Fiul disidentului Gheorghe Ursu: Unde sunt teroriștii care au tras în 1989? Scrisoare deschisă către Augustin Lazăr

Andrei Ursu, fiul disidentului ucis de Securitatea comunistă, Gheorghe Ursu, îi cere explicații într-o scrisoare deschisă procurorului general Augustin Lazăr în legătură despre neinculparea membrilor Securității în dosarul Revoluției din 1989.

Scrisoarea deschisă este semnată de alți 11 intelectuali, istorici și luptători în Revoluție, printre care Vladimir Tismăneanu, Cristian Pârvulescu ori Smaranda Enache.

”Cu stupefacție am observat că din acest rechizitoriu lipsesc cu desăvârșire principalii vinovați pentru cele peste 1200 de victime ale Revoluției – respectiv membrii Departamentului Securității Statului”, se arată în scrisoarea citată.

Semnatarii arată că e ”o insultă” pretenția că nu a tras nimeni cu bună știință în revoluționari.

Scrisoarea:

Domnilor procurori,

Am citit cu atenție comunicatul Ministerului Public și declarațiile legate de finalizarea dosarului Revoluției.

Cu stupefacție am observat că din acest rechizitoriu lipsesc cu desăvârșire principalii vinovați pentru cele peste 1200 de victime ale Revoluției – respectiv membrii Departamentului Securității Statului. Din cercetarea arhivelor C.N.S.A.S. și a unui număr semnificativ de declarații ale martorilor am putut constata că există un bogat material istoric și suficiente probe juridice (documente și mărturii), care incriminează profund și covârșitor Securitatea.

O parte din aceste probe au fost prezentate detaliat în decembrie anul trecut, în Noua Revistă de Drepturile Omului, în studiul extins: „Cine a tras în noi după 22” (care poate fi consultat aici: https://www.revistadrepturileomului.ro/sumar_4_2018.html).

Acesta demonstrează că vinovații pot fi identificați cu ușurință după tipul de muniție folosită și probele prezentate, și că ei au făcut parte din Direcțiile și Unitățile Securității – în principal U.S.L.A., Direcția a V-a, dar nu numai.

Pe data de 31 ianuarie a.c., împreună cu alte câteva sute de semnatari, am adresat secției Parchetelor Militare o petiție:

https://www.petitieonline.com/petiie_pentru_restaurarea_adevrului_i_dreptii_in_dosarul_revoluiei

prin care am cerut adevărul despre Revoluție și dreptatea pentru victime, în lumina probelor care dovedesc direct și neechivoc vinovăția Securității.

Este vorba de documente găsite sau publicate în ultimii ani, sute de mărturii ignorate sau obliterate ale participanților direcți, documente și mărturii din procesul lotului Timișoara, cât și alte documente descoperite încă mai recent în arhivele C.N.S.A.S. și alte arhive publice.

Acest întreg probatoriu, care a fost oferit și procurorilor militari, demonstrează fără putință de tăgadă că cei care au tras, în logica represiunii și cu intenția neutralizării, în revoluționari, inclusiv după 22 decembrie 1989, conform unui plan bine stabilit pentru a crea starea de panică și teroare, pentru a-i izgoni de pe străzi și stăvili procesul revoluționar, au fost organele de Securitate și aliații săi instituționali.

Acest adevăr a fost camuflat timp de 30 de ani chiar de aparatul de dezinformare al Securității. Am prezentat dovezi clare că încă din decembrie 1989, Securitatea a încercat să-și mușamalizeze acțiunile și să șteargă urmele (de exemplu, gloanțele de calibru 5.62 găsite în trupul victimelor ucise sau rănite cu arme ușoare, de luptă de gherilă, despre care există dovezi certe că se aflau în dotarea Securității, și martorii spun ca nu existau în dotarea forțelor MApN; cadavrele teroriștilor sau cei prinși și eliberați, cu legitimații de U.S.L.A., Direcția a V-a sau trupe de Securitate; focurile de arme din casele conspirative sau casele de lucru, din locuințele ofițerilor de Securitate, sau blocuri civile; focuri trase de securiști în civil sau în salopete negre, mulți cu trei rânduri de haine – inclusiv cu deghizări în ofițeri de armată – focuri trase asupra unităților militare, M.Ap.N.-ului, C.C.-ului, Televiziunii, și a demonstranților din piețe și străzi, etc.).

Aceste probe totuși există. Chiar dacă s-a încercat eludarea lor printr-o masivă campanie de dezinformare, prin care vina a fost transferată, conform strategiei Securității și a lui Ceaușescu însuși, întâi asupra străinilor („turiștii sovietici”) – apoi asupra unei nebuloase conspirații K.G.B. – F.S.N. – M.Ap.N.

În lumina probelor amintite și a memoriei generației care a trecut prin Revoluție, aserțiunea Parchetului Militar că „Departamentul Securității Statului, începând cu data de 22.12.1989, orele 16:00” ar fi trecut de partea Revoluției sau „s-ar fi pus la dispoziția Consiliului Frontului Salvării Naționale și conducerii acestuia” nu este o dovadă de respect, ci o desconsiderare pentru amintirea martirilor din decembrie 1989.

În plus, afirmația ignoră ordinele secrete, planurile operative și strategiile de acțiune în situații de tipul celei conturate de revolta populară din decembrie 1989.

Dincolo de cele 3330 de volume trimise în instanță, întrebarea rămâne, cine a tras în noi după 22? Există memoria colectivă, filmele cu uslașiii care purtau trei rânduri de haine, trăgând din case conspirative, gloanțele de calibrul 5.62 extrase din victime, din arme care conform probelor pe care le avem la dispoziție, rezultă că se aflau în dotarea exclusivă a Securității – filmate și acestea, mărturiile medicilor, ale familiilor victimelor și ale participanților.

Poporul român nu poate fi acuzat astăzi nici de psihoză, nici de o fantasmă sau amnezie colectivă.

A pretinde că securiștii (luptătorii U.S.L.A., Direcția a V-a și ai altor unități) care au inițiat actele de teroare și diversiune începând din 22 decembrie 1989 nu ar fi existat, în pofida probelor enumerate, a legislației represive și a rolului instituțional al D.S.S., este, în cel mai bun caz, o miopie juridică. Cu siguranță, nu un adevăr juridic.

Dacă, din contră, s-ar pretinde că securiștii au creat diversiunea acționând la ordinele conducerii F.S.N., respectiv ale inculpaților, atunci se pune întrebarea legitimă de ce nu au fost și aceștia trimiși în judecată pentru crime împotriva umanității?

Doar au executat un atac sistematic și generalizat împotriva populației civile. Iar rațiunile, chiar conform comunicatului Parchetului, au fost evident politice. Or, acestea sunt, după cum se știe, elementele constitutive ale infracțiunilor contra umanității, reținute în sarcina inculpaților.

Acuzarea unilaterală a noului nucleu de putere, privind coordonarea represiunii, în absența oricărei interogații privind inițialele planuri de represiune, arhitecții acestora, constituirea lor în logica dictaturii comuniste care-și apăra supraviețuirea, nu face decât să asigure impunitatea principalilor criminali – generalii Iulian Vlad, Neagoe, Ardeleanu, Ghiță și toți ceilalți ofițeri de Securitate și agenți ai acesteia care au coordonat și executat cu bună știință și conform unui plan bine stabilit, actele de teroare și diversiune, atât dinaintea zilei de 22 decembrie, cât și după.

Domnilor procurori, unde sunt executanții diversiunii? Unde sunt arhitecții acesteia? Unde sunt planurile de acțiune și coordonare teritorială a forțelor Ministerului de Interne în neutralizarea Revoluției? Unde este rolul generalilor amintiți și a celorlalți ofițeri de Securitate și agenți ai acesteia în „complexa activitate de dezinformare” ai cărei specialiști erau?

Ne îndoim că nu știați de existența Unității Speciale „D” (de dezinformare) a D.S.S., care avea exact această misiune, de a mistifica adevărul și induce în eroare populația, în special în cazul „luptei de rezistență pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic”.

Dacă pentru factorii de decizie ai M.Ap.N. scopul represiunii de după 22 decembrie ar fi fost „impunitatea dorită”, atunci factorii de decizie din Securitate, principalul instrument de îngenunchiere a poporul roman pe toata perioada dictaturii comuniste, cu sânge pe mâini nu numai de la Timișoara, aveau o mult mai acută nevoie de impunitate.

Mai mult, impunitatea de care avea nevoie Securitatea era și instituțională, nu numai individuală, doar a câtorva generali de la vârf. Armata română fraternizase cu poporul încă din dimineața de 22 decembrie; episoade de fraternizare se derulaseră la Timișoara încă din 20 decembrie.

Fraternizări se regăsesc nu numai în amintirea miilor de participanți la Revoluție, dar și în multe din filmele din decembrie ‘89. Acesta a fost de altfel și motivul pentru care capii armatei, ajunși în imposibilitatea de a controla trupele, au decis să le retragă din orașul erou de pe Bega, și Romania a avut astfel primul sau oraș eliberat de dictatură. Strigatul „Armata e cu noi!” reverbera pe străzile mai multor orașe în acele zile.

În schimb, Securitatea, ca instituție, avea motive temeinice să intre în panică și să-și caute cu orice preț impunitatea: era vorba de ura întregului popor pentru mizeria morală, delațiunea, umilința și frica în care l-a subjugat timp de mai bine de 40 de ani.

A pretinde că nu a tras nimeni cu bună știință, cu intenția de a ucide oameni nevinovați, că Securitatea, care l-a apărat pe Ceaușescu până în ultima clipă, ar fi trecut exact pe 22 la ora 16:00 de partea poporului, a spune că eroii Revoluției române au căzut victime în întregime „focului fratricid” – sunt tot atâtea sfidări ale faptelor istorice, ale bunului simț și ale conștiinței societății; o insultă la adresa celor care ne-au redat libertatea în decembrie 1989.

Dacă a existat, așa cum pretinde comunicatul Ministerului Public, „o amplă și complexă activitate de inducere în eroare”, coordonată de „grupul de decizie politico-militară al C.F.S.N.”, atunci cine a executat-o?

Este posibil ca Secția Parchetelor Militare să pretindă, așa cum au făcut-o și agenții de dezinformare ai Securității, că întreaga masă de revoluționari, și armata română care a pactizat cu aceștia, „s-au împușcat între ei ca proștii”? Este posibilă acuzarea generalului Nicolae Militaru că ar fi încercat să „evite tragerea la răspundere penală ca urmare a represiunii existente până la 22 decembrie 1989”, în condițiile în care nu exercitase nici o funcție de răspundere în cadrul armatei înainte de 22 decembrie 1989, fiind dimpotrivă, autorul unui apel neechivoc difuzat chiar în după amiaza zilei de 22 decembrie, apel adresat tocmai comandanților în funcție ai armatei, privitor la oprirea măcelului?

Citind atent comunicatul, nu este de mirare că s-a ajuns la astfel de confuzii. Comunicatul recunoaște ca procurorii „au pornit de la ideea că responsabilitatea pentru victimele revoluției nu este instituțională”.

Altfel spus, s-a pornit de la premisa că principala instituție de represiune a regimului comunist, Securitatea, nu a avut nici o vină!

Domnilor procurori, considerăm că soluția prezentată în dosarul Revoluției este aidoma legendelor plantate de apologeții Securității.

Argumentul cantitativ, că dosarul cauzei cuprinde 3330 de volume iar rechizitoriul 3280 de file nu sporește credibilitatea acestui „masiv efort”, in contextul in care principalii vinovați pentru acea crimă în masă scapă astfel nepedepsiți, ne-anchetați și ne-acuzați.

Prin invocarea doar a unui „fenomen diversionist” și unei „psihoze teroriste” ca principali factori pentru victimele de la Revoluție, se face abstracție în totalitate atât de prezența reală a autorilor din teren ai diversiunii („teroriștii”) cât și de implicarea instituțională a Securității în evenimentele de după 22 decembrie.

Din perspectiva represiunii ziua de 22 decembrie nu reprezintă un reper. Întreg intervalul revoluționar a fost marcat distinctiv de reacția represivă a statului totalitar.

Așa cum însuși Ministerul Public confirmă, construcția impunității a avut ca motivație camuflarea responsabilităților și complicităților din perioada 16-22 decembrie.

În acest sens, ne simțim datori să atragem public atenția că și în perioada 16-22 decembrie, considerată de S.P.M. sub „autoritatea lucrului judecat”, n-a fost stabilită întreaga gamă de responsabilități și complicități în executarea represiunii.

Retorica soluționării „cazului decembrie 1989” cu privire la „adevărul juridic”, creează pentru societatea românească imaginea falsă că întreaga problematică a represiunii din 1989 ar fi fost clarificată.

Această cauză, de o natură excepțională, nu poate fi considerată „soluționată” din punct de vedere juridic (și cu atât mai puțin din punct de vedere istoric) atâta vreme cât nu s-a făcut o cercetare exhaustivă a tuturor contextelor represive și a tuturor actorilor implicați, iar principalii vinovați – în special din Securitatea ceaușistă – nu sunt menționați ca atare, respectiv puși sub acuzare.

Nu știm ce ați mai putea face acum, presupunând că printr-un miracol, veți avea timpul și tăria să decideți să acționați în sensul întrebărilor ridicate în aceasta scrisoare.

Considerăm ca s-au făcut pași importanți în direcția clarificării multor narațiuni conspiraționiste care alterau cercetarea istorică și discuțiile din spațiul public.

Semnatarii prezentei scrisori deschise își pun speranța că veți găsi modalitățile legale de a continua și extinde cercetarea penală în legătură cu aspectele menționate de noi.

Considerăm că este important de precizat faptul că demersul nostru vizează exclusiv chestiunile ridicate de dosarul Revoluției și dorim ca el să nu fie folosit în contextul prezentelor dispute publice și politice legate de candidatura procurorului general în funcție pentru un nou mandat.

Mădălin Hodor, istoric

Mihai Demetriade, istoric

Andrei Ursu, inginer, membru al CA Fundația „Gh. Ursu”

Brîndușa Palade, prodecan al Facultății de Științe Politice, SNSPA, scriitor

Vlad Alexandrescu

Oana Demetriade, istoric

Magda Cârneci, scriitor, președinte CD-GDS

Corneliu N. Vaida, luptător cu rol determinant în Revoluția din 1989, primul purtător de cuvânt al Revoluționarilor și al Armatei din Timișoara

Cristian Pârvulescu

Smaranda Enache, fost ambasador, co-președinta Ligii Pro Europa

Gabriel Andreescu, profesor Universitatea de Vest, Timisoara, fost disident, fost presedinte APADOR-CH

Vladimir Tismăneanu, profesor de științe politice, Universitatea Maryland, SUA