LUMINA VIEȚUIRII BUNE – Scrisoarea Pastorală de Paști a ÎPS Andrei Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului

Lumina vieţuirii bune

La Sărbătoarea Paştilor toate sunt pline de lumină. Aşa ne spune Sfântul Ioan Damaschinul în slujba Învierii: „Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit”.(1)
Dacă toată făptura s-a luminat şi s-a întărit de Paşti, cu atât mai mult s-a luminat şi s-a întărit omul credincios. Creştinul este omul învierii şi al luminii, iar lumina îi vine de la Hristos Cel înviat. Mântuitorul spune: „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8,12).
Instinctiv, omul are aversiune faţă de întuneric şi-i place lumina pentru că, din punct de vedere spiritual, întunericul vine de la diavolul şi lumina vine de la Hristos. Hristos este Lumina, este Soarele Dreptăţii, El inaugurează prin înviere „Ziua cea de-a Opta”, care n-are sfârşit. De aceea adevăratul credincios este „omul zilei şi al luminii”. Sfântul Pavel ne îndeamnă: „Să lepădăm dar lucrurile întunericului, şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua, nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă” (Romani 13, 12-13).
Sfântul Ioan Teologul, vrând să-L definească pe Dumnezeu Cel nedefinibil, zicea că „Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El” (1 Ioan 1,5). Dacă afirmăm că suntem credincioşi, dar totuşi umblăm întru întuneric, ne dovedim a fi nişte impostori. Sfântul Ioan îşi continuă raţionamentul astfel: „Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi îmblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul, iar Sângele lui Iisus – Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1,6-7).
De ce preferă, totuşi, unii oameni, întunericul? Ne răspunde Domnul Hristos: „Oricine face rele urăşte lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3,20). Din nefericire, adeseori, noi toţi, ne petrecem viaţa în întuneric. Iar strigătul Sfântului Andrei Criteanul l-am putea exprima cu toţii: „În noapte viaţa mea mi-am petrecut pururi, că întuneric s-a făcut mie şi negură adâncă noaptea păcatului, ci ca pe un fiu al zilei, arată-mă, Mântuitorule”. (2)
Sfântul Pavel, adresându-ni-se nouă, creştinilor, ne zice: „Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; nu sunteţi ai nopţii, nici ai întunericului” (1 Tesaloniceni 5,9). În calitate de fii ai Luminii, ai Învierii şi ai zilei, trebuie să fim oameni buni. În acest sens Sfântul Ioan Teologul este categoric: „Cel ce zice că este în lumină şi pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum. Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină, iar sminteală nu este în el. Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui” (1 Ioan 2,9-11).
Cea mai frumoasă cântare din slujba Învierii are, în acest sens, un text minunat: „Ziua Învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem «fraţilor» şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: «Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le»”.(3)

Vieţuirea noastră ca „fii ai Luminii şi ai Învierii” trebuie să fie „una bună”. În Predica de pe Munte Domnul Hristos ne face atenţi la acest lucru: „Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprinde cineva făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât, să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,14-15).
Nu este uşor a vieţui frumos, dar este plăcut şi lui Dumnezeu, şi oamenilor. Sfântul Antonie cel Mare, experimentând acest lucru, ni-l mărturiseşte şi nouă: „Recunoştinţa către Dumnezeu şi vieţuirea cea bună sunt roadele omului care place lui Dumnezeu. Şi precum roadele pământului nu se coc într-un ceas, ci după vreme şi ploi şi îngrijire, aşa şi roadele oamenilor se fac minunate prin nevoinţă, prin luare aminte, prin stăruinţă de vreme îndelungată, prin înfrânare şi prin răbdare”.(4)
O vieţuire bună se dobândeşte prin stăruinţă şi prin efort duhovnicesc susţinut. Iar vieţuirea aceasta bună nu-i teoretică, ci dă roade. Mântuitorul Hristos ne dă criteriul după care-i cunoaştem pe oamenii care răspândesc lumină prin faptele bune: „După roadele lor îi veţi cunoaşte: au doar culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele” (Matei 7,16-27).
Se vorbeşte mult de legătura dintre credinţă şi faptele bune. Sfântul Iacov ne spune că dacă credinţa nu are fapte, „e moartă în ea însăşi” (Iacov 2,17). Credinţa şi faptele bune sunt strâns legate. Credinţa grăieşte prin roadele ei. Nu există credinţă adevărată fără roadele faptelor bune, şi nici roade de fapte bune fără pomul credinţei.
Chiar dacă s-ar părea naivă, este foarte sugestivă o pildă pe care ne-a lăsat-o Părintele Iosif Trifa: „Credinţa şi fapte bune sunt cele două vâsle ale bărcii vieţii noastre. Ele lucrează mână în mână. Barca vieţii noastre înaintează spre ţărmul mântuirii numai când vâslesc cele două vâsle: credinţa şi faptele bune”.(5)
Faptele noastre trebuie să lumineze, să aducă mângâiere şi bucurie. Cu ajutorul lor Îl mărturisim pe Hristos-Dumnezeul nostru, Cel înviat din morţi. Dacă, dimpotrivă, faptele noastre aduc întristare şi suferinţă, ele smintesc şi fac o contra-misiune.
În acest sens Sfântul Apostol Pavel face un rechizitoriu aspru conaţionalilor săi iudei, care ni s-ar potrivi adeseori şi nouă, creştinilor: „Tu, cel care înveţi pe altul, pe tine însuşi nu te înveţi? Tu, cel care propovăduieşti: «Să nu furi!», chiar tu furi? Tu, cel care zici: «Să nu săvârşeşti adulter!», săvârşeşti adulter chiar tu? Tu, care te lauzi cu Legea, Îl necinsteşti pe Dumnezeu, prin călcarea legii? Căci numele lui Dumnezeu din pricina voastră este hulit între neamuri” (Romani 2,21-24).
În vremurile de înflorire a vieţii creştine păgânii se converteau văzându-i pe creştini cât de frumos trăiesc. Vieţuirea lor era frumoasă şi contaminantă. Cât de necesară ar fi astăzi o asemenea mărturie într-o lume dezorientată şi încercată de o criză atât materială, cât şi spirituală!

Dreptmăritori creştini,

Lumina lui Hristos o primim încă de la Botez. De aceea Botezul se mai numeşte şi „Luminare”. În formula ce o foloseşte preotul la slujba Botezului, atunci când îl şterge pe noul botezat după ungerea cu Sfântul Mir, zice: „Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. (6)
Noi ştim că acest an a fost dedicat de Sfântul Sinod Botezului şi Cununiei, pe temeiul importanţei ce o are familia creştină în viaţa societăţii.
Or, harul primit prin Sfintele Taine lucrează în noi, iar dacă noi conlucrăm cu acesta, devenim oameni ai luminii. Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă la această conlucrare zicând: „Puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră, fapta bună, iar la fapta bună, cunoştinţa; la cunoştinţă, înfrânarea; la înfrânare, răbdarea; la răbdare, evlavia; la evlavie, iubirea frăţească; iar la iubirea frăţească, dragostea. Căci dacă aceste lucruri sunt în noi şi tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără de roade în cunoaşterea Domnului nostru Iisus Hristos” (2 Petru 1,5-8).
În oamenii sfinţi, care au conlucrat cu harul, acesta adeseori s-a manifestat ca lumină. Citim în Pateric că „a fost un om care se numea Avva Pamvo şi despre acesta se povesteşte că trei ani a petrecut rugându-se lui Dumnezeu şi zicând: „Să nu mă slăveşti pe pământ!” Şi atât l-a slăvit Dumnezeu, încât nu putea cineva să se uite la faţa lui, de slava care o avea!”.(7)

Iar Sfântul Simeon Noul Teolog ne povesteşte: „Adesea vedeam Lumina, uneori ea îmi apărea înăuntrul meu, când sufletul meu avea pace şi linişte, sau nu îmi apărea decât departe, şi chiar se ascundea cu totul. Mă încerca atunci o imensă mâhnire, crezând că nu o voi revedea niciodată. Dar, de îndată ce reîncepeam să vărs lacrimi, îndată ce mărturiseam o deplină lepădare de tot, asemenea soarelui care alungă grosimea norilor, astfel Tu, Cel Nevăzut, mi te arătai ziua şi noaptea”.(8)

Iubiţi fraţi şi surori,

Lumina lină a Domnului Hristos, Cel înviat din morţi, nu ne covârşeşte fiinţa doar în viaţa aceasta, ci ne urmează şi în eternitate. De aceea, când unul dintre cei dragi pleacă, Îi zicem lui Dumnezeu: „Odihneşte, Dumnezeule, pe robul Tău, şi-l aşează în rai, unde cetele sfinţilor, Doamne, şi drepţii ca luminătorii, strălucesc”.(9)
Iar locul în care să-l aşeze să fie un „loc luminat, loc de verdeaţă, loc de odihnă”.(10) În acest loc sublim L-am rugat pe Dumnezeu, în lunile ce au trecut, să-l aşeze şi pe vrednicul de pomenire, Mitropolitul nostru, Bartolomeu Anania.
După Învierea cea de Obşte şi după Judecata Universală – ne spune Părintele Stăniloae – în Împărăţia lui Dumnezeu „faţa luminoasă a lui Hristos va lumina pe toţi şi pe toate. Lucrurile nu vor mai apărea ca independente de persoane, ci ca un conţinut comun al lor, ca un mediu de manifestare a iubirii lui Hristos şi a persoanelor îngereşti şi omeneşti într-un pan-personalism al comuniunii desăvârşite.”(11)
Atunci vom exclama dimpreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Unde îţi este, moarte, boldul tău? Unde îţi este, iadule, biruinţa ta? Înviat-a Hristos, şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos, şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos, şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos, şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos, şi nici un mort nu mai este în groapă”.(12)
Învăluit de lumina acestor sentimente sfinte pe care ni le prilejuieşte Învierea Mântuitorului, vă îmbrăţişez pentru prima dată în calitate de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, vă încredinţez de dragostea mea părintească şi de sincera intenţie de a face o bună misiune împreună, vă urez «Sărbători fericite!» şi vă zic:

† A N D R E I ,

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi
Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului