DOCUMENTAR Alba24: Ion Gavrilă Ogoranu din Galtiu, ”fantoma” vânată de securitate timp de 29 de ani. Portret de erou

În ciuda celor patru condamnari la moarte pronunțate de tribunalele staliniste, Ion Gavrilă Ogoranu a trăit până la 83 de ani. A reușit să înfrunte cu arma în mână regimul instalat de ruși România și când acest lucru nu a mai fost posibil, a reușit să se ascundă.

Zeci de ani, Gavrilă Ogoranu a fost pentru Securitate o fantomă și o sperietoare, principalul inamic al statului… un ”bandit”, cum îl numeau birocrații aparatului de represiune, în documentele pe care le întocmeau.

A fost grațiat la insistența președintelui american Nixon și a secretarului de stat Kissinger și a trăit în continuare la Galtiu, cu femeia care l-a ascuns și care l-a iubit o viață.

Pentru aparatul de represiune al statului comunist, cazul ”Ion Gavrilă Ogoranu” era simbolul unui eșec și arăta că, de fapt, Securitatea nu era chiar atotputernică dacă n-a reușit să-l găsească pe liderul partizanilor din Munții Făgăraș, timp de 29 de ani. Un mesaj riscant, care, așa cum rezultă din documentele CNSAS, nu trebuia să ajungă la populație.

Dar să începem povestea celui mai important erou modern din județul Alba, cu începutul. Ion Gavrilă Ogoranu s-a născut la 1 ianuarie 1923 la Gura Văii, Județul Făgăraș, într-o familie cu trei copii. Nimeni nu ar fi bănuit că băiețelul născut în acea primă zi din an va trebui să-și lipească destinul de lupta cu un balaur a cărui existență nu era încă bănuită: comunismul, mai bine zis stalinismul.

A învățat la Liceul ”Radu Negru” din Făgăraș și a urmat cursurile Facultății de Agronomie din Cluj. Acestea au fost momentele în care s-a alăturat Frăției de Cruce ”Negoiul” și Mișcării Legionare. Din păcate, pentru multă lume ”bună” din România, aceste două apartenențe sunt suficiente pentru a-i șterge lui Ogoranu orice merite.

Prost înțeleasă, apartenența sa la organizația legionară în face ”nefrecventabil de către politicieni”. De exemplu, la Alba, autoritățile județene nu vor să aibă de-a face cu acest subiect de frică să nu fie acuzate de asociere cu mișcarea. Cu mici și insignifiante excepții (o conferință), nu-i sunt dedicate evenimente publice, autoritățile preferând, în general, evenimente festiviste care amintesc mai degrabă de perioada comunistă.

În realitate, toată lupta sa din munți și toată opoziția pe care a făcut-o regimului comunist, nu era lupta unui legionar întârziat și îndoctrinat ci lupta unui patriot lucid, pasionat de ceea ce se întâmpla cu țara în care supraviețuia.

”Radicalizarea” sa s-a produs în facultate, la Cluj, când viața sa a intrat pentru totdeauna pe calea luptei anticomuniste. Așa a ajuns în Rezistența armată anticomunistă din România, conducând șapte ani Grupul Carpatin Făgărășan.

Din acest motiv a fost condamnat de un tribunal din Sibiu, în contumacie, la moarte. Timp de 29 de ani, organele Securității nu au putut să-l captureze, până în 1976. A fost salvat de la execuție cu ajutorul soției sale Ana Gavrilă Ogoranu, văduva unui fost camarad. Aceasta l-a ascuns mulți ani și când a fost prins a cerut în scris intervenția directă a președintelui american, Nixon.

Președintele cunoștea deja cazul său, după ce profesorul său de religie din facultate, Mircea Toderici, a transmis în secret informații despre acesta, administrației americane, prin niște cunoscuți.

Ogoranu a scăpat de execuție și datorită faptului că Ceaușescu încerca să arate lumii, în acea perioadă, că România nu mai are deținuți politici în închisori, o iluzie pe care încerca să o construiască cu un oarecare succes.

Oprit să intre la televiziune, în zilele Revoluției

În zilele Revoluției, Ion Gavrilă Ogoranu s-a dus la București, entuziasmat. A vrut să intre în televiziunea liberă și să le vorbească oamenilor, dar a fost recunoscut de ”cadrele de la triaj” și n-a fost lăsat. După Revoluție a scris o mulțime de cărți în care și-a spus povestea, confruntând-și de multe ori amintirile cu rapoartele din arhivele Securității.

De multe ori, ceea ce era prezentat acolo ca ”lupte aprige cu bandiții” erau de fapt niște întâlniri întâmplătoare, de la distanță, cu trupele de securitate. Ogoranu a povestit că niciodată partizanii nu au vrut să ucidă soldați români, deși ar fi putut de multe ori, cunoscând mai bine terenul și pozițiile. Uneori le lăsau bilete acestora, în care le spuneau cum i-au cruțat în diferite locuri din zona Munților Făgăraș, unde i-au avut în bătaia puștii.

Am aflat pentru prima dată despre el de la bunica mea, care l-a cunoscut în Spitalul Județean Alba. Mi-a spus atunci că a cunoscut unul dintre cei mai interesanți oameni din viața ei și m-a rugat să-i aduc ”Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, celebra sa carte în mai multe volume. După câțiva ani, l-am întâlnit personal la sediul fostei Securități din Sebeș și am venit împreună cu mașina. Pe drum, tulburat de întâlnirea de la Sebeș, la care partipaseră și alți dizidenți, mi-a vorbit despre multe lucruri din trecutul său. La acea dată știam puține lucruri despre marele luptător anticomunist, dar cunoșteam suficient cât să recunosc în el liderul care fusese odată, printre oamenii care își găsiseră un drum de foc pe crestele munților. Am înțeles mai târziu că nu spiritul tineresc de aventură l-a împins să ia arma în mână, ci apartenența sa la valorile creștine și, mai ales, iubirea față de o lume a respectului, a curajului și a bunul simț, pe care o vedea dispărând cu forța sub noua ”realitate” politică.

Fragment din testamentul grupului din Făgăraș

„Pe potecile munților acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria si conștiința libertății neamului nostru, alături de durerea ceasului de față, în inima și crezul nostru am purtat ca o povară scumpă, visuri, doruri și gânduri izvorâte și călite în dragostea pentru neamul nostru, pentru vremurile ce vor sa vie.”

Surse foto: Fundația Ogoranu, alba24

Foto principală: Ovidiu Hațegan