Comisarul Traian Berbeceanu s-a apucat de scris. ”Radiografia unei mârșăvii judiciare”: mărturii șocante din spatele gratiilor

Comisarul Traian Berbeceanu scrie o carte. Sau cel puțin asta pare a fi fragmentul publicat ieri pe unul dintre conturile sale de facebook, intitulat ”Radiografia unei mârșăvii judiciare”. Fragmentul, destul de amplu, este legat de momentul reținerii sale și de modul în care fostul anchetator a văzut arestul, de cealaltă parte a gratiilor. Berbeceanu mărturisește că a fost șocat de o realitate care l-a lovit brusc: situația în care era (de polițist care a trecut în spatele gratiilor), dar și condițiile de detenție. Redăm mai jos fragmentul publicat de fostul șef al brigăzii de crimă organizată din Alba Iulia. 

„Am fost dus sub escortă în arestul I.P.J. Alba. Eram șocat, fusesem de zeci de ori în acel loc ca anchetator, acum eram aruncat la beci ca inculpat! Erau șocați și colegii polițiști care asigurau paza arestaților, nu credeau nimic din acuzațiile D.I.I.C.O.T.-ului și aveau argumente serioase pentru aceasta! Argumente pe care ulterior mi le-au împărtășit…
În acea noapte, am fost băgat într-o celulă cu două paturi, împreună cu alt arestat, un băiat tânăr, cercetat parcă pentru furt. Nu îi cunosc numele, nici ce soartă a avut ulterior. L-am rugat încă de la intrarea în cameră, să încercăm să nu ne deranjăm unul pe celălalt. Citea mereu cărți de rugăciuni și spunea doar, că “Dumnezeu va face dreptate”!
Celula era extrem de mică, spațiul dintre cele două paturi nefiind mai mare de 40 cm. Lângă ușa metalică era o găleată de plastic, roșie, cu capac… mi s-a spus că aceea era “toaleta”. Camera era luminată permanent de un bec suficient de puternic încât să nu poți să dormi, exact atât de slab cât să nu poți să citești. Atmosfera rece și umedă, apăsătoare, făcea ca încăperea să pară chiar mai mică decât era”.

”Am fumat toată noaptea și m-am gândit”

”Paturile din fier erau dotate cu niște saltele jegoase, complet uzate, urât mirositoare. Aveam și câte o pătură învechită, grea, aspră și foarte murdară. Totul era insalubru, îți venea să stai într-un picior, să nu atingi nimic din jur. Eram îmbrăcat în hainele în care fusesem “săltat” de la domiciliu în acea dimineață, așa că m-am întins pe patul ce îmi revenea și m-am pus pe așteptat.
Nu am închis ochii întreaga noapte, mă gândeam la soție și copil, la părinți și prieteni, la echipă! Priveam tavanul murdar și mă întrebam ce caut acolo, cum este posibil așa ceva? Am fumat toată noaptea și m-am gândit! Dimineața a venit foarte greu…”

Conducerea IPJ Alba și DIICOT au decis transportul ”la cușcă”

”(…) Îmi amintesc că atunci când trebuia să fiu transportat la București, la I.C.C.J., pentru a participa la ședința în care urma să se judece recursul formulat de mine împotriva arestării preventive, fusesem anunțat cu doar o zi înainte despre aceasta. Trebuia să plecăm în jurul orelor două noaptea, ședința urmând să înceapă dimineața, la orele nouă. Gândurile și îngrijorarea nu m-au lăsat să mă odihnesc deloc, înaintea deplasării.
Noaptea, pe la orele unu și jumătate, ușa celulei s-a deschis cu zgomot puternic, unul dintre colegii care urmau să asigure escorta, anunțându-mă că sosise timpul. (…). Atunci am aflat că (…) pentru mine fusese “rezervată” duba specială de transport a deținuților. (…)
Deși nu am cerut explicații și nu au avut vreo obiecțiune, colegii din escortă, jenați, mi-au explicat că acea decizie fusese luată de conducerea I.P.J. Alba, de comun acord cu D.I.I.C.O.T.-ul. Aflasem că anterior se purtaseră discuții aprinse pe această temă, că atât colegii din Brigadă, cât și cei de la S.A.S. se oferiseră voluntari pentru a mă transporta la București, cu o mașină de serviciu normală, împreună cu escorta asigurată de Arestul Inspectoratului. Solicitările acestora au fost lovite de refuzul categoric al conducerii I.P.J.-ului, care ar fi replicat că D.I.I.C.O.T.-ul solicitase să fiu transportat ”în cușcă”.
“Cușca” era un compartiment metalic, amenajat în interiorul unei dube a cărei destinație constructivă era de transport de mărfuri. Era prevăzută cu ușă metalică, cu zăvoare exterioare, fără geamuri. În interior se aflau două băncuțe tari și înguste, extrem de incomode. Era ultima noapte a lunii octombrie, afară fiind extrem de frig, temperatura coborând cu multe grade sub limita de îngheț. Aceeași temperatură era și în cușcă! Voiau să mă umilească și să mă chinuie, cât mai mult!
Eram obosit, mă simțeam foarte rău, starea de sănătate fiindu-mi precară. Orele întregi petrecute în gerul din cușcă, mi-au introdus frigul în oase, tremurând din toate încheieturile. Frigul și poziția incomodă oferită de băncuța pe care stăteam, mi-au provocat crampe musculare. Lipsa geamurilor îmi crea senzația stranie că nici măcar nu știam direcția de deplasare, nu aveam cum să intuiesc eventualele frânări, ori să prevăd curbele, astfel că în foarte multe rânduri mi-am pierdut echilibrul, între pereții metalici. Pe bună dreptate, “cușca” își merita denumirea!”

Condiții de detenție ”înjositoare”

”Dimineața am ajuns în curtea I.C.C.J., aflându-mă într-o stare fizică și psihică greu de descris. Eram aproape înghețat, extrem de obosit, îmi era rău din cauza transportului în cușca metalică, eram nemâncat și nedormit de mai bine de 24 ore, nu băusem nici măcar o gură de apă…a urmat ședința de judecată care a durat ore întregi. Voiam doar să se termine odată! (…)
Era a doua oară când fusesem transportat la București noaptea, în condițiile descrise anterior, ținut fără mâncare și apă aproape 24 de ore și în plus, eram mutat în altă unitate de arest, din dispoziția D.I.I.C.O.T.-ului, fără ca în prealabil să fi fost anunțat, fără a avea la mine haine de schimb, medicamentele necesare tratamentului pe care îl făceam și efectele personale, toate rămânând la Arestul I.P.J. Alba.
Aici, celula era ceva mai mare, dar la fel de odioasă. Într-o încăpere de circa 12 metri pătrați, situată la subsolul clădirii, eram opt arestați. În partea dreaptă a celulei se aflau șase paturi, suprapuse câte trei, iar în partea stângă altele două, suprapuse și acestea. Spațiul dintre paturi forma un culoar în mijlocul camerei, de maxim un metru lățime. Dacă toți arestații coborau din paturi în același timp, nu îți mai rămânea loc să poți să te miști! Pe peretele opus ușii metalice cu vizetă, se afla geamul, mult mai “generos” decât al celulei de la Alba, în sensul că era mai mare și chiar dacă avea zăbrele metalice, îi lipsea paravanul din tablă, astfel încât puteai să vezi cerul, să îți dai măcar seama dacă afară era lumină sau întuneric, dacă ploua sau era soare.
Într-un colț al celulei, separat printr-un zid de beton, se afla un spațiu de doar un metru pătrat, în care se afla amenajat w.c.-ul turcesc, fără ușă, separat de restul încăperii doar printr-o draperie din material textil. Regula era că atunci când foloseai toaleta, trebuia să ai asupra ta un spray de cameră. Vă puteți imagina ceva mai umilitor? Tot acolo era și “dușul”, care în realitate consta dintr-un furtun alimentat de la o baterie ruginită, cu robinete pentru apă rece și caldă. Propriu-zis, atunci când făceai duș, stăteai cu tălpile pe w.c.-ul turcesc. Totul era atât de înjositor, încât este greu de imaginat, cu atât mai puțin de descris!
Nu exista nici un dulap în care să-ți poți ține hainele sau efectele personale, acestea fiind păstrate în gențile vârâte sub paturi. Adesea, atunci când arestații primeau pachete de la familii, erau nevoiți să își împartă paturile depozitând în acestea, plasele cu haine și alimente.
Undeva în holul arestului, sub scările pe care se făcea accesul la nivelul superior al clădirii, se aflau frigiderele. Exista câte un frigider la fiecare una-două celule, unde arestații puteau să țină mâncarea perisabilă, fiecare frigider fiind “asigurat” cu câte un lacăt trecut prin două belciuge. La cerere, pe rând, arestații din fiecare cameră erau scoși “la frigider” de două ori pe zi, câteva minute, pentru a-și lua în celulă alimentele de care considerau că au nevoie.”

”Cine nu a trecut prin așa ceva, nu înțelege”

„Camera telefoanelor”, reprezenta o altă celulă în care erau montate 7-8 telefoane publice, cu cartelă. În aceeași încăpere, se afla biroul unui gardian care supraveghea permanent activitatea arestaților, atunci când erau scoși “la telefon”. Ieșirea la telefon se făcea seara, când arestații din fiecare celulă erau scoși, pe rând, câteva minute, pentru a-și suna familiile sau avocații. În cursul zilei, cel care voia ca seara să aibă acces la telefon, trebuia să se înscrie într-un tabel, unde obligatoriu trecea numărul persoanei apelate și calitatea acesteia.
“Locul de fumat” era improvizat sub scările amintite anterior, unde se aflau frigiderele. Pur și simplu, ne strecuram aplecați, într-un spațiu extrem de strâmt, scund și jegos, sub platforma betonată a scărilor, șezând pe niște lăzi și găleți din plastic. În timpul în care fumam, trebuia să ne “apărăm” de miile de goange de bucătărie. Până atunci nu văzusem vreodată atât de multe goange la un loc, colcăiau peste tot, se urcau efectiv pe tine. Scârboșeniile parcă “izvorau” de oriunde, nu aveai posibilitatea să le eviți, le zdrobeai sub tălpi, dar mereu apăreau altele și altele.
“Plimbătorul” era locul în care eram scoși, pe camere, câte jumătate de oră în fiecare zi. Dacă aveam noroc, uneori, stăteam “afară” chiar și o oră. Reprezenta de fapt o platformă betonată de aproximativ douăzeci de metri pătrați, împrejmuită de ziduri de beton, înalte de trei-patru metri, fără tavan. Dacă priveai în sus, vedeai cerul, însă doar printre gratiile groase din fier și ochiurile plasei de sârmă, parcă anume montate, astfel încât să-ți anuleze orice senzație sau speranță de libertate. Atunci când eram scoși “la aer”, în principal “ne mișcam” pentru a ne dezmorți, pregătindu-ne pentru următoarele 24 de ore de carceră. Alergam continuu pe perimetrul plimbătorului, fugeam “pe loc”, făceam exerciții de gimnastică și respiram cu nesaț aerul proaspăt. Cine nu a trecut prin așa ceva, probabil va înțelege cu greu cât de mult însemna pentru noi, acea jumătate de oră…

”Până atunci nu credeam în mitul arestatului nevinovat”

Despre identitatea colegilor de celulă nu o să vă vorbesc, deoarece nu am acordul acestora. Nu am păstrat legătura cu vreunul și niciodată nu o să pot să spun, dacă erau sau nu vinovați de faptele pentru care erau arestați. Până atunci nu credeam în mitul “arestatului nevinovat”, dar situația în care mă aflam m-a determinat să-mi reevaluez aprecierile. Văzusem pe pielea mea cât de ușor poți să fi acuzat de fapte pe care nu le-ai comis, cât de simplu era să îți fie fabricat un dosar bazat pe probe falsificate, cât de repede puteai să fii transformat dintr-o persoană liberă și onestă, într-un “arestat vinovat”. Iar acum, cred cu tărie că în locurile de detenție din România, sunt închise multe persoane nevinovate, victime ale unor erori judiciare sau mai rău, victime ale unor alți ticăloși!
Fiecare dintre colegii din celula în care fusesem aruncat, avea propria-i poveste de viață. Se discuta despre familii și copii, cu mândrie și dor, despre cariere profesionale până nu demult absolut onorabile, acum ruinate complet.”

”Arestații îmi știau povestea”

”Singura “binecuvântare” din fiecare celulă, era televizorul. Ceilalți arestați, văzuseră în zilele anterioare, dezbaterile televizate din jurul “cazului Berbeceanu” și înțeleseseră ticăloșia a cărei victimă eram. Atunci când am fost băgat în camera lor, îmi știau deja povestea, astfel că m-au primit bine și m-au încurajat. Deoarece nu aveam de niciunele, unul dintre aceștia mi-a dat un pantalon de trening, altul o bluză și un tricou, pe care să le folosesc până primeam vizita soției. Aceștia m-au “băgat la masa lor”, împărțindu-și generoși cu mine alimentele, fructele, apa plată, cafeaua sau țigările, dându-mi împrumut o cartelă telefonică pentru a-mi putea anunța familia și avocații, despre aceea că fusesem transferat la București. Înainte de orice, toți erau oameni, arătându-mi-se deosebit de sufletiști, empatici, săritori, amabili, dincolo de “prezumtivele vinovații” pentru care se aflau în acel loc.
Aflasem că de fapt, trebuia să mă consider “norocos” nimerind în acea celulă, întrucât arestul era supra-aglomerat, în multe dintre celelalte celule, aflându-se arestați sănătoși, alături de cei ce sufereau de boli cumplite, extrem de contagioase. Gradul de aglomerare nu permitea gardienilor o separare foarte temeinică a acestora, astfel că în arest, în orice moment puteai să te îmbolnăvești, spre exemplu de TBC. Colegii de cameră mă instruiseră să încerc să nu mă ating de nici un obiect din afara camerei, iar atunci când folosesc telefonul, să curăț bine receptorul cu șervețele antibacteriologice. Mi-au dat și din acelea. Îmi vorbeau despre camerele în care erau deținuții bolnavi de SIDA, despre celulele “boschetarilor” și cele ale “drogaților”. Adesea, noaptea, se puteau auzi urlete înfiorătoare de durere, iar colegii de celulă mi-au explicat că era vorba despre “drogații” intrați în sevraj, având dureri cumplite generate de întreruperea bruscă a consumului de droguri, în special al heroinei.”