fiecare cană este acoperită cu un colac. Toate aceste ofrande se dau de pomană săracilor, în memoria rudelor decedate.

Spre deosebire de alte sărbători, Înălţarea Sfintei Cruci se cinsteşte cu post pentru că aduce aminte de patimile şi moartea Mântuitorului pe Golgota. Astfel, Crucea a devenit un simbol al victoriei asupra morţii şi păcatului.

Înălţarea Sfintei Cruci marchează şi două evenimente solemne: Aflarea Crucii şi înălţarea ei în faţa poporului de către episcopul Macarie al Ierusalimului, la 14 septembrie 335, şi aducerea Sfintei Cruci de la perşi, în 629, în vremea împăratului bizantin Heraclius, care a aşezat-o în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim.

Aceeaşi sărbătoare aminteşte de un moment semnificativ din viaţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena: în ajunul luptei cu Maxenţiu, un duşman al creştinilor (307-312), împăratul Constantin a avut o viziune: în plină zi, pe cer a apărut o cruce formată din stele, cu inscripţia „Prin acest semn vei invinge”. Împăratul a învins, iar mama lui, după izbândă, a poruncit să fie găsită Sfânta Cruce, la Ierusalim, aproape de Golgota. Acolo au fost găsite trei cruci identice, cea pe care a fost răstignit Iisus şi două ale tâlharilor ucişi odată cu El. Pentru a afla care este crucea pe care a fost răstingnit Iisus, patriarhul Ierusalimului Macarie a apropiat fiecare cruce de o fată care tocmai murise. Când Macarie a aşezat lânga ea Sfanta Cruce, se spune că tânăra a înviat. Vestea s-a răspândit ca fulgerul, iar biserica a devenit neîncăpătoare pentru credincioşii care soseau să vada Sfânta Cruce. În anul 335 după Hristos, Patriarhul a înălţat-o să fie văzută de tot poporul şi de atunci, în fiecare an la 14 septembrie, se sărbătoreşte acest eveniment.

Datini şi obiceiuri străvechi

Ziua Crucii este consideară dată ce vesteste sfârşitul verii şi începutul toamnei. Calendarul popular consemnează această zi şi sub alte denumiri, cum ar fi Cârstovul Viilor şi Ziua Şarpelui. Sub prima denumire, ziua este cunoscută mai ales în zonele deluroase şi sudice, în zonele viticole, marcând începutul culegerii viilor. A doua denumire este legată de faptul că, din această zi, se crede că şerpii şi alte reptile încep să se retragă în ascunzişurile subterane, hibernând până în primăvară. La sate, încă se mai crede că şerpii, inainte de a se retrage, se strâng mai mulţi la un loc, se încolăcesc şi produc o margică numită „piatra nestemată”, ce ar folosi pentru vindecarea tuturor bolilor.

Potrivit altor tradiţii, de Ziua Crucii se strâng ultimele plante de leac (boz, micşunele, mătrăguna, năvalnic), care sunt duse, împreună cu buchet de flori şi busuioc, la biserică, pentru a fi puse în jurul crucii şi a fi sfinţite. Plantele astfel sfinţite se păstrează apoi în casă, la icoane sau în alte locuri ferite, fiind folosite pentru vindecarea unor boli, dar şi la farmecele de dragoste.

Busuiocul sfinţit de Ziua Crucii se pune în vasele de apă ale păsărilor, pentru a le feri de boli, în lăutoarea fetelor, pentru a nu le cădea parul, şi la streşinile caselor, pentru a le feri de rele, în special de trăsnete.

Tradiții și obiceiuri

În aceasta zi nu se mănâncă usturoi, nuci, prune sau pepeni, alimente al căror miez se aseamănă cu crucea.

În tradiția populară, frunzele și florile de busuioc, mentă, maghiranul și cimbrul sunt plante magice și se sfințesc la biserică, iar în timpul slujbei se păstrează lângă cruce. Florile de busuioc sfințit la această sărbătoare alină durerile, chiar și migrenele puternice sau durerile de dinți. În mediul rural, cu crenguțe de busuioc aprinse se afumă bolnavii de friguri. Busuiocul se pune și în vasele cu apă pentru păsări, în perioada epidemiilor pentru a le ocroti.

De Ziua Crucii se face un ritual pentru pomii care nu mai rodesc: gospodarii atârnă de ramurile acestora, cruci făcute din busuioc sfințit la biserică și curpeni (tulpini târâtoare de castraveți și de pepeni), sperând ca rodul să se adune și în acești pomii neroditori.

Dacă tună în această zi, va fi o toamna lungă. În schimb, dacă se adună un cârd de ciori gălăgioase, va cădea bruma. Înainte de Ziua Crucii nu este bine să culegi calinele, pentru că, în acest caz,  în ajunul sărbătorii va fi o noapte geroasă.

Ziua Crucii vestește că vara s-a sfârșit și toamna își intră în drepturi. De asemenea, la ţară începe culesul strugurilor şi se face mustul.

Unul dintre lăcaşurile de cult din judeţul Alba care îşi sărbătoreşte hramul în această zi este Mănăstirea „Înălţarea Sfintei Cruci” de la Lupşa

Mănăstirea Lupşa are o biserică veche datând din anul 1429, biserică ce a fost resfinţită în anul 2009 (cu hramul Sfântul Nicolae), iar noua biserică are hramul Înălţarea Sfintei Cruci şi Sfântul Siluan Athonitul. Mănăstirea Lupşa a fost resfinţită în 1992.

Situată pe şoseaua Abrud – Câmpeni-Turda, Mănăstirea Lupşa este una din cele mai vechi aşezări monahale de pe Valea Arieşului. Fiind întemeiată de călugării ce sihăstreau în ţara moţilor a avut de la început un mare rol duhovnicesc pentru satele din apropiere. Călugării duceau viata isihastă în post şi rugăciune şi ţineau strânsă legătura cu Mănăstirea Peri din nordul Maramureşului şi cu mănăstirile din Moldova, de unde aduceau cărţi de slujbă.

Actuala biserică de lemn a Sihăstriei Lupşa datează din anul 1429. Ctitor este cunoscut boierul Stanislav, din familia cneazului Cândea de Lupşa. Pe la mijlocul secolului XVIII, mănăstirea avea doar câţiva călugări în frunte cu egumenul Procopie. Viaţa monahală susţinută de călugări a durat pana în 1820, când din cauza presiunilor antiortodoxe mănăstirea a fost desfiinţată iar călugării au fost alungaţi de autorităţile habsburgice. Biserica a fost folosita de greco-catolici până în 1948, când a revenit la biserica ortodoxă. Din 1948 până în 1992, a fost locaş de cult şi a aparţinut de parohia ortodoxă. În 1992 la solicitarea credincioşilor, Centrul eparhial al Alba Iuliei a reînfiinţat aşezământul mănăstiresc cu obşte de călugări.

surse: creștinortodox.ro, realitatea.net, reintregirea.ro