Alba24 și Bianca Iuga, în căutarea modelelor: Carmen Mușat-Coman, omagiu Amitei Bhose, care l-a tradus pe Eminescu în bengali

România dă semne că se schimbă și că poate merge spre normalitate, iar modelele noastre sunt de cele  mai multe ori lângă noi.

Împreună cu Bianca Iuga, Alba24 a plecat în căutare de modele, de români care îi inspiră și pe cei din jurul lor, de oameni care au ceva de spus, deși nu au căutat niciodată expunerea publică.

Cu optimism, îi căutăm pe oamenii valoroși în toată țara, ba chiar și în Diaspora.

Astăzi, prin implicarea Biancăi, Alba24 găzduiește un text despre modele, scris de Carmen Mușat-Coman, profesoară de franceză, jurnalistă și editor de carte.

Povestea despre cum a ajuns ea editor de carte este, de fapt, o poveste despre cum a pus pe picioare un proiect în amintirea profesoarei ei de bengali, doamna Amita Bhose.

Amita Bhose este cea care l-a tradus pe Eminescu în bengali, limba lui Tagore, cea datorită căreia s-a jucat Caragiale în bengali, în India, cea care, din iubire pentru poezia lui Mihai Eminescu, a ales să trăiască în România, să predea la Universitatea București și să traducă Eminescu în bengali și Tagore în română.

Ani mai târziu, Carmen îi publică cărțile în semn de omagiu, dar și ca mulțumire pentru toată munca făcută de Amita Bhose în slujba culturii române. Sună pompos, dar poate ar trebui să ne gândim că nu e nimic pompos, este reverența făcută față de un Profesor cu P, față de un om de cultură, față de sacrificiul celei care și-a lăsat țara și familia din dragoste de poezie și limba română.

Cărțile editate de Carmen pot fi găsite aici: https://www.edituracununidestele.ro/

Peria de sârmă

De Carmen Mușat-Coman

De câtva timp încerc să fug de modele. Modelele sunt, prin definiție, părțile bune ale oamenilor, pe care ți le iei drept repere în viață. Deși nu știu dacă nu cumva e vorba de noroc aici, de șansă. Norocul de a întâlni niște oameni care îți arată un drum bun și care merg cu tine, fie și metaforic. De unde știi dacă drumul e bun, modelul e bun?

Poate că din basme, poate că intuitiv, nu știu. Poate pentru că părinții ne-au spus – Nu e bine să furi, nu e frumos să minți, învață, ca să ajungi om mare. Sunt ei însă modele, pentru noi, copiii lor? Când ajungem la o oarecare vârstă spunem că părinții au fost modelele noastre, deși în tinerețe am cam fost mereu în conflict cu ei.

Poate că nu e vorba de un model, ci de niște principii pe care sperăm ca și ei să le fi urmat. Deci nu aș putea spune că părinții mi-au fost model în viață. Aș minți.

Ei mi-au pus în față câteva principii – ești cinstit, poți dormi liniștit. Înveți, ajungi om mare. Le sunt recunoscătoare că m-au îndrumat pe o cale bună, deși puteam să o cotesc, era foarte simplu și nu știu dacă nu și iremediabil.

Pare totuși că acum lumea s-a răsturnat, de unde și nevoia asta de modele. Nici nu cred că atunci când eram eu copil se vorbea despre modele. Bine, atunci nu se vorbea cam despre nimic.

Numai că acum lumea e cu susu-n jos: furi, ajungi om mare, nu înveți, iar ajungi om mare. Ce-i mai poți spune copilului tău când el vede, de când iese pe ușă, că lumea e anapoda?

Tu-l înveți să fie corect și el vede că incorecții acced în funcții mari.

Tu-l înveți să citească și el vede că agramații ajung în parlamentul european.

Totuși, tu-l înveți să citească. Pentru că în adâncul sufletului tău știi că un om deștept nu poate fi manipulat. Măcar pentru asta și merită să fii un om citit.

Spuneam că de câtva timp încerc să fug de modele. Vreau și eu să am bani fără să muncesc, să mă plimb pe banii statului, să am pensie specială. Dar ce să vezi, din ce încerc să fug de modele, din aia am parte de ele. Și încep să cred că nici nu o să pot scăpa de ele, nici dacă le frec cu peria de sârmă. Sunt sub pielea mea și o să mor cu ele.

O să mor cu toate învățăturile profesoarei de limba franceză, doamna Sima, care s-a zbătut alături de mama ca eu să urmez o facultate și a făcut meditații gratuite cu mine, doar pentru a-i demonstra tatălui că și fetele pot avea o carieră, nu numai băieții. De la dânsa probabil că mi s-a transmis un fel de voluntariat într-ale cărții.

O să mor cu toată dragostea lui Didi – Amita Bhose – , care a trăit aici în vremea comunismului și s-a spălat cu apă rece, și a înghețat de frig, cu mănuși în mână, ca și noi, prin marea clădire a Universității.

Cu toată dragostea ei pentru opera lui Eminescu, pe care mi-a transmis-o mie. Mă scarpin, mă frec cu peria de sârmă uneori, nu am cum să o înlătur. Uneori îmi vine să arunc toate cărțile pe geam și să mă duc în lume, dar când văd câteva cărți puse într-o cutie, pe jos, mă aplec și le scutur de praf, căci mă doare sufletul de câtă muncă e într-o carte ce se vinde cu un leu.

În liceu, profesorul nostru de tehnologie ne spunea, invariabil, la fiecare oră: „Dacă nu citiți cel puțin 30 de pagini pe zi dintr-o carte înseamnă că trăiți degeaba”. Era foarte amuzant. Râdeam cu toții.

La 30 de ani nu știam cum să recuperez zilele pierdute. Iar la 45, când l-am reîntâlnit pe domnul profesor, i-am mulțumit și i-am cerut iertare că făceam gălăgie ca să mă dea afară din clasă. S-a uitat la mine, zâmbind trist: „Ce tânăr eram, dacă vă dădeam afară din clasă. Acum nu știu cum să-i mai adun în clasă”.

Fiicei mele, la vârsta pe care o are ea acum, nu cred că e cazul să-i arăt eu niște modele. Mă bucur însă că are niște principii corecte, profesionale. Muzica ei, de pildă, nu e comercială. Asta e bine.

Îmi aduc aminte că era în clasa a treia și eram disperați că nu citește. Ne luptam cu basme, povești, nu dorea și pace. Până într-o zi, când, dintr-o librărie, și-a luat singură o carte de pe raft o carte: „Pippi Șosețica”, de Astrid Lindgren. Pippi Șosețica era o fetiță cu codițe (ca și fiica mea), orfană, care avea o maimuțică, șosete diferite (acum îmi dau seama, brusc, că fiica mea și acum poartă șosete diferite), o ladă cu bani și trebuia să se descurce singură în diferite situații. A devorat-o.

După ce a citit-o ne-a zis: „Nu am vrut să învăț să citesc, dar până la urmă am învățat”. Am râs. Apoi citea o carte pe zi, iar eram disperați, căci cumpăram o carte pe zi, așa că am îndrumat-o și spre biblioteca școlii. Numai că acolo nu aveau decât basme, iar era o problemă. Cumva, învățătura de aici ar fi că e bine să fii perseverent. Dar problema e că poți fi perseverent și în rău.

De aici, din întâmplarea cu Pippi Șosețica, s-ar deduce că modelele noastre nu sunt și modelele copiilor noștri decât prin caracter – eroul bun care învinge răul. Făt Frumos este, pentru generația fiicei mele, Pippi Șosețica.

Dar ce se întâmpla dacă-i dădeam peste mână fiicei mele când dorea să ia cartea de pe raft, așa cum mai văd părinții făcând pe la târgurile de carte? Aici intervine norocul, șansa? Poate că acel copil are o șansă dacă al lui părinte întoarce capul o clipă și, pac, copilul e-n brațe cu cartea Pippi Șosețica.

Eu chiar o admir pe Pippi Șosețica. Am citit și eu cartea, ca să înțeleg cum o fetiță a putut schimba un destin. Acum nu aș putea spune ce personaj actual aș lua eu de model, și nu din literatură, ci din viața reală.

Din lumea politică exclud pe toată lumea, având în vedere faptul că nici măcar un singur parlamentar nu a votat împotriva legii pensiilor – cea recentă, cu pensiile speciale pentru primari etc.

Din lumea artistică sau altă lume… nu știu ce să zic. Eu nu-mi mai iau modele, pentru că am impresia că nu există oameni numai și numai buni. Cred că important e să avem niște principii la care să nu renunțăm indiferent ce e în jurul nostru: să fii bun, să fii corect, să încerci să faci bine și să te abții de la a face rău. Să ajuți, să ridici o hârtie de jos.

Astea sunt, de fapt, niște reguli de bun simț, care se învață în familie, la școală. Cred că trăim într-o lume în care avem, teoretic, declarativ, multe modele dar prea puțini părinți și învățători care să ne învețe principiile de bază ale omenirii.

Cine este Bianca Iuga

În anii 80 eram elevă de gimnaziu și m-am intersectat cu două doamne care băteau țara și scriau reportaje pentru o revistă din București. Nu îmi amintesc numele revistei, nici numele lor, dar îmi amintesc că atunci am știut că mi-ar plăcea să spun povești despre oameni.

După 1989 am crezut că voi fi jurnalist, dar am ajuns să lucrez în domeniul comunicării și, timp de 20 de ani, am spus povești despre companii.

Am avut un parcurs profesional destul de tipic pentru o parte din generația mea: companie multinațională, companie românească, proiect PHARE, antreprenoriat, freelancing.

La un moment dat în parcursul ăsta, acum mai bine de 10 ani, când propuneam clienților proiecte de responsabilitate socială, m-am gândit pentru prima dată că aș vrea să fac sau să fiu parte dintr-un proiect care să pună pe masă o temă care mie mi se pare esențială: cine ne sunt modelele în viață.

Am fost uimită să constat că, deși toți cei cărora le vorbeam despre ideea unui astfel de proiect spuneau că li se pare minunat, nimeni nu vedea cum ar putea fi construit sau cu ce bani.

Și uite așa ajungem în 2018, în orașul adolescenței mele, Alba Iulia, Cealaltă Capitală, cum mai este numită cu mândrie locală, la sărbătoarea de la 1 Decembrie, 100 de ani de la Marea Unire.

Probabil 100.000 de români ajung într-un oraș care are o populație sub această cifră și aleg să se bucure, să se comporte absolut impecabil, să respecte reguli formale sau reguli de bun simț, să arate că există o Românie a unor oameni decenți pe care nu o vedem mai deloc sau foarte rar în mass-media.

Așa că într-o perioadă în care oamenii din presă ajung să lucreze în domeniul comunicării, eu am ales să fac drumul invers, și să încep un proiect jurnalistic, alături de o publicație online din Alba Iulia, construită corect și cu multă muncă de oameni pe care îi cunosc de o viață și care se pot uita oricând cu mândrie în ochii publicului lor.

Proiectul e simplu: invităm oameni mai cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, oameni care, prin ceea ce fac, sunt modele pentru cei din jur, să vorbească despre ce înseamnă pentru ei cuvintele astea.

Îmi doresc ca răspunsurile și textele lor să inspire.