PASTORALA CATOLICĂ – Scrisoarea pastorală de Paști a PF Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma

† LUCIAN,
prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Arhiepiscop Major, Onoratului cler împreună slujitor, cuvioșilor călugări şi călugărițe, iubiților credincioși greco-catolici şi tuturor creștinilor iubitori de Dumnezeu

Har vouă și pace de la Cristos, Domnul nostru cel înviat din morți!

Întâmpinăm, și în acest an, mărita Sărbatoare a Paştelui cu inima plină de bucurie şi cu pacea sufletească dătătoare de speranță, cântând împreună cu Biserica: „Învierea lui Cristos văzând, să ne inchinăm Sfântului Domnului Isus, Unuia celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Cristoase şi Sfânta Învierea Ta o laudăm şi o mărim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi, toţi credincioşii, să ne închinăm sfintei învierii lui Cristos.” (Catavasia învierii)

În această însemnată Sărbătoare, preaiubiţii mei, ne regăsim cu toţii împreună, în Biserică, pentru a lăuda tainica lucrare a lui Dumnezeu, care L-a înviat pe Fiul Său din morţi şi pentru a ne face părtaşi luminii cereşti care luminează viaţa noastră, a credincioşilor. Suntem, aşadar, sub călăuza luminii care ne poartă spre întâlnirea cu Dumnezeu, în această împreună stare a noastră în adunarea liturgică, marcată de bucurie pentru Cel ce a biruit răul, păcatul şi moartea.

Cu aceste îndemnuri fireşti la bucurie, izvorâte din atmosfera sărbătorii, în dorinţa de a gusta din plin semnificaţia învierii Domnului, al dori, iubiţi credincioşi, să parcurgem împreună într-un itinerar spiritual mărturia Scripturii referitoare la înviere, aşa cum este redată de Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul 20 al Evangheliei sale.

Credinţa este o ancoră tare a vieţii omului, care îl susţine, îl luminează şi îl transformă printr-un înnoit mod de a fi, de a gândi şi simţi. Fără credinţă, omul este mai sărac sufleteşte, mai singur şi mai străin, iar orizontul vieţii lui se întinde doar până la mormânt.

După mărturia Scripturii, Isus a fost răstignit pe cruce, a murit, a fost înfăşurat în giulgiu şi a fost pus în mormânt. Aceasta este experienţa comună a tuturor oamenilor, gusta moartea ca un destin de la care nu se pot sustrage. Pe intrarea mormântului lui Isus a fost pusă o lespede mare de piatră care sigila mormântul pentru totdeauna, şi împreună cu acesta, o viaţă exemplară trăită de Mântuitorul. Deşi era în mormânt, faptele, învăţăturile şi sfaturile lui Isus nu au murit odată cu El, ci au rămas în sufletele apostolilor şi a celor care L-au cunoscut şi însoţit, aşa cum amintirea unei persoane iubite rămâne în sufletul nostru cel puţin atât timp cât trăim. Amintirea cea mai vie a unei persoane este dragostea pentru ea care împleteşte în mireasma sublimului chipul ideal al celui pe care l-am cunoscut. Ea devine legătura care uneşte şi moartea nu separă persoanele, ci doar trupurile lor însufleţite.

Pornind de la această experienţă comună a naturii omeneşti, vedem cum Maria Magdalena merge dis de dimineaţă la mormântul lui Isus, deşi era încă întuneric, mânată de dragostea pentru binefăcătorul ei şi vede piatra ridicată de pe mormânt. O nouă grijă şi încă o spaimă după cea trăită în Vinerea Mare, oare cine să-L fi luat pe Domnul? Unde L-au pus? Grijile şi încercările par a nu se mai sfârşi, ci, mai mult, se înmulţesc şi se amplifică în măsura în care dragostea faţă de Dumnezeu este mai sinceră şi interesul faţă de semeni este mai mare. Ce paradox!

Aceeaşi îngrijorare îi cuprinde pe cei doi apostoli ai lui Isus: Petru şi Ioan, care, la auzul veştii, aleargă şi ei la mormânt într-o cursă făcuta mai mult cu inima, ca şi atunci când am vrea nu numai să ne convingem, dar şi să aflăm adevărul. Dragostea ne împinge şi adevărul ne atrage într-o măsura care depăşeşte logica şi deschide viaţa spre orizonturi noi percepute doar de inimă. Aceasta este dinamica credinţei care atrage şi în acelaşi timp împlineşte, nelinişteşte şi dă certitudini, dă răspunsuri, dar le şi ascunde. Misterul lui Dumnezeu rămâne mai presus de mintea omenească, fără să se ascundă în totalitate, ci se dezvăluie pe măsura căutării Lui în ceea ce omul identifică ca bine, frumos şi adevăr.

Apostolul Ioan ajunge mai repede la mormant, dar nu intra, ci sosind Petru, intra in mormant si vede giulgiurile puse jos si mahrama infasurata la o parte. Apoi, intra si Ioan si a vazut si a crezut (v.8). Cei doi apostoli nu-L vad pe Mantuitorul, ci doar semnele mortii Lui, insa nu isi aduc aminte de Scriptura, si de faptul ca invierea era prevestita, ci se intorc la ai lor nedumeriti, intrebatori, dar si edificati. Doar cel mai tanar dintre apostoli, care se stia iubit de Mantuitorul si la randul sau il iubea, punandu-si viata in slujba unui ideal alaturi de Isus, vede semnele mortii abandonate si crede. Nu crede pentru ca mai intai il vede pe Isus inviat, ci crede in absenta lui pentru ca inima ii spune mai mult decat ceea ce vede. Dragostea si credinta sunt complementare precum sufletul si mintea care vede maretia lui Dumnezeu in lucrarile Sale, sintetizate in versurile cantarii: Cerul si marea, tot ce e in ea, sufletul, zarea si inima mea, toate se-nchina Creatorului si multumita ii dau Domnului.

Mormantul este gol, locul mortii se transforma in semnul vietii pentru ca Dumnezeu este Viata.
Apostolii se conving de invierea Mantuitorului in seara aceleiasi zile cand inchisi fiind de frica iudeilor, vine Isus in mijlocul lor cu salutul: pace voua! Apoi le arata mainile si coasta Sa ca o garantie a identitatii Lui. Ceea ce vad nu e inchipuire si nici sugestie colectiva, ci este Domnul insusi inviat din morti. Scriptura ne spune doar ca ei s-au bucurat, dar putem intelege dincolo de bucuria fireasca ce s-a intamplat in mintea si sufletul lor. Ce transformare instantanee a mintii care are certitudinea, a omului care intelege trecutul si se intelege pe sine in acea luminare fulgeratoare a sensului. Totul se leaga, de la cuvantul Scripturii cu promisiunea lui Dumnezeu, la viata personala cu asteptarile si destinul ei. Totul capata sens in lumina invierii lui Cristos, viata si moartea, binele si raul, durerea si fericirea. Din acest moment apostolii pot sa vesteasca si sa marturiseasca ceea ce din punct de vedere omenesc este imposibil, ca Cel Rastignit a inviat. Aceasta experienta unica le marcheaza intreaga lor viata, fiind de fapt si punctul de plecare, nasterea Bisericii care este trimisa de Mantuitorul sa vesteasca in intreaga lume si la tot omul ca mantuirea este posibila.

Ioan Gura de Aur intr-un comentariu pe care il face la intaia Epistola catre Corinteni, surprinde bine si elocvent ceea ce s-a intamplat in sufletul apostolilor odata convinsi de invierea Mantuitorului: „Cum putea sa le vina in minte celor doisprezece oameni saraci si ignoranti, care si-au petrecut viata pe rauri si lacuri, sa intreprinda o astfel de opera? Poate ca ei niciodata nu au intrat intr-un oras sau intr-o piata publica si atunci cum s-au gandit sa infrunte lumea intreaga? Ca au fost fricosi si speriati o afirma in mod clar cine a scris despre viata lor fara sa disimuleze sau sa ascunda defectele lor, ceea ce constituie o garantie majora a veridicitatii celor spuse. Acesta, deci, povesteste ca atunci cand Isus a fost arestat dupa ce facuse atatea minuni, toti apostolii fugisera. Cum se explica deci ca acestia nu au stiut sa reziste unui grup de iudei, atunci cand Isus era in viata, in timp ce zacand El mort si ingropat si potrivit necredinciosilor nu a inviat, si deci nu putea sa vorbeasca, cum au primit de la El atata curaj de a se dezlantui victoriosi in intreaga lume? Nu ar fi trebuit oare sa spuna: si acum…? Nu a putut sa se salveze pe Sine insusi, cum va putea sa ne apere pe noi? Nu a fost in stare sa se protejeze pe Sine, cum va putea sa ne tina de mana daca e mort? in viata nu a reusit sa cucereasca nici macar o natiune si noi doar cu numele Lui va trebui sa cucerim lumea? Nu ar fi oare o nebunie nu sa te implici intr-o asemenea opera ci doar sa o gandesti? Este evident deci, ca daca nu L-ar fi vazut inviat si nu ar fi avut dovada inconfundabila a puterii Sale, nu s-ar fi expus la atata risc.”

Iubiti credinciosi,

Participand astazi la sfanta si dumnezeiasca Liturghie in acest luminat praznic, marturisim fiecare dintre noi legatura profunda si tainica care exista intre Cristos cel inviat si noi credinciosii. Desi este un eveniment unic, invierea Domnului nu apartine doar istoriei si trecutului, ci si prezentului prin chemarea permanenta la reinnoirea vietii. Sfintele Taine ale Bisericii nu sunt altceva decat semnele vizibile ale harului lui Dumnezeu care imbraca diferitele realitati ale vietii pe care o sfinteste.

Arhieparhia noastra a dedicat acest an Sfintei Taine a Casatoriei, in dorinta de a ne reaminti invatatura Bisericii si de a reimprospata memoria credinciosilor, a sotilor si sotiilor, prin aprofundarea sfintei Taine pe care au primit-o la casatoria religioasa.

Timpul istoric pe care il parcurgem, denumit si postmodernitate, este marcat si de un relativism si subiectivism acerb, care refuza orice instanta morala obiectiva in ordonarea valorilor si supune totul convenientei arbitrare. Acest context isi lasa amprenta asupra stabilitatii familiei si asupra mentalitatii tinerilor care se pregatesc pentru viata de familie, considerata si traita doar in dimensiunea ei istorica, fara referinta la sacralitatea dobandita prin Taina Casatoriei. Ori credinta noastra in invierea lui Cristos fundamenteaza tocmai legatura noastra cu Dumnezeu care ne-a descoperit si dovedit dragostea Sa pentru noi prin moartea si invierea Fiului Sau. Noi, crestinii, suntem inradacinati prin botez pe aceasta noua realitate care ne permite trairea unei dimensiuni noi in care viata este configurata si hranita de dragostea lui Dumnezeu. Nu putem sa traim ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, ci tocmai faptul ca apartinem Bisericii, marturisindu-ne crestini ne obliga la referinta fundamentala: legatura dintre Cristos si Biserica. De altfel, aceasta referinta sta la baza Tainei Sfintei Casatorii asa cum Sfanta Scriptura consemneaza in Epistola catre Efeseni 5,21-33.

In aceste versete legatura de iubire dintre soti este vazuta in contextul mai larg al iubirii pe care o are Cristos fata de Biserica Sa. Asa precum El s-a dat pe Sine insusi pentru ea, si prin jertfa Sa de pe cruce a dat viata Bisericii, adica noua credinciosilor, la fel si iubirea dintre soti este actualizarea si participarea la acest dar.

„Supuneti-va unii altuia, intru frica lui Cristos. Femeile sa se supuna barbatilor lor ca Domnului, pentru ca barbatul este cap femeii, precum si Cristos este cap Bisericii, trupul Sau, al carui mantuitor si este (…) Barbatilor, iubiti pe femeile voastre, dupa cum si Cristos a iubit Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea (…) Cel ce-si iubeste sotia pe sine se iubeste, caci nimeni vreodata nu si-a urat trupul sau, ci fiecare il hraneste si il incalzeste, precum si Cristos Biserica (…) Taina aceasta mare este; iar eu zic in Cristos si in Biserica” (v.21-32)

Sfantul apostol Pavel, dand sfaturi sotilor crestini, foloseste termenii de supunere si iubire ca termeni sinonimi pentru a sintetiza atitudinea reciproca a sotilor in trairea vietii de familie. Supunerea nu presupune o injosire, ci o referinta la o instanta superioara, intr-o ierarhie care il are in varf pe Dumnezeu, asa cum iubirea nu este o implinire egoista a unei nevoi, ci mai curand o daruire totala si gratuita in aceeasi linie ierarhica, dar de data aceasta pornind de la Dumnezeu spre om. Supunerea si iubirea se refera la ambii soti in dialogul demnitatii personale care oglindeste fiinta profunda a omului de chip si asemanare cu Dumnezeu.

In perspectiva crestina, casatoria este una dintre cele sapte Taine intrucat legatura de iubire si respect dintre soti face referinta, este semn si actualizare a unei iubiri globale si totale a lui Cristos fata de Biserica. Biserica este sustinuta in istorie de aceasta jertfa de iubire statornica si permanenta si este oglindita de atatea familii demne care isi traiesc viata in fidelitate pana la sfarsit. De aceea, ma gandesc cu multa recunostinta la toate acele familii, care desi sunt in nevoi, nu se lasa coplesite de povara lipsei, ci lupta impreuna pentru un scop comun. in aceeasi cinste raman sotii care trec peste divergentele inerente si dificultatile opiniilor contrare, privind la binele comun si la binele copiilor.

Biserica este familia largita a noastra a tuturor iar comunitatile parohiale sunt o extensie a familiei domestice care traieste din credinta. Ar fi de dorit ca viata in comunitatea parohiala sa fie mereu insufletita de spiritul de slujire si de colaborarea cat mai stransa dintre credinciosi, care sa se sustina reciproc in toate bucuriile si incercarile vietii.
Iubiti credinciosi,

O comunitate ravasita de neincrederea membrilor care o compun, este o comunitate suferinda. Sunt multi factori care cauzeaza o atare atitudine, dar as mentiona in special unul si anume: lipsa de credinta sau credinta imatura.

Continuand cu itinerarul nostru spiritual asa cum este sugerat de textul biblic pe care l-am propus la inceput, remarcam drumul anevoios al apostolilor de a crede in inviere. Acest drum este sintetizat si reprezentat de atitudinea apostolului Toma, care la aratarea Mantuitorului in seara aceleiasi zile, nu era prezent in comunitatea celor unsprezece. Desi i se spune cu convingere si insufletire: „L-am vazut pe Domnul” (Io 20,25), el nu se increde in spusele fratilor sai, ci doreste sa se convinga el insusi nemijlocit si direct: „daca nu voi vedea in mainile Lui semnul cuielor si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede” (v.25). Atitudinea de neincredere in semeni, in ceilalti, umbreste serios autenticitatea raportului uman. O familie, o comunitate si o societate daca se bazeaza pe incredere creste armonios si respectul dintre oameni este o consecinta a ei. in caz contrar, totul se naruie, iar dubiul si frica pun stapanire pe sufletul omului. Societatea romaneasca in ansamblul ei este divizata si adversitatea prevaleaza dialogului. Neincrederea se naste din minciuna si injustitie si este alimentata de interesul propriu sau de grup. Ca atitudini in sine, acestea sunt graitoare pentru o societate care se revendica a fi crestina si sunt contrazise de experienta de credinta autentica.

Dupa alte opt zile, in urmatoarea Duminica, atunci cand apostolii erau din nou impreuna, Isus se arata din nou comunitatii si il invita pe Toma sa creada, sa se convinga asa precum el se astepta: „Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele si adu mana ta si o pune in coasta Mea si nu fi necredincios, ci credincios” (v.27). De data aceasta, asistam la o emotionanta si profunda marturisire de credinta, profesata de apostolul surprins si convins: „Domnul meu si Dumnezeul meu!” (v.28). Aceasta marturisire de credinta ii permite Mantuitorului sa defineasca o noua fericire destinata cititorilor Scripturii: „Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!” (v.29).

Credinta este mediata de marturia apostolilor si de continuitatea Bisericii, nu este rodul exaltarii religioase sau psihologice, ci este mai curand o victorie a lui Isus inviat asupra dubiilor scepticilor si necredinciosilor. Dovada elocventa a invierii Domnului este comunitatea crestina adunata in Biserica in toate duminicile si sarbatorile de peste an. De aceea, Va indemn parinteste sa Va amintiti mereu de ziua Domnului, cinstind-o prin participarea la Sfanta Liturghie si prin cultivarea unei atitudini fratesti bazata pe incredere. Marturia graitoare in apostolat si in societate este exemplul personal si cel comunitar, care pot sa ii apropie pe cat mai multi de credinta si Biserica.

Cu aceste ganduri, iubiti fii sufletesti, Va insotesc in rugaciune pe fiecare dintre Dumneavoastra, familiile si pe cei dragi ai Dumneavoastra. Ma alatur cu compasiune de cei bolnavi si sunt alaturi de cei singuri.

Va dorim tuturor Sarbatori Sfinte si binecuvantate, alese haruri ceresti si bucurie deplina in Domnul Isus cel inviat din morti!
Cristos a inviat!

† LUCIAN
Arhiepiscop si Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia si Fagaras si Arhiepiscop Major al Bisericii Romane Unite cu Roma, Greco – Catolica