Alba Iulia, ca importantă localitate medievală şi modernă, a beneficiat din postura sa de oraş episcopal, apoi de capitală a Principatului Transilvaniei, de lucrări tehnice la nivelul cerinţelor unor personalităţi importante ale vremurilor. Printre acestea, un rol important l-a avut asigurarea apei curente în cetate. Pe lângă fântâni, Alba Iulia avea şi un apeduct construit în perioada principelui Gabriel Bethlen.
Încă de pe vremea romanilor, la Alba Iulia a existat un interes în căutarea apei, fiind descoperite conducte pentru aducţiunea apei potabile din izvoarele dealurilor învecinate, dar şi fântâni săpate pentru scoaterea apei reci. Apa era folosită nu doar pentru uzul curent, ci şi pentru a alimenta fântânile arteziene din Alba Iulia. În perioada Evului Mediu şi în epoca modernă, Alba Iulia a beneficiat de mai multe fântâni amenajate în interiorul cetăţii, deservind mănăstiri, biserici, palate, garnizoane.
„Una dintre cele mai vechi fântâni, construită din piatră de râu, a fost descoperită arheologic în vecinătatea unor anexe mănăstireşti din secolul al XVI-lea cercetate în incinta Universităţii 1 Decembrie 1918. Mai multe fântâni se aflau în curtea monetăriei din secolele XVIII-XIX, două dintre ele prevăzute cu câte o pompă de apă, iar o anexă a monetăriei de la Miceşti (Kissfalud) beneficia şi ea de un bazin de apă pentru conducte la fântâni. Unele fântâni se pot vedea şi astăzi în câteva locuri din Cetate, cum ar fi în Piaţa Custozza sau în curtea Hotelului Medieval. Cea mai frumoasă fântână cunoscută deservea Palatul Apor, fiind singura construită din blocuri de piatră frumos fasonate. Aceasta ar putea data de la începutul veacului al XVII-lea şi cu siguranţă beneficia şi de o amenajare specială, demnă de o curte nobiliară însemnată. O altă fântână, fără amenajările care o însoţeau, se conservă încă în curtea interioară a Palatului Episcopal. Din afara oraşului renumită era <Fântâna Hoţilor>, aflată la poalele dealurilor împrejmuitoare”, a afirmat Cristian Ioan Popa, expert în reconstituiri istorice.
Unul dintre izvoarele oraşului, aflat la baza terasei pe care s-a ridicat cetatea, a fost amenajat în anul 1831, aşa cum transmite o inscripţie în limba latină pusă în acel loc. În memoria colectivă un alt izvor a devenit renumit, purtând numele de „Izvorul Împăratului”. Potrivit legendei, din apa sa rece ar fi băut însuşi împăratul Iosif al II-lea în periplul său transilvănean.
„Una dintre realizările îndrăzneţe ale epocii aflate sub domnia principelui Gabriel Bethlen (1613-1629) a fost sistemul care a alimentat cu apă Palatul Princiar, primul de acest fel cunoscut în regiune. Confortul unei curţi cu pretenţii, probabil apropiată celor ale monarhilor vest-europeni, nu putea fi împlinit fără prezenţa unei surse de apă permanentă. Împrejurarea face ca şi asupra constructorului să ne edificăm, datorită cronicarului Georg Kraus, care amintind prezenţa unor italieni la curtea principelui Gabriel Bethlen, povesteşte soarta unuia dintre aceştia, Ioan Fontanicy veneţianul, care <fugise şi scăpase şi el în acelaşi an din Transilvania, fiindcă fusese prost plătit pentru lucrările de apă făcute la Alba Iulia, care a fost un lucru bun>. Anii evenimentelor sunt 1619-1620. Apeductul era construit după sistemul roman, din tuburi ceramice izolate cu mortar, bine protejate în pământ. Sursa apei se afla la poalele Dealului Mamut, la <Fântâna Hoţilor>. De aici traseul apeductului cotea, ajungând deasupra <Podeiului>, ca apoi să se îndrepte către cetate. Dincolo de zidurile acesteia, conducta ajungea la Palatul Principilor, inclusiv la etaj, pentru a alimenta fântânile arteziene. Deşi traversa oraşul vechi, casele sale nu beneficiau de apeduct, ci doar cetatea”, susţine Cristian Ioan Popa. Apeductul a fost descoperit pentru prima dată în cursul cercetărilor arheologice efectuate de arheologul şi naturalistul Adalbert Cserni.
Din relatările cronicarilor rezultă faptul că cetatea era înzestrată şi cu frumoase fântâni arteziene, primele fiind realizate de principele Bethlen pentru Palatul Princiar, descrise de cronicarul turc Evlia Celebi, participant activ la dezastrul oraşului din anul 1661: „În diferitele încăperi joase şi cu etaj se găseau bazine, rezervoare cu apă şi şipote, din care ţâşneşte apă curată, încât îl împodobeau astfel diferite feluri de lucrări de artă”.
