OPINIE – Lucian Urcan: Gramatica ne omoară, conform profeției

Am avut ultima lecție de gramatică acum vreo douăzeci și cinci de ani, dacă nu mă păcălește memoria. Profesoara care preda atunci clasei din care făceam parte își mai pierdea răbdarea uneori, că eram mulți și neastâmpărați – iar conjugările verbelor ne mai dădeau bătăi de cap. Atunci când ajungea la limita răbdării, profesoara trântea manualul pe catedră, ridica mâinile spre cer și făcea o profeție (mereu aceeași) pentru anii care urmau să vină: “măi, într-o bună zi, gramatica asta o să vă omoare”.

Sigur, nu ne-am temut atunci – nici eu și nici colegii mei – c-o să ne omoare gramatica. Nu atâta timp cât erau alte pericole mai la îndemână, în România din perioada pe care acum o numim “de tranziție” (de la comunism la democrație și economie de piață). 

Anii au trecut, copiii de atunci s-au transformat în tinerii de ieri și adulții de azi, iar grija că “o să ne omoare gramatica” a dispărut în colbul timpului, lăsând loc de manevră grijilor reale și tangibile din viața de adult.

Am stat departe de profețiile de tot felul, în anii care-au urmat. Nu le-am văzut rostul. Până de curând, când – printr-o întâmplare – mi-am amintit de cuvintele profesoarei de română.

Paranteză: Cum funcționează profețiile

Profețiile, de orice formă ar fi ele, nu sunt niciodată exacte. Ele lasă mereu un vast spațiu pentru interpretări – că să aibă fanii lor cu ce să-și macine neuronii, în lipsă de altceva. Un exemplu la îndemână, de dragul poveștii: n-a zis Nostradamus în ce an se va sfârși lumea, și-a lăsat adepții să se bată-n ipoteze, și nici până-n ziua de azi n-au reușit să se pună de acord.

O profeție făcută, de exemplu, acum vreo cinci ani – în contextul politic și economic de atunci – ar fi sunat așa: “economia României va întra în colaps”. 

Realitatea este însă mult mai complexă, mai nuanțată – și poate fi descrisă astfel: “din cauza creșterii cheltuielilor bugetare și a împovărării continue a mediului privat cu creșteri noi de taxe la fiecare câteva luni, chestie care duce la scăderea masivă a orizontului de predictibilitate în business – și din cauza huzurului pe datorie, economia țării va întra în cele din urmă într-un colaps major”.

Altfel spus, profeții (care-or fi ei) îți spun ce au de spus, dar nu-ți dau toate detaliile, te lasă pe tine să conectezi punctele și să deduci finalitatea. Închidem paranteza.

Cum ne omoară gramatica, în cele din urmă

Văzusem un crâmpei de știre, recent, pe undeva – despre cum “s-a mărit deficitul bugetar”. În timp ce încercam să repar un laptop care “s-a stricat, că s-a vărsat niște apă pe el”. Și… brusc, toate piesele puzzle-ului s-au așezat la locul lor.

Gramatica ne omoară, puțin câte puțin. Diateza reflexivă, mai exact. Acea formă a verbelor care – într-un context în care lumina bate doar dintr-o parte – duce la evitarea responsabilității.

S-a mărit deficitul bugetar.

S-au umplut spitalele de bacterii nosocomiale.

S-a vărsat apă pe laptop.

S-a mărit procentul de analfabeți funcțional.

TVA-ul nu s-a colectat.

S-au înmulțit știrile false.

S-a lucrat fără autorizație.

Nu s-a intervenit la timp.

S-au depășit estimările.

S-au fraudat alegerile.

S-au înmulțit cazurile de consum de droguri, în școli.

S-a tribalizat societatea.

S-a umplut asfaltul de gropi.

… de parcă toate astea s-ar fi întâmplat de la sine, fără intervenția nimănui, fără vina nimănui, fără vreo cauza clară. Iar lista de mai sus poate continua. Sau SE poate continua, pentru că… de ce nu?

Atunci când evitarea responsabilității se acutizează (fenomen pe care-l observ foarte des în jur), societatea n-are cum să evolueze. Ea poate doar să bată pasul pe loc sau – mai rău – să meargă înapoi spre epoci de tristă amintire.

Avea dreptate profesoara de română, în cele din urmă. Profeția ei s-a adeverit.