NAȘTEREA DOMNULUI, prima zi de Crăciun. Istoria sărbătorii și „umblatul cu Steaua”. TRADIȚII și obiceiuri

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe 25 decembrie Naşterea Domnului Iisus Hristos, Crăciunul fiind cea mai importantă, dar şi cea mai iubită sărbătoare a românilor.

Nașterea Domnului Iisus Hristos a avut loc în urmă cu 2000 de ani într-o peşteră din Betleemul Iudeii. Atunci, împărat al Imperiului Roman era Octavian Augustus (27 î.d. – 14 d.Hr.) în timp ce guvernator al provinciei Siria, de care ţinea şi Iudeea, era Quirinius, iar rege în Iudeea era Irod Idumeul (37 î.d. – 4 d.Hr.).

Citește și MESAJE de CRĂCIUN: Urări de Sărbători pentru cei dragi. SUTE de mesaje frumoase și felicitări haioase

Evenimentul Naşterii Mântuitorului s-a întâmplat către sfârşitul domniei lui Irod, fiind fixat de către Sfântul Dionisie Exiguul în anul 753 de la întemeierea Romei, de când se numără anii erei creştine.

Deasupra locului Naşterii Domnului din Betleem străjuieşte de peste 1600 de ani, biserica ctitorită de Sfânta Împărăteasă Elena, sec. IV.

Istoria Nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos

În relatările Sfintelor Evanghelii, aflăm istoria Nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Sfânta Fecioară Maria locuia în micul orăşel Nazaret. Bătrânul Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, era un bărbat „drept“, după cuvintele Evanghelistului Matei, din neamul lui David.

Numele lui Iosif se traduce prin „Iahve să adauge”, iar meseria sa era aceea de dulgher. Se pare că locul de origine al lui Iosif era cetatea Nazaretului în care Iisus avea să copilărească. Deci, atât Iosif logodnicul, cât şi Sfânta Fecioară trebuiau să se înscrie în oraşul strămoşului David, adică în Betleem. Aici, nu au găsit nicăieri loc de adăpost pentru că veniseră foarte mulţi iudei originari din această localitate pentru a se înscrie la recensământul organizat de Imperiul Roman.

La ieşirea din Betleem, dincolo de poarta din spre miază-zi s-au oprit. Aici, au găsit o peşteră care slujea drept staul pentru vite. S-au adăpostit în acest loc, unde, în sărăcia cea mai desăvârşită, Sfânta Fecioară Maria a adus pe lume pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Sfântul Evanghelist Matei istoriseşte de venirea magilor de la Răsărit cu aur, smirnă şi tămâie, de înşelarea lui Irod, de fuga în Egipt, de uciderea pruncilor, de întoarcerea de acolo după moartea lui Irod şi aşezarea în Nazaret. Toate acestea, pentru ca să dovedească marele adevăr că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul cel vestit de proroci.

Naşterea lui Hristos este un eveniment istoric, pentru că se petrece într-o anumită epocă, pe vremea când în Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar în Iudeea guverna Irod. Sfinţii Evanghelişti insistă în accentuarea caracterului istoric al evenimentului, pentru că vor să arate că Hristos a fost o personalitate istorică, ceea ce înseamnă că a luat cu adevărat trup omenesc şi că întruparea nu a fost o presupunere sau o închipuire.

De Crăciun, sărbătorim Naşterea lui Hristos, dar în acelaşi timp, trăim faptele legate de Naştere şi în chip tainic, în inima noastră, pentru că atunci când vieţuim în Biserică, trăim şi suntem părtaşi la toate stadiile sfintei întrupări a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Primele documente despre sărbătoarea Naşterii Domnului le găsim din secolul al III-lea, în Istoria bisericească a lui Nichifor Calist, care a consemnat o tradiţie, potrivit căreia numeroşi creştini au ars de vii într-o biserică din Nicomidia, în care se adunaseră pentru a cinsti Naşterea Domnului. Acest eveniment a avut loc în perioada persecuţiilor împotriva creştinilor, iniţiate de împăraţii Diocleţian şi Maximian.

Sărbătoarea Naşterii Domnului

Cel dintâi praznic împărătesc cu data fixă, în ordinea firească (cronologică) a vieții Mântuitorului, este Nașterea, numită în popor și Crăciunul, la 25 decembrie, este sărbătoarea anuală a nașterii cu trup a Domnului Iisus Hristos.

Pare a fi cea dintâi sărbătoare specific creștină, dintre cele ale Mântuitorului, deși nu este tot atât de veche ca Paștile sau Rusaliile, a căror origine stă în legătură cu sărbătorile iudaice corespunzătoare.

Nașterea Domnului, considerată o sărbătoare de origine mai nouă decât Paștile

În mentalitatea creștină primitivă, moștenită de la lumea veche, accentul se punea pe ziua morții și a învierii divinităților adorate, iar nu pe ziua nașterii lor. De aceea, cultul Mântuitorului în Biserica primară era concentrat mai tot în jurul morții și al învierii Sale. Calendarele creștine păstrează de asemenea în amintirea posterității, nu datele nașterii mucenicilor și ale Sfinților, ci datele morții lor.

De aceea, Nașterea Domnului este considerată în general ca o sărbătoare de origine mai nouă decât Paștile. Vechimea ei se poate urmări retrospectiv în documente până pe la sfârșitul secolului III, când – după o tradiție consemnată de istoricul bizantin Nichifor Calist – pe timpul prigoanei lui Diocletian și Maximian, o mare mulțime de creștini au pierit arși de vii într-o biserică din Nicomidia, în care ei se adunaseră să prăznuiască ziua Nașterii Domnului.

Nașterea Domnului, serbată la început pe 25 decembrie și 6 ianuarie

Deși sărbătorită în toată lumea creștină, totuși, la început era deosebire între creștinii din Apus și cei din Răsărit, în ceea ce privește data acestei sărbători.

Astfel, în Apus, cel puțin de prin sec. III, Nașterea Domnului se serba, ca și azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi tradiții, după care recensământul lui Cezar August, în timpul căruia Sf. evanghelist Luca ne spune că s-a întâmplat Nașterea Domnului, a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei). După Sf. Ioan Gură de Aur, tradiția aceasta este foarte veche la Roma și acolo, spune el, Nașterea Domnului s-ar fi serbat de la început la 25 decembrie. Cam același lucru afirma, puțin mai târziu, și Fericitul Ieronim, într-o cuvântare ținută de el la Ierusalim, în ziua de 25 decembrie; convingerea că în această zi S-a născut Hristos, spune el, este veche și universală.

De asemenea, după Fericitul Augustin, consensul Bisericii fixează ziua nașterii Domnului în ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie).

Dar ceea ce este sigur este că în Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului IV, Nașterea Domnului era serbata în aceeași zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie; această dublă sărbătoare era numită în general sărbătoarea Arătării Domnului. Practică răsăriteana se întemeia pe tradiția că Mântuitorul S-ar fi botezat în aceeași zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că, atunci când a venit la Iordan să Se boteze, Mântuitorul avea ca la 30 ani.

De fapt însă, atât în Orient cât și în Occident Nașterea Domnului a fost serbată de la început la aceeași dată, în legătură cu aceea a solstițiului de iarnă, numai că orientalii au fixat-o, după vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe când Apusul, în frunte cu Roma, a recalculat-o, fixând-o în funcție de data exactă la care cădea atunci solstițiul, adică la 25 decembrie.

Se consideră că sărbătoarea Nașterii s-a despărțit pentru prima dată de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 375, apoi la Constantinopol în anul 379, când Sf. Grigorie de Nazianz a ținut cu acel prilej celebra predica festivă, care va servi mai târziu că izvor de inspirație imnografului Cosma de Maiuma la compunerea canonuluf Nașterii („Hristos Se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L !…”).

Peste câțiva ani, se introducea data de 25 decembrie, pentru prăznuirea Crăciunului, și la Antiohia, după cum dovedește Omilia la Nașterea Domnului, ținută la Antiohia de Sf. loan Gură de Aur în 386, și amintită mai înainte. În Constituțiile Apostolice, redactate spre sfârșitul, secolului IV, Nașterea Domnului e numărata că cea dintâi dintre sărbători, recomandându-se serbarea ei la 25 decembrie, iar în alt loc e amintită ca o sărbătoare deosebită de cea. a Epifaniei. Cu timpul, și anume prin prima jumătate a secolului V, ziua de 25 decembrie că dată a sărbătorii Nașterii a fost introdusă și în Biserica Alexandriei, apoi în cea a Ierusalimului, generalizându-se astfel în creștinătatea răsăriteană. Numai armenii serbează încă până astăzi Nașterea Domnului tot la 6 ianuarie (odată cu Botezul Domnului), ca în vechime.

Nașterea Domnului, fixată pe 25 decembrie, în legătură cu fenomenele naturii

La fixarea zilei de 25 decembrie că dată a sărbătorii Nașterii Domnului, s-a avut în vedere probabil și faptul că mai toate popoarele din antichitate aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstițiului de iarnă (22 decembrie), sărbători care erau împreunate cu orgii și petreceri desantate și pe care Crăciunul creștin trebuia să le înlocuiască.

Biserica a vrut să contrapună o sărbătoare creștină mai ales cultului lui Mitra, zeul soarelui, cult de origine orientală, care prin sec. III făcea o serioasă concurenta creștinismului, îndeosebi în rândurile armatei romane, și a cărui sărbătoare centrală cădea în jurul solstițiului de iarnă (22-23 decembrie), ea fiind privită ca zi de naștere a zeului Soare, învingător în lupta contra frigului și a întunericului, și Ziua de naștere a Soarelui nebiruit, pentru că de aici înainte zilele încep să crească, iar nopțile să scadă. Opinia generală a liturgistilor și istoricilor apuseni este că ziua de naștere a zeului Mitra (sărbătoare introdusă la Roma de împăratul Aurelian la 274) ar fi fost astfel înlocuită cu ziua de naștere a Mântuitorului care fusese numit de prooroci „Soarele Dreptății” și „Răsăritul cel de sus” și pe Care bătrânul Simeon îl numise „Lumina spre descoperirea neamurilor”, iar apoi El însuși Se numise pe Sine „Lumina lumii”.

Este însă posibil ca adevăratul raport cronologic dintre aceste două sărbători să fie invers, adică va fi existat mai întâi sărbătoarea creștină a Nașterii lui Iisus la 25 decembrie, iar introducerea de către Aurelian a sărbătorii păgâne a lui Mitra la 274 să fi constituit o încercare neizbutită de a înlocui sărbătoarea creștină, mai veche.

Tot în legătură cu fenomenele naturii erau și sărbătorile de iarnă ale romanilor, că Saturnaliile (sărbătoarea lui Saturn) și Juvenaliile (sărbătoarea tinerilor sau a copiilor), care cădeau cam în același timp.

De aceste sărbători ale strămoșilor noștri romani erau legate o mulțime de datini și obiceiuri vechi, pe care poporul nostru le păstrează până azi, dar le-a pus în legătură cu Nașterea Domnului și le-a împrumutat sens și caracter creștin, că de exemplu: colindele, sorcova, plugușorul s.a., la care cu timpul s-au adăugat și altele, de origine și concepție pur creștină, că : Vicleiemul, Irozii, Steaua s.a., care fac din sărbătoarea Crăciunului una dintre cele mai scumpe și mai populare sărbători ale Ortodoxiei românești.

Nu mai puțin se poate să fi contribuit la fixarea zilei de 25 decembrie că dată a Nașterii Domnului și o considerație simbolică, în legătură cu cursul anului solar. Deoarece Sf. Ioan Botezătorul a spus: „Aceluia (adică lui Iisus) se cade să crească, iar mie să mă micșorez”, s-a așezat sărbătoarea Nașterii lui la 24 iunie (momentul solstițiului de vară, când zilele încep să descrească), iar Nașterea Mântuitorului la 25 decembrie, adică după solstițiul de iarnă, când zilele încep să se mărească.

Sărbătoarea Nașterii Domnului reglementează un ciclu important de sărbători cu date fixe

Odată fixată la 25 decembrie, sărbătoarea Nașterii Domnului a atras după sine revizuirea și deplasarea sau fixarea datelor unui șir întreg de alte sărbători, în general mai noi, care stau în dependență cronologică de ea, și anume: Tăierea-împrejur a Domnului, întâmpinarea Domnului, Bunavestire și Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, etc.

Totodată, în legătură cu marele praznic, au luat naștere în calendarul răsăritean pomenirile unor sfinți mai importanți din Vechiul și din Noul Testament, grupate înainte și după data Nașterii Domnului (ca de ex: cele două duminici dinaintea Nașterii și cea de după Naștere), a căror vechime e atestata încă din sec. IV.

Sărbătoarea Nașterii a devenit astfel al doilea punct cardinal al anului bisericesc, după Sfintele Paști.

După cum dată Paștilor guvernează întreg ciclul sărbătorilor cu data variabilă, tot așa Crăciunul reglementează un ciclu important de sărbători cu date fixe, presărate în tot cursul anului bisericesc.

Nașterea Domnului, prăznuită cu mare solemnitate

În ceea ce privește modul sărbătoririi, ziua Nașterii Domnului, fiind privită ca una dintre cele mai mari sărbători creștine, era prăznuită cu mare solemnitate. În ziua precedentă se ajuna (obicei existent încă din sec. IV), se făcea slujbă în cadrul căreia se botezau catehumenii, ca și la Paști și la Rusalii, și se citeau Ceasurile mari sau împărătești, numite așa pentru că la Bizanț luau parte la ele și împărații, iar la noi domnitorii cu toată curtea lor.

Tot în ajun, slujitorii Bisericii (preoții și cântăreții) umblau, ca și azi, cu icoana Nașterii pe la casele credincioșilor, pentru a le vesti măritul praznic de a doua zi.

Cu timpul, s-a instituit și postul Crăciunului, ca mijloc de pregătire sufletească pentru întâmpinarea sărbătorii.

Ziua sărbătorii însăși era zi de repaus; până și sclavii erau scutiți în această zi de corvezile obișnuite.

Erau oprite, prin legi civile, spectacolele și jocurile de teatru și cele din palestre și circuri.

Era interzisă, de asemenea, plecarea genunchilor, atât în ziua Nașterii cât și în tot timpul până în ajunul Bobotezei, regulă pe care, în virtutea tradiției, o păstrează până astăzi cărțile noastre de slujbă.

Obiceiul colindatului

Sărbătoarea Crăciunului este începutul perioadei cu cele mai frumoase obiceiuri populare din tot ciclul anului calendaristic. În general, repertoriul folcloric al Crăciunului este asemănător pe tot cuprinsul țării. Totuși, unele obiceiuri specifice anumitor zone și regiuni, cu elemente particulare interesante, dau un colorit variat datinii.

În principal, obiceiurile gravitează în jurul colindatului, obicei străvechi, care la noi coboară până în vremea daco-romană, de unde, trecând prin veacuri, s-a îmbogățit tematic și artistic și a ajuns ca astăzi să fie un fenomen de suflet românesc, de măiestrie artistică și de credință.

Cu „Steaua”, cu „Vicleimul” sau „Irozii”, cu „Moș Crăciun” sau numai constituiți în cete, pe vârste, colindătorii vestesc ca Magii din Evanghelie ori ca păstorii Betleemului: „Astăzi s-a născut Hristos”. Ca și în vechime, Crăciunul este așteptat cu nerăbdare și bucurie de toată lumea. Aproape că nu există sat la noi unde să nu se colinde.

În Moldova și Bucovina se cântă numai textele de colindă, în timp ce în Transilvania se cântă și alte poezii populare. Chiar și „Miorița” se colindă. Nicolae Boboc, în cartea sa „Motivul premioritic în lumea colindelor” (1985), demonstrează faptul că imaginile baladei sunt frecvent întâlnite în colindele maramureșene.

Create ca expresie a credinței primite prin predică încă din epoca apostolică, când în ținuturile dunărene s-a răspândit creștinismul propovăduit după tradiție de Sfântul Apostol Andrei, și de la el prin misionarii greci și daco-romani, colindele sunt tocmai prelucrarea în spirit popular a învățăturii creștine evanghelice, receptarea liberă a ideilor și reproducerea lor într-o imagistică nouă, îmbogățită de credințele poporului. Ele vorbesc despre Mântuitorul Iisus Hristos ca om, ca Dumnezeu, ca Fiu al Tatălui ceresc, Mântuitor, Răscumpărător ș.a., chipul său fiind înfățișat în imagini multiple și variate.

Deși au un pronunțat caracter hristocentric, colindele au primit și teme noi, legate de aspecte ale vieții sociale și spirituale românești. În acest fel, unele colinde au un caracter liric, altele au, prin contaminare, un pronunțat accent de baladă.

O seamă de colinde sunt inspirate din teme laice. Așa se face că avem colinda ‘de cerb’, ‘de fecior’, ‘de fată’, ‘Ziurel de ziuă’ sau ‘colindul curților’, cum este ‘La poartă la Ștefan Vodă’. De asemenea, în unele zone, colindătorii poartă măști sau recuzită asemănătoare cu obiceiurile de Anul Nou, ceea ce ne duce cu gândul la Calendele romane, care au supraviețuit la noi, nu în colindă, ci în obiceiurile și alaiurile urătorilor.

Obiceiul colindatului este mai puternic în Transilvania și Moldova. Aici, se reunesc cete de diferite vârste, care umblă, după datină, în seara Ajunului, chiar toată noaptea, și cântă pe la casele sătenilor, vestindu-L pe Hristos, asemenea primilor creștini.

„Umblatul cu Steaua”

Dorința creștinilor de a reproduce scene de la Nașterea Mântuitorului, ca venirea Magilor după steaua călăuzitoare, a dat naștere la „Umblatul cu Steaua”.

Textele de stea relatează despre drumul Magilor până la Betleem și închinarea lor cu daruri: aur, smirnă și tămâie (aurul simbolizează demnitatea împărătească, smirna – suferință, tămâia – jertfă).

Steaua, confecționată asemenea astrului divin (uneori este foarte mare), cu icoană pusă în mijloc, este purtată în față de cetași. Toți colindă într-un glas în fața gazdelor, iar în final le urează sănătate și prosperitate. În general, „Steaua” se detașează, în tradiție, de colinda propriu-zisă. Textele specifice sunt cunoscute cu numele de „cântece de stea” și sunt tipic religioase.

În Bucovina, de Crăciun, colindă mai mult fetele mici, flăcăii și femeile măritate, iar fetele mari așteaptă acasă colinda flăcăilor. După ce cântă la fereastră, aceștia intră în casă, unde sunt cinstiți de gazdă.

„Irozii”, „Moș Crăciun”, „Neața”

Pe lângă colindatul propriu-zis, se joacă și piese inspirate de evenimentul Nașterii Domnului. De un pitoresc aparte este piesa „Irozii” sau „Vicleimul” – reproduce întâlnirea Magilor cu regele Irod și conflictul pe tema aflării Noului Împărat, vestit de steaua care li s-a arătat la răsărit. Transpusă din misterele medievale în mediul popular, piesa a circulat până în vremea noastră și păstrează, frecvent, caracterul de dramă liturgică.

„Vicliemul” sau „Irozii” este datină prin care tinerii reprezintă la Crăciun naşterea lui lisus Hristos, şiretenia lui Irod, care a poruncit uciderea pruncilor, de a afla Pruncul şi adesea înfruntarea necredinţei, personificate printr-un copil sau printr-un cioban.

La fel de întâlnită este piesa „Moș Crăciun”, care însoțește în multe părți colinda și reproduce legendara întâlnire a Maicii Domnului cu bătrânul Crăciun (personaj apărut în antichitatea creștină, după un motiv apocrif elen și transmis prin influența tradiției slave la noi, unde a dobândit o mare popularitate).

În Gârbovi, Ilfov, cu o seară înainte de Ajun, se umblă cu „Neața”, iar în ziua de Ajun, cu colinda „Bună dimineața”. Tot aici se întâlnesc colinde speciale pentru băieți și colinde pentru fete.

Tradiții şi obiceiuri de Crăciun, la români

În dimineaţa de Crăciun e bine să ne spălăm cu apă curată, luată dintr-un izvor sau fântână în care punem o monedă de argint, pentru că tot anul să fim curaţi ca argintul, feriţi de boli şi plin de bani.

După Crăciun să nu mai fie lăsaţi copiii să mai zică colindatul, că „fac bube”.

La masa de Crăciun este de bun augur să ascultăm colinde, cântece ritualice de belșug, de rodire a ogoarelor și de armonie în relațiile interumane.

Să mâncăm pește la micul dejun pentru a fi sprinteni tot anul

Pentru ca sporul casei să nu se risipească, negustorii și oamenii de afaceri împlinesc un ritual: din ziua de Crăciun ei încep să noteze într-un caiet seria banilor cheltuiți în fiecare zi, potrivit acasa.ro. În timp, s-a constatat ca prin acest obicei, gospodarul nu mai face cheltuieli neprogramate și paguba fuge din căminul său.

Floarea Crăciunului

Potrivit tradiției, în ziua de Crăciun este bine să ne împodobim locuința cu flori roșii (Floarea Crăciunului și Cactusul de Crăciun) lși coronițe din ramuri de brad. Aceste vegetale de culoare roșie și verde inspiră membrilor familiei gânduri bune, armonie și păstrează sentimentele de dragoste în familia noastră.

Prima persoana care ne calcă pragul trebuie să fie un bărbat brunet

Acest oaspete aduce norocul în casă și în viața noastră. Tradițiile strămosești ne învață să evităm să primim în casa noastră un bărbat roșcat pentru că tot anul ne vom confrunta cu necazuri cauzate de intrigi și de abuzuri de tot felul.

Cununa de vâsc, un măr și dușul de dimineață

Ca să atragi bunăstarea, norocul și sănătatea, trebuie să faci în așa fel încât să nu-ți lipsească din casă frumoasa Crăciuniță și cununa de vâsc. Mănâncă măcar un măr în prima zi de Crăciun, ca să ai parte de sănătate tot anul viitor.

Ca să ai trupul plăcut mirositor în anul ce va să vină, fă-ți baie în prima zi de Crăciun.

sursa: basilica.ro