Comunitatea LGBT din Alba Iulia, orașul în care ”toată lumea știe pe toată lumea”. Cinci povești despre iubire, trăiri și măști
Alba Iulia este orașul în care ”toată lumea cunoaște pe toată lumea”. Sunt șanse foarte mici ca atunci când mergi într-un magazin pentru câteva cumpărături banale să nu întâlnești pe cineva cunoscut. Iar dacă mergi la o plimbare în Cetatea Alba Carolina este aproape imposibil să nu te saluți cu un cunoscut.
Însă cum este viața persoanelor din comunitatea LGBT din Alba Iulia, un oraș tradiționalist, patriarhal în care de multe ori persoanele cu viziuni diferite pot fi adesea marginalizate.
Cum simt, cum trăiesc și cum vad lumea din jurul lor în Alba Iulia, bărbații și femeile din comunitatea LGBT. De la aceste întrebări a pornit o călătorie ”în timp”. Mai exact o călătorie ce se întinde pe 30 de ani în cinci povești.
Cinci povești despre viață, iubire, măști, frica, abuz, dar și speranța la un viitor mai bun. Cinci povești care încep din anii grei ai perioadei `90 și continuă până în prezent. Poveștile au fost documentate în cadrul proiectului PeriferiQmainstream, inițiat de Asociația Identity.Education.
Cinci povești
De la Ștefan tânărul care în urmă cu 30 de ani și-a dat seama că este gay din tratatele de psihiatrie, la Raoul care a înțeles că bullyingul din școală se transformă la maturitate, la Carmen crescută într-o familie în care doar bărbatul vorbește, Clara fata agresată de un prieten de-al tatălului pentru ”ai scoate lesbianismul din cap” și până la Dan care a înțeles că doar prin asumare poate fi cu adevărat liber în Alba Iulia.
Ei sunt Ștefan, Raoul, Clara, Carmen și Dan, iar acestea sunt poveștile lor.
Ștefan. Masca minciunii pe care a purtat-o 30 de ani

Ștefan* și-a trăit adolescența în cea mai gri perioadă a României, anii `90, ani brutali, ani de tranziție, în Alba Iulia, un oraș mic, patriarhal și tradiționalist.
Încă de mic, îi plăceau cărțile, literatura și școala. A spus, râzând, că “era un clasic tocilar”.
Apoi și-a dat seama că el este atras de bărbați. Dar avea o mare problemă. Nu știa unde să caute o explicație logică și normală a sentimentelor și trăirilor sale.
Subiectul nici nu putea intra în discuție în acei ani. Nu avea cu cine să vorbească, cu cine să se sfătuiască. Familia era prima care ieșea dintr-o posibilă discuție, iar frica de a vorbi cu prietenii era și mai mare.
Drept urmare, și-a căutat singur răspunsurile în singura sursă de informație disponibilă atunci: cărțile.În tratate de psihologie și psihiatrie, în cărți de medicină și atlase medicale. La un moment dat, toate întrebările sale au primit un răspuns firesc și clar: era gay.
O identitate pe care și-a asumat-o și a trebuit să o mascheze timp de 30 de ani.
Masca minciunii și cei din jurul său
Cel mai greu a fost pentru el să mintă. Să îi mintă pe cei din jurul său, să își mintă familia și apropiații. A trebuit să își controleze fiecare gest și să își calibreze fiecare mișcare.
”Pe de o parte, mă simțeam aiurea, știind că trebuie să îi mint chiar pe oamenii pe care îi consideram apropiați, familia. Însă, pe de altă parte, nu mi-am putut permite „luxul” să mă gândesc la ei în acel fel.
Văzusem cu ochii mei ce se poate întâmpla dacă „află cine nu trebuie”. Astfel, a început o adevărată paranoia, o evaluare și o examinare continuă a oricăror vorbe, gesturi, mimici... orice m-ar fi dat de gol.
Cele mai mari temeri
Teama de a rămâne fără casă, fără familie (adică pe drumuri), teama de a fi bătut și de a nu avea nicio umbră de apărare erau la ordinea zilei, doar că “deveniseră parte din cotidian”, își aduce aminte Ștefan despre acele vremuri în care un stil de muzică diferit pe care îl ascultai te putea catologa ca fiind anti social.
Iar când un subiect atât de sensibil era în joc, chiar și un gest mic putea fi un semnal de alarma pentru cei din jurul său. Mai mult de atât, i-a fost greu să vorbească cu el însuși. Să ducă lupta interioară, cu sine.
Atunci s-a gândit că trebuie să fie și alții ca el și a început să îi caute. Nu fizic, deoarece îi era frică și credea că putea fi periculos. Ștefan a prins era incipientă a internetului și a mesageriei online.
Anii de glorie ai mIRC-ului
A căutat atât de mult prin canale și subcanale până când a găsit ceea ce dorea: comunități online de persoane gay.
Da, atunci în cel mai fericit caz, persoanele din comunitate erau numite gay.Nu exista LGBT, de queer nu mai vorbim și până și femeile erau catalogate tot gay, nu lesbiene.
A găsit comunități din Brașov și Cluj. Oameni care simțeau, trăiau și iubeau ca el.
Însă, în paralel, masca minciunii devenea tot mai grea. Minciunile se tot adăugau, căpătau alte forme, din ce în ce mai greu de dus.
Presiunea familiei patriarhale din care venea era constantă. A trebuit să mintă zilnic ca să supraviețuiască într-o societate și într-un oraș în care orientarea sexuală era un subiect tabu.
”Lumea gay” a anilor 90”
”Nimeni sau aproape nimeni nu îndrăznea să spună lucruri pozitive despre „lumea gay”, iar când se vorbea despre acest subiect, aproape fără excepție, existau doar formulări jignitoare, peiorative și glume nelalocul lor. Ba mai mult, aveam impresia că, de fiecare dată când se vorbea despre acest subiect, era ca un concurs de „cine poate să fie mai crud, mai rău” dacă ar avea (teoretic) o persoană gay în fața lor.
Aceste feluri de conversații, la care luam parte, îmi întăreau tot mai mult convingerea că alegerea de a purta o mască fusese cea mai bună și cea mai sigură pentru mine”, își aduce aminte Ștefan despre modul în care comunitatea LGBTQ era văzută în acele momente în Alba Iulia.
Anii facultății au adâncit nevoia de a se proteja în fața celorlalți. Trăia două vieți, una prin mască, iar alta în care putea să fie el. Dar asta a venit la pachet și cu pericolul.
Prieteni ”ademeniți” și bătuți crunt
”Am văzut cum prieteni de-ai mei au fost „ademeniți” în capcane și bătuți crunt, fără să poată măcar să spere la ajutor din partea cunoscuților sau chiar a statului.
Am văzut cum o astfel de mască te poate face vulnerabil, te poate transforma într-o secundă într-o victimă.
Nu doar cariera era într-un permanent pericol, ci chiar siguranța zilei de mâine”, spune Ștefan despre pericolul la care erau supuși zilnic cei din comunitate.
Șantaj pe internet
La un moment dat, deși folosea pseudonime și nu oferea informații personale despre el, cineva l-a recunoscut. Atunci a fost șantajat. I s-au cerut bani pentru ca identitatea sa să nu fie dezvăluită.
Primul ”coming out”
Ștefan a avut însă curaj și a făcut ceva. După ani buni, a avut curajul să meargă în fața unei persoane și să spună că este gay. Era vorba despre un procuror care l-a învățat cum să procedeze.
”Eram împietrit de frică și spaimă, de ceea ce se putea întâmpla. Dar nu puteam să stau. Tremurând, am mers la parchet și l-am căutat pe procurorul de serviciu. Nu știam cine este și, spre norocul meu, nici el nu știa nimic despre mine.
Al doilea element de noroc a fost faptul că a arătat un interes sincer în a mă ajuta, în limitele cerute de mine, adică, pe cât posibil, nimeni să nu afle.Nu m-a luat peste picior, ci, dimpotrivă, mi-a spus că ceea ce îi relatez eu nu va fi dezvăluit nimănui.
Mi-a spus cum să reacționez și cum să vorbesc cu șantajistul, fără ca procuratura să fie cu adevărat implicată în vreun fel”, a povestit Ștefan despre momentul în care viața sa putea să ia o turnură foarte urâtă.
După acel moment a vrut în primă fază să plece din Alba Iulia. S-a dus într-un alt oraș din țară. Atunci a fost momentul în care familia sa a aflat.
Nu a vorbit, mai multe luni, cu mama sa
La acel moment, Ștefan locuia și avea o relație cu un bărbat. Aveau un apartament luat în chirie, iar iubitul său era, oficial, doar un coleg de cameră.
Până într-o zi, când mama sa a venit în vizită. După un scandal, Ștefan și-a făcut coming out-ul. Timp de multe luni, legătura cu familia s-a rupt. Apoi mama sa a reluat legătura.
Se întâmpla undeva în anul 2010. Acum, masca sa era extinsă și la familie. Tatăl încerca să ascundă și în aceași timp refuza să înțeleagă că fiul său este diferit.
Pentru o perioadă, Ștefan a revenit în Alba Iulia. Dar nu mai rezista, gândurile îl presau foarte tare, minciuna era atât în familie, cât și față de cei apropiați.
Masca pe care o purta era tot mai grea, iar sentimentele grele începeau să pună stăpânire pe el.
A plecat în Germania
În 2013, a luat o decizie radicală. A plecat din Alba Iulia și s-a rupt de influența familiei. A ales o altă țară, Germania. Era hotărât să meargă la munca de jos, dar studiile superioare și rafturile de bibliotecă și-au spus cuvântul.
În scurt timp, a devenit independent financiar, stabil, dar asta a venit la pachet cu singurătatea. ”Eu eram obișnuit să fiu mereu în contact cu familia, cu prietenii, cu vizitele reciproce dese și cu o viață socială activă. Efectiv, peste noapte, nu am mai avut această viață. Am încercat mult timp să păstrez contactul cu cei din țară, însă am observat relativ repede că acea viață nu mai putea fi păstrată la distanță.
Aveam apartamentul meu, siguranța financiară pe care mi-am dorit-o foarte mult, dar nu aveam cu cine să împart acest succes. În primele săptămâni exista încă „elementul de noutate”, dar, după o lună de locuit singur, plângeam zilnic și nu înțelegeam de ce.
De fapt, mie îmi lipsea interacțiunea cu oamenii „ca acasă””, a spus Ștefan despre primele momente în care era stabil financiar, dar atat de singur.
Paradoxul măștii
Masca pe care o purta de atâția ani era acum greu de scos. Mai mult de atât, se afla într-un paradox. Nu o mai putea da jos. Pe rând, ”a rupt” fragmente din ea și și-a dat seama că oamenii din jurul său nu aveau nicio reacție negativă. În timp, și-a dat seama că poate fi el. Acel el pe care îl căuta de când era adolescent, în tratatele de psihiatrie.
Momentul în care și-a dat seama că lumea poate fi mai bună
În Germania, Ștefan a putut să iubească și să trăiască liber. Toți anii de supraviețuire din România, de traumă și de prigonire s-au terminat pentru el într-un moment neașteptat.
Atunci când cineva s-a bucurat atât de tare când a aflat că s-a logodit cu partenerul său.
S-a întâmplat la biroul în care lucra. Șeful său a văzut verigheta și și-a dat seama că s-a căsătorit. S-a bucurat atât de tare, încât l-a luat de mână și l-a dus pe la fiecare birou, ca să arate că Ștefan și-a unit destinul cu cel pe care îl iubește.În acel moment, cei 30 de ani de mască s-au terminat. Atunci lumea lui s-a vindecat.
Raoul’s Angels

Deși cele două povești sunt despărțite de aproape 20 de ani, stigma orașului mic a rămas la fel. Raoul s fost victima bullying-ului din curtea școlii, iar apoi a bullying-ului social.
”Mi se pare una dintre cele mai triste realități faptul că bullyingul nu dispare neapărat odată cu terminarea școlii. Uneori, doar își schimbă decorul. În curtea școlii, poate însemna porecle, râsete, marginalizare și umilire în fața colegilor.
La locul de muncă, poate lua forma ironiilor, a bârfelor, a intimidării, a sabotajului profesional, a e xcluderii din colectiv sau a abuzului de autoritate”, explică Raoul modul în care percepe cum hărțuirea din curtea școlii s-a mutat în societate și la locul de muncă.
Adolescentul care ieșea în evidență într-un oraș mic
Liceul l-a făcut în urmă cu peste zece ani (2015). A fost una dintre cele mai grele perioade ale sale. Încă din adolescență a fost diferit, de la îmbrăcăminte la comportament. Iar asta a atras întrebările legate de orientarea sa, de cine este el.
”Într-un oraș mic, în care aproape toată lumea cunoaște pe toată lumea, faptul că erai diferit nu trecea neobservat. Felul în care mă îmbrăcam, atitudinea mea și modul în care mă exprimam atrăgeau priviri, unele curioase, altele dezaprobatoare. Simțeam uneori că oamenii încercau să mă încadreze într-o categorie înainte să aibă curiozitatea să mă cunoască. Îmbrăcămintea devenea un motiv de întrebări, iar personalitatea mea, un subiect de discuție.”
”Îmi plăcea să ies din tipare”
“În același timp, recunosc că exista și o parte din mine care nu voia să treacă neobservată. Îmi plăcea să ies din tipare, să atrag atenția prin stil și să transmit ceva fără să fiu nevoit să explic cine sunt” - mai spune Raoul.
Doar că, în acele vremuri, a fi diferit venea uneori la pachet cu judecăți, prejudecăți și întrebări.
“Era o perioadă în care încercam să-mi definesc identitatea într-o lume care părea să aibă deja o definiție pregătită pentru mine”, își aduce aminte Raoul despre perioada liceului, despre momentele în care se descoperea, dar și judecățile și mai ales prejudecățile pe care le-a întâmpinat în acele momente.
O mască pentru a supraviețui
La fel ca și Ștefan, a trebuit să poarte o mască pentru a supraviețui, dar pentru un adolescent care iese în evidență, într-un oraș ca Alba Iulia, situația a fost complicată.
Iar complicată se traduce prin bullying. Batjocura, glumele proaste, vorbele urâte afectează foarte mult un adolescent cis, dar situația devine critică atunci când vorbim despre un adolescent gay.
Raoul’s Angels
Dar Raoul nu s-a ascuns, când orientarea sa a fost folosită ca armă în bullying. Le-a răspuns celor care aruncau cu vorbe în el și i-a confruntat. Mai mult de atât, a avut un fel de ”Charlie`s Angels” lângă el.
Fete puternice, prietene care oricând săreau în sprijinul său și îl apărau.
”Unul dintre lucrurile pentru care le voi fi mereu recunoscător prietenelor mele este că nu m-au lăsat niciodată să simt că sunt singur în fața celorlalți. Aveam, practic, propriul meu „Charlie’s Angels”. Îmi amintesc momente în care, dacă cineva făcea remarci răutăcioase sau încerca să mă umilească în fața colegilor, ele interveneau imediat. Nu ezitau să le răspundă, să îi confrunte și să le spună că nu au niciun drept să mă judece. Uneori, nici nu era nevoie să spun eu ceva, pentru că se poziționau instinctiv lângă mine și îmi arătau că suntem împreună.
Pentru mine, sprijinul lor a însemnat enorm. Într-o perioadă în care simțeam că trebuie să fiu mereu în gardă, ele îmi ofereau un sentiment de siguranță și apartenență.
Poate că nu puteau opri toate răutățile, dar reușeau să facă un lucru mult mai important: să nu mă lase să mă simt inferior sau rușinat pentru cine eram”, își descrie Raoul prietenele, fetele care l-au protejat și i-au confruntat pe cei care îl hărțuiau.
A fost bătut și nu a putut raporta la poliție
Dar Alba Iulia și-a spus cuvântul. Orașul mic, patriarhal, conservator și foarte tradiționalist i-a pus piedici.
În Alba Iulia nu există o comunitate a persoanelor LGBT, nu există un spațiu safe unde se pot simți în largul lor, iar străzile au reprezentat și reprezintă un pericol pentru persoanele din comunitate.
Asta a simțit Raoul pe propria piele când, la un moment dat a fost agresat fizic. A fost bătut de o persoană care știa că este gay. Nu a putut depune plângere la poliție, deoarece părinții săi ar fi aflat.Însă, la un moment dat, masca nu a mai ținut nici în fața părinților.
Când au aflat că fiul lor este gay, au luat măsuri. Unele draconice, fapte care i-au rămas întipărite și astăzi în memorie.
A plecat din Alba Iulia
Apoi, la fel ca Ștefan, a decis să plece din țară. A ales să scape de Alba Iulia, în Europa.
Acolo unde a putut fi liber. A experimentat, a iubit și a înțeles lumea mai bine, însă pandemia COVID-19 l-a obligat să se întoarcă în Alba Iulia.
Aici și-a dat seama că bullying-ul din școală s-a trasformat într-un bullying social. Că societatea îl privește și interacționează cu el bazându-se doar pe orientarea sa sexuală.
A simțit-o în primul rând la locul de muncă sau în colaborări. Deoarece Raoul este un om al artelor, iar prin artă își poate asigura venitul.
Însă ce faci când cei cu care trebuie să colaborezi refuză să o mai facă după ce află că ești gay? De asta s-a lovit Raoul și s-a trezit ”iar în liceu”. Așa că a început din nou lupta. Lupta de a fi cea mai bună versiune a sa.
Carmen. Femeile nu sunt judecate, sunt sexualizate

Carmen* a crescut într-un orășel la munte, iar apoi la țară, în județul Alba. Două comunități patriarhale, unde familia și biserica sunt borne morale și sociale iar “femeia este femeie”, iar “bărbatul este bărbat”. De mică a simțit că este diferită.
Ajunsă la maturitate, Carmen și-a dat seama că a trăit între două lumi, una a familiei patriarhale și cea în care poate să fie liberă. Zâmbește mult când povestește și două gropițe îi răsar pe obraji. Chiar și când nu zâmbește vizibil, o face din privire.
Spune povești despre mica localitate de munte în care s-a născut și a trăit, până la momentul în care și-a dat seama că toate sentimentele sale și trăirile aveau un răspuns.
”Familia patriarhală la noi se definea clar: bărbatul conducea casa, deținea banii și lua deciziile. La noi, cele mai multe femei nu aveau un loc de muncă. Erau complet dominate de bărbați. Totul se rezuma la ei”, povestește Carmen despre mentalitatea in care a fost crescută. ”Totul se învârtea în jurul replicilor: „Apăi, el e bărbat, își permite să… Tu ești femeie, trebuie să înțelegi.” sau „Când bărbatul îți zice că ai greșit, mai taci din gură și bagi capul în pământ!”.
”Una peste gură, că așa se ține femeia în frâu”
Violenta de gen era la ordinea zilei. Tratamentul aplicat femeilor era lipsit de orice empatie sau formă de respect. “Femeile din jurul meu nu spuneau nimic, deoarece era considerat normal ca bărbatul „să îi mai dea și câte una peste gură, că femeia așa se ține în frâu”.
Si la capitolul viața sexuală tot bărbatul deținea controlul. ”Dacă este să vorbim despre latura sexuală sau, mai ales, despre agresiunile sexuale asupra femeilor, justificate prin pretextul „nevoilor bărbatului”, aici intrăm deja într-un subiect tabu” - își amintește Carmen.
Femeia este ferm convinsă că și în micul sat in care a crescut există persoane queer, care fie se identifică drept asexuale, fie își ascund trăirile în spatele unor sintagme ca cea atât de des auzită: „apăi, femeia nu simte nevoia așa des ca bărbatul”
Sentimentele ascunse dintr-un mic orășel de munte
Și-a dat seama că se simte altfel în fața unei fete și stânjenită în fața unui băiat. Dar cu cine să discuți într-un mic orășel de munte?
”Mă simțeam foarte singură. Nu avem efectiv cui să îi povestesc. Nu știam dacă alții simt la fel ca mine, dar știam că nu pot să spun nimănui nimic. Trebuia doar să mă conving că nu este firesc ceea ce simt și că trebuie să fiu la fel ca restul”, își aduce aminte Carmen despre primele momente în care și-a pus întrebări despre sentimentele și trăirile sale.
”În extrema opusă”
”Pe mine, și mai târziu am aflat că și pe majoritatea lesbienelor fem, faptul că nu simțeai atracție față de un bărbat, dar trebuia să simți și, mai ales, că erai văzută bine doar dacă bărbații erau atrași de tine, te făcea să cazi în extrema cealaltă. Voiam să fiu „femeia supremă” și eram dispusă să fac orice doar ca să atrag fiecare bărbat și să dovedesc că orice bărbat ar muri să mă aibă. Chiar dacă, în adâncul sufletului, uram tot ce făceam”, spune Carmen despre perioada în care încerca să își nege sentimentele.
”Acum, când privesc în urmă, îmi dau seama că voiam doar să fiu acceptată așa cum eram. Îmi doream ca prietenii și familia să nu mai pună atâta presiune pe mine, poate și involuntar, ca să mă potrivesc în tipar. Așa, poate, nu mi-aș mai fi petrecut jumătate din viață încercând să iubesc umilința și inconfortabilul”, mai spune ea.
Cea mai mare frică
Cea mai mare frică a ei era să afle că unui băiat îi place de ea. Cel mai groaznic moment era să fie chemată la o întâlnire sau, mai rău de atât, o speria gândul că acel băiat voia să o sărute, a povestit Carmen. Însă în comunitatea cu valori profund tradiționale a simțit ca trebuie să aibă relații heterosexuale. Anii au trecut, dar gândurile ei se acutizau. Pentru o bună perioadă, a considerat că este asexuală.
Presiunea familiei a făcut-o să intre într-o relație cu un bărbat, iar apoi să se logodească. Dar sentimentele ei erau din ce în ce mai puternice. Nu se simțea confortabil în fața lui, simțea jenă, dar cel mai mult îi era jenă de ea.
Toate aceste gânduri au dus la o cădere psihică. O cădere care a adus-o în fața unui psihiatru. În acele discuții, toate întrebările ei, toți anii în care a căutat răspunsuri au primit o rezolvare. O rezolvare pe care o avea și o simțea încă de când era o fetiță, într-o mică așezare de munte. A descoperit că îi plac femeile și doar în preajma lor se poate simți în largul ei.
A fost un coming out interior, nu exterior, deoarece nu a avut ocazia să le explice celor din familie cine este ea cu adevărat. Au aflat dintr-o sursă externă, după ce și-a încheiat o relație. În timp a putut fi liberă cu adevărat. I-a fost foarte ușor să descopere femei din comunitate și să aibă relații cu ele.
Paradoxul din Alba Iulia
Spune că este un paradox al orașelor mici, unul precum Alba Iulia. Unde, deși nu există o comunitate a persoanelor LGBTQI+, femeile se recunosc mult mai ușor între ele. Pe multe le-a cunoscut la locul de muncă. Mai mult de atât, și-a dat seama de o ipocrizie a societății românești.
Că ura față de comunitatea LGBT se oprește la femei. Carmen considera ca in general femeile lesbiene, cu excepția celor masc sau butch, nu sunt judecate, ci sexualizate.
Pentru ca nu s-a sfiit să își recunoască relațiile la locul de muncă sau în societate, Carmen a observat ipocrizia colegilor care in timp ce comentau negativ despre bărbații gay, pe ea o priveau ca traversând o fază, fără a comenta sau acuza.
Doar câteva glume pe ici pe colo, ”mai în glumă mai în serios” pe la locul de muncă.Familia în mare parte a acceptat cine este ea cu adevărat. Doar mama sa, o femeie conservatoare încă mai are remușcări față de fiica ei.
Comunitatea LGBTQ+ din Alba Iulia
Carmen spune că în Alba Iulia, deși comunitatea LGBTQ+ nu este vizibilă, are foarte mulți membri care preferă să se ascundă din cauza preconcepțiilor. Multe persoane merg însă la Cluj sau București, acolo unde există o comunitate și spații safe.
”Comunitatea din Alba Iulia este aproape inexistentă. Majoritatea sunt pe cont propriu. Mulți dintre ei neagă, pornind de la premisa „dacă fac așa la beție, nu înseamnă că sunt gay” sau „așa ne mai prostim noi”.
Multora le e greu să se accepte pe ei înșiși sau aleg varianta mai ușoară. Cea acceptată de societate. E greu să ții piept societății. Oamenii sunt cruzi din toate punctele de vedere. Nu îți spun toți pe față, dar te marginalizează fără ca tu să fi făcut ceva. Iar noi, oamenii, avem nevoie de apartenența la un grup. Nu putem trăi în singurătate. Nici măcar doar cu partenerul nostru.
Ca lucrurile să fie mai simple și să fii acceptat, te ferești atât de societatea hetero, cât și de cea LGBT. Pentru că nu vrei să fii nici respins, nici asociat cu „lucrul slab””, a mai spus Carmen despre comunitatea LGBTQ+ din Alba Iulia.
Clara și viața într-un oraș și mai mic decât Alba Iulia

”Îți scot eu lesbianismul din cap” a auzit Clara* la scurt timp după ce s-a urcat în mașina unui prieten de-al tatălui său. Se întâmpla într-o seară, pe o stradă dintr-un mic oraș din Alba. Clara a crezut că bărbatul s-a oferit doar să o ducă acasă, însă acesta avea alte planuri.
Doar o lovitură în piept și amenințările Clarei l-au făcut să se oprească din agresiunea pe care o începuse.
Clara s-a născut într-o altă țară din Europa. Încă de mică, și-a dat seama că se simte diferit în fața fetelor, dar nu își putea explica sentimentele. Când avea 12 ani familia ei s-a întors din Diaspora si așa a ajuns într-un mic oraș din Alba.
Și-a dat seama dintr-un video de pe YouTube despre sentimentele ei
La un moment dat, o emisiune de pe YouTube i-a explicat tot ce avea de înțeles. Era vorba despre o vloggeriță pe care o urmărea și care și-a făcut coming-out-ul. Atunci și-a dat seama că toate sentimentele ei aveau o explicație și că ei îi plăceau fetele.
”În momentul în care am văzut-o pe fata de pe YouTube că își prezintă iubita, pentru mine a fost un moment foarte ciudat. A mișcat multe în mine și m-a făcut să-mi dau seama că persoanele gay/queer există în viața reală, nu doar în povești. Atunci mi-am dat seama, totodată, că nu toate persoanele din comunitate trebuie să se încadreze în acel tipar pe care lumea îl asocia cu fetele lesbiene masculine (pe vremea aceea)”, a descris Clara unul dintre cele mai importante momente din viața sa. Momentul în care întrebările sale au primit un răspuns.
Respingea tot ce era feminin
Dar mai mult de atât, ea respingea tot ce era asociat cu feminitatea. De la fuste, rochii și machiaj. Tot timpul a fost atrasă de hainele ”băiețești”, a explicat Clara râzând.
Secretul era prea mare ca să îl mai poată tine si a vrut să le spună și celor din jur despre ea și despre sentimentele ei. Cea mai bună prietenă era bunica ei. Și s-a gândit să i se destăinuie.
Bunica nu a putut accepta că nepoatei ei îi plac femeile. Drept urmare, a crezut că dacă toata familia află și sunt luate măsuri drastice se va pune pe ”drumul cel bun”.
Drept urmare, le-a spus tuturor. Însă situația era cu mult mai dificilă, deoarece trăia într-un oraș din Alba, mult mai mic decât Alba Iulia. Genul de oraș cu o stradă principală și trei secundare. Unde absolut toată lumea cunoaște pe toată lumea.
Ani foarte dificili
Au urmat ani foarte dificili pentru ea. Discuții lunare, telefoane controlate, când și cum voiau părinții, i-a fost interzis să iasă afară sau, dacă ieșea, era obligată să ”dea raportul din oră în oră”, orice doar pentru a o împiedica să se vadă cu alte fete.
De la telefoane non-stop la share location pe opt ore
”Eram controlată prin toate modalitățile posibile. Erau oameni care, indirect, erau puși să mă „urmărească” atunci când ieșeam pe afară și care, după aceea, mergeau și îi spuneau mamei cu cine și unde m-au văzut. Dacă voiam să dorm la o prietenă acasă și, printr-o minune, mă lăsa, trebuia să o sun de câte ori îmi spunea pe parcursul nopții și să-i dau locația pe WhatsApp timp de 8 ore”, spune Clara despre modul în care era controlată de părinți.
Mereu cu telefonul cu volum pornit
”Trebuia să am mereu telefonul cu volumul pornit, pentru că, dacă mă suna și nu răspundeam, iar apelul ajungea să se închidă, știam că e bai. Chiar dacă o sunam înapoi după un minut sau două, deja era prea târziu. Știam că mă așteaptă o ceartă și că trebuie să fug acasă, pentru că nu mă mai lăsa să ies”, mai spune Clara despre modalitatea de control la care era supusă.
”Nu aveam voie să decid nimic”
Mai mult de atât își aduce aminte despre lipsa de decizie în propria ei viață. Controlul era total, de la școală, la haine și cerc de prieteni.
”Mă controla la școală, mă controla afară, îmi controla intimitatea, îmi controla stările, îmi controla îmbrăcămintea și tunsoarea. Eu nu aveam voie să decid nimic. Nu aveam voie să ies cu cine voiam. Nu puteam să mă îmbrac într-un anumit fel, chiar dacă nu era neapărat un stil masculin. Dacă ei nu-i plăcea cum eram îmbrăcată, nu ieșeam”, a spus tânăra despre lipsa de decizii la care era supusă, obligată.
Fura hainele fratelui său și se îmbrăca într-un cimitir
Însă chiar și sub un astfel de control, Clara a găsit metode pentru a fi liberă, pentru a fi cine simțea ea că trebuie să fie.
”Trebuia să-i fur hainele fratelui meu și ori mă îmbrăcam cu ele, iar pe deasupra mă îmbrăcam cum voia ea, ori le aruncam pe geamul care dădea spre stradă și, când ieșeam, le luam repede și fugeam într-un cimitir să mă schimb”, își aduce aminte despre cum reușea să rupă ”lanțul” controlului.
Mama venea să o verifice, să vadă dacă spune adevărul
De asemenea controlul telefonului era la ordinea zilei. ”Și am pățit de multe ori să fiu afară, să se facă, de exemplu, ora 19:00, să o sun pe mama și să-i zic că sunt afară, în locul X, să închid telefonul și, după câteva minute, să vină mama fix acolo, să verifice dacă spun adevărul. Lucrul acesta s-a întâmplat cam până la 18 ani”, își mai aduce aminte Clara despre anii în care era încă minoră.
Controlul nu s-a oprit odată ce Clara a ajuns la majorat. A continuat cât timp a locuit cu părinții.
”Aveam 22 de ani și, dacă mergeam afară și mă întorceam pe la 22:00–23:00 seara, iar după aceea, la 00:00, voiam să ies din nou, dacă ușa casei era deja închisă, eu nu mai aveam voie să ies.Toate au continuat până în momentul în care am plecat de acasă.Pe la vârsta aceea (22 de ani), eu eram deja într-o relație cu o fată, iar mama știa și accepta deja chestia asta, dar tot voia să mă controleze”, a mai spus Clara.
Ironia orașului mic din Alba
Însă ironia sorții a făcut ca în micul oraș din Alba să se formeze o comunitate în special de tinere. Carla nu știe cum s-a întâmplat exact asta, dar crede că la un moment dat a fost chiar un trend.
În timp ce restul fetelor nu erau marginalizate, deoarece erau foarte feminine, ea a avut parte de mult bullying, penttru că și atunci, dar și acum poartă haine și adoptă un comportament care nu este asociat cu feminismul.
De la haine, la tunsoare și comportament
A și fost agresată de două ori într-o cafenea în oraș. Pentru simplul fapt că se îmbrăca foarte masculin și că oamenii știau că are o altă orientare. O dată a fost scuipată, iar a doua oară a fost la un pas de o confruntare fizică.
Însă mai mult de atât, a fost și victima unei agresiuni sexuale. Una pe care a trebuit să o țină ascunsă foarte mulți ani, deoarece, dacă o raporta, lucrurile ar fi fost mult mai complicate pentru ea.
Avea în jur de 17 ani și se afla pe o stradă. Era seară. O mașină condusă de un prieten de familie oprește lângă ea și se oferă să o ducă acasă.
”Îți scot eu lesbianismul din cap”
Bărbatul (șoferul) îi ia telefonul, îl aruncă pe bancheta din spate și se năpustește asupra ei. ”Îți scot eu lesbianismul din cap”, i-a spus în timp ce o pipăia insistent. Clara a reușit să îl lovească cu pumnul în piept și să îl oprească, apoi să îl amenințe că va fi rău dacă nu se oprește. Bărbatul a dus-o acasă, însă Clara nu a putut depune plângere.
Mai mult de frică și că ar fi trebuit să ofere mult mai multe explicații familiei, dar și polițiștilor. Abia peste mulți ani le-a spus celor din familie ce a pățit în acea seară.
Mentalitate și comportament
I s-a întâmplat de multe ori sa fie victima homofobiei. Spune ca a fost pusă să facă treabă ”de bărbați” doar din simplul motiv că arată ca unul dintre aceștia. A avut chiar probleme când a mers la toaleta femeilor, într-un centru comercial din Alba Iulia. A fost scoasă afară de către femeia de serviciu și a trebuit să aștepte paza pentru a-i arăta că pe buletinul ei este scris ”F”.
Toată experiența a întărit-o, dar în aceași timp i-a lăsat și multe cicatrici. Cicatrici pe care le-a primit, doar pentru că trăiește diferit față de majoritate.
Dan. De la tânărul crescut într-o familie homofobă la adultul asumat: ”B***h, move, I am gay”

Dan* a crescut într-un sat din Alba, într-o familie cu puternice valori tradiționale, creștine, si tendințe homofobe. Încă de mic, a simțit o atracție față de bărbați, dar nu știa cum să își explice sentimentele.
”Când au apărut primele semne legate de orientarea mea, am fost puțin sceptic. Fiind la o vârstă destul de fragedă, nu puteam să înțeleg sau să știu să gestionez ceea ce simțeam.
”Nu eram conștient ce însemnă atracția față de alți bărbați”
Fiind la pubertate, nu-mi înțelegeam în totalitate hormonii. Prin urmare, nici nu am perceput ca pe o „problemă” faptul că eram diferit de ceea ce vedeam în jurul meu și de ceea ce fusesem învățat să devin. De exemplu, când mă uitam pe stradă după un tip care îmi atrăgea atenția, nu conștientizam că atracția mea era una diferită și că aceasta avea să-mi definească orientarea sexuală”, își aduce aminte Dan despre primele momente în care și-a dat seama că este atras de alți bărbați.
”Sunt gay?”: Am ales să fug de răspuns prima dată
Apoi, după ce a crescut și-a dat seama că atracția pe care o simțea față de alți bărbați nu este doar sexuală, ci și emoțională.
Iar automat în mintea lui s-a înrădăcinat o întrebare: ”Sunt gay”?
”Însă adevăratele mele semne de întrebare au apărut când mi-am dat seama că atracția mea nu era doar una sexuală, ci și emoțională. Primele semne au apărut în jurul vârstei de 11 ani, apoi, mai târziu, pe la 13–14 ani, mi-am dat seama și am conștientizat că sunt atras atât fizic, cât și emoțional de bărbați. Prin urmare, după aceea, mi-am pus întrebarea: „Sunt gay?”. Și, de frică să aflu răspunsul, în loc să caut adevărul, am ales mai întâi să fug de el”, spune Dan despre întrebarea care avea un ecou puternic în sine.
O serie de răspunsuri, cu și mai multe întrebări
Când a mai crescut, a început să se documenteze. Accesul la internet și infinitul de informații de pe motoarele de căutare i-au oferit o serie de răspunsuri, dar i-a adus și mai multe întrebări.
”Cu toate că am început să caut răspunsuri în mediul online, pe timpul acela, rețelele sociale nu existau în forma în care le cunoaștem astăzi. Nu aveam influenceri, speakeri motivaționali sau podcasturi, cel puțin nu în România, de unde să mă pot informa.
Citeam ce găseam pe Google: articole, știri, teste de personalitate și de orientare sexuală etc. Însă, cu cât mă informam mai mult și îmi dădeam seama că mă apropiam de găsirea răspunsului meu, cu atât mă speriam mai tare”, își aduce aminte Dan despre perioada în care atunci când căuta răspunsuri primea și mai multe întrebări.
Însă răspunsurile au venit la pachet cu un sentiment de negare. A devenit la rândul său homofob, o homofobie internalizată care lupta cu gândurile și trăirile sale, stare alimentată și de mediul în care trăia.
Lupta între mentalitatea familiei și sentimente
În Dan se dădea o luptă puternică între sentimentele sale și mediul în care s-a născut și a crescut.
”Născut, crescut și educat într-o familie tipic tradițională, dintr-un sătuc mic, știam de la început că nu puteam să fiu ceea ce nu voiam să aflu dacă sunt cu adevărat. Pentru că, potrivit valorilor cu care fusesem crescut, știam că a fi gay era considerat cel mai mare păcat. Nu voiam să știu, nu voiam să înțeleg de ce sunt așa și, cel mai trist, nu voiam să accept.
Frica mea de a-mi dezamăgi familia era mai mare atunci decât frica de a accepta ceea ce sunt, iar asta m-a făcut să duc, o perioadă de timp, o luptă interioară cu mine însumi, încercând să mă conving că nu sunt ceea ce simțeam că sunt.
Multe frustrări s-au acumulat în mine la vremea respectivă și, ipocrit fiind, am ales să fiu homofob atunci când venea vorba despre bărbați gay, forțându-mă să urăsc” spune Dan despre perioada în care sentimentele sale luptau cu mediul în care a crescut.
”Am procedat oare corect?”
”Însă treaba asta nu a durat mult timp. Am procedat oare corect? Nu. Însă tocmai asta m-a ajutat să înțeleg și să accept că nu eram eu însumi atunci când eram un homofob plin de frustrări interioare, urând ceea ce nu puteam accepta că sunt”, mai spune acesta. Viața l-a purtat în adolescență și în liceu, în Alba Iulia.
O atitudine care i-a schimbat viața
Orașul i-a schimbat mentalitatea. Chiar dacă a ajuns în Alba Iulia, un oraș și el de atlfel tradiționalist și patriarhal, Dan și-a putut da seama cine este.
A acceptat că este gay și că nu mai trebuie să își înfrunte trăirile. În liceu, Dan a făcut un pas care l-a salvat de la bullying și de la cuvinte dure, aruncate spre el: Le-a spus tuturor că este gay, a fost atât de asumat încât cei din jurul său nu l-au mai putut ataca.
” Între timp, am mai crescut și, fiind la liceu, mi-am făcut curaj să-mi dau voie să experimentez ceea ce mă atrăgea, să văd ce simțeam cu adevărat atunci când aveam o conexiune cu un alt tip gay
. Atunci mi-am confirmat ceea ce mă atrage, ce îmi place și ce sunt. Nu-mi amintesc cum a fost, pas cu pas, trecerea asta de la negarea a ceea ce sunt și de la a mă preface că sunt altcineva la a fi un gay asumat. Din păcate, și spun asta pentru că mulți nu au parte de ceea ce am avut eu, am fost printre puținii adolescenți gay cu o viață cât de cât normală, mai ales în liceu”, spune Dan despre perioada liceului, în care s-a auto descoperit.
”B***h, move, I am gay”
În momentul în care și-a asumat public orientarea sa sexuală, bullying-ul nu a existat.
”Bullying-ul, pentru mine, nu a fost o problemă, fiind la un liceu unde cei mai „ciudați” din societatea „normală” eram adunați cu toții și unde noi ne-am acceptat normalitatea noastră.
Asta m-a făcut să am încredere în mine și, în clasa a XI-a, să-mi fac coming out-ul, intrând în clasă și spunându-le colegilor, cu o atitudine de măiestrie: „Bitch, move, I am gay!”.Asta în contrast cu cel care eram în clasa a IX-a, când negam ori de câte ori eram întrebat dacă sunt gay.
Țin minte și acum cum unii colegi șușoteau: „Vezi? Ți-am zis că e gay!”, a spus Dan râzând despre modul în care a trecut cu ușurință în perioada liceului.
Coming-out în fața mamei
Cel mai greu moment a fost coming-out-ul în fața mamei. O femeie crescută în spiritul familiei tradiționale și al valorilor religioase. Mama a reacționat cum și-a închipuit Dan: rău, foarte rău. Însă, în timp, chiar dacă nu i-a spus-o prin vorbe, i-a arătat că l-a înțeles.
Cea mai mare frică
“Cred că asta e frica cea mai mare pentru o persoană gay, când se lovește de realitatea pe care încerca să o ascundă părinților, din frica de a nu-i dezamăgi. Cel puțin așa a fost pentru mine. Dintr-o întâmplare, neplanificat, în urma unei decizii luate pe moment, m-am decis să-i spun si ea a reacționat exact cum nu îmi doream și cum îmi era cel mai teamă: m-a făcut să simt că o dezamăgesc”, povestește Dan.
Atunci nu înțeles de ce nu a putut să nu-mi spună cuvinte care dor și de ce nu a putut să mă accepte. Dar, în timp, am înțeles că nu e de judecat atunci când unii oameni nu știu și nu pot să înțeleagă mai mult decât ceea ce pentru ei nu e „normal”.
Fiind o femeie de la sat, religioasă, care a trăit într-o familie postcomunistă, fără prea multe cunoștințe despre acest subiect, nu ar fi trebuit să am așteptări că va înțelege. Deși, prin cuvinte, cele care dor sau marchează cel mai mult, nu m-a acceptat, în timp, prin fapte, mi-a arătat că a putut să mă accepte așa cum sunt și că, în ochii ei, sunt în continuare copilul ei”, a spus Dan despre momentul care l-a marcat și modul în care mama sa a aflat că el este gay.
Lupta cu societatea
Se consideră un norocos al comunității, deoarece nu a avut parte de ”hate” și de preconcepții.
A încercat tot timpul să le arate celor din jur că este un om bun, un prieten, o persoană pe care cei din jurul său se pot baza, nu să îl carcterizeze pe baza orientărilor sale sexuale. Și crede că a reușit acest lucru.
”La fel ca și mama, am dat de mulți oameni care nu știau ce înseamnă să fii o persoană gay, aveau concepții greșite și nu voiau să accepte asta când venea vorba despre persoanele gay și drepturile lor.
”Am reușit să schimb percepții despre persoanele gay”
Prin prisma propriei experiențe, am reușit să le schimb unora dintre ei percepția despre ceea ce știau sau credeau că înseamnă să fii o persoană gay. Mai întâi, i-am lăsat să mă cunoască ca om.
”Am vrut să mă cunoască ca om”
De exemplu, la fostul meu loc de muncă, unde ambii șefi erau de altă religie și cultură diferită aceștia au ajuns să mă cunoască pe mine, calitățile mele, ceea ce puteam să ofer ca om și felul meu de a fi ca persoană.
Apoi, când a venit vorba să vorbesc despre orientarea mea sexuală, au înțeles că nu trebuie să fiu judecat, că și eu sunt la fel ca ei și că orientarea sexuală nu definește valorile, caracterul și buna purtare în societate a unei persoane gay.
Desigur, pădure fără uscăciuni nu există și sunt și persoane care dau dovadă de „așa nu”, dar mă bucur că eu am putut să nu fiu așa și că am fost un exemplu de „așa da”.
Viața și comunitatea gay din Alba Iulia
Dan este un bărbat gay asumat în Alba Iulia. Viața amoroasă, dar și viața de zi cu zi poate fi complicată de cele mai multe ori. Asta din simplul motiv că cei din comunitate nu vor să fie văzuți lângă un gay asumat.
”Este trist să nu poți găsi dragostea acolo unde mulți o ascund”
”Pentru că și în comunitatea gay, cel puțin într-un oraș ca Alba Iulia, viața amoroasă a unui gay asumat poate fi complicată. Exact cum am descris și eu mai sus, frica și negarea de a accepta ceea ce sunt reprezintă sentimente prin care trec și mulți alții.
Pentru a se proteja, nu mulți au curajul să riște să fie văzuți lângă un gay asumat. Da, e trist să nu poți găsi dragostea acolo unde mulți o ascund sau se feresc de ea”, mai spune despre viața și comunitatea din Alba Iulia.
”Nimeni nu te poate distruge cu un adevăr asumat”
Dan privește în urmă și este fericit și mândru de viața sa. De cum a evoluat de la micul băiat dintr-un sat din Alba, cu o întrebare care nu îi dădea pace, la un bărbat gay asumat, în Alba Iulia, un oraș mic, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea.
Însă fix asumarea sa i-a adus libertatea.
”Ei bine, toate trăirile mele m-au făcut să am curajul să fiu deschis față de mine și față de ceilalți. Consider că, atâta timp cât ești un om asumat, care își acceptă identitatea și tot ceea ce face, nu ai de ce să te temi, pentru că nimeni nu te poate distruge cu un adevăr asumat”, își încheie Dan povestea.
Alba Iulia și speranța la un viitor mai bun, doar prin asumare
Ștefan, Raoul, Carmen, Clara și Dan și-au spus poveștile despre viață, despre viața lor într-un oraș mic în care toată lumea știe pe toată lumea.
Cinci povești care s-au întins pe parcursul a mai bine de 30 de ani. De la Ștefan, cel din anii 90”, care a aflat despre trăirile sale, la Dan care prin asumare se bucură de libertate în 2026, în Alba Iulia.
Un oraș despre care ei cred că momentan nu este pregătit pentru un spațiu în care cei din comunitate să se simtă în siguranță și în largul lor.
Deoarece asta vine doar prin asumare, prin coming out și prin a arăta că oamenii trebuie priviți doar prin prisma personalității lor și nu a alegerilor sau a orientărilor.
Însă au încrederea că lucrurile se vor schimba și în Alba Iulia, deoarece chiar și în orașul în care toată lumea cunoaște pe toată lumea pot apărea oricând voci care să susțină o cauză sau o comunitate.
*numele sunt fictive pentru a proteja identitatea persoanelor care au acceptat să își spună povestea.
Articolul a apărut inițial pe PeriferiQmainstream, un proiect realizat de Asociația Identity.Education.
ȘTIREA TA — trimite informații foto/video la Alba24
Cele mai vizionate video
Publică Anunț Gratuit pe Alba24.ro
Publica un anunt gratuit







Comentarii (0)