Cătălin Borangic / GÂNDUL ZILEI : Ortocentrul. O explicație la ”De ce au ieșit românii în stradă”

Privind prin lume și văzând, cu oarece bucurie, ce șut în oooăle coanei Europa (da, are!, cum are și barbă) am dat noi românii în astea 13 zile de proteste, mi-am amintit de o pățanie personală, foarte asemănătoare. Ne-am găsit noi, codașii democrației să punem coada la prună (nu ministra) într-un sistem politic cu pretenții și fumuri.

România a devenit dintr-o periferie, un exemplu extrem de necesar într-o vreme când continentul nu are lideri de calibru și se află în degringoladă ideologică și mai ales în penurie de încredere în ceea ce este ideea europeană. Românii n-au ieșit în stradă „pentru-o lopată de rumenă pâine, nu pentru patule, nu pentru pogoane, ci pentru văzduhul liber de mâine”.

Adică pentru o idee, pentru principiu, pentru ceva în care crede. Nu a ieșit nici măcar împotriva PSD-ului, deși privind superficial așa pare. Nu a ieșit pentru bani mai mulți, drepturi sindicale ori revendicări ideologice. Românii au ieșit împotriva hoției, a minciunii, a tribalizării plutocrației, au ieșit împotriva a ceva ce li se pare nedrept.

Și făcând asta au dat măsura normei de care are nevoie Europa. Am devenit, prin lupta asta, miezul. La fel cum am făcut și eu acum mulți ani. E suficient să ai o sclipire. Și desigur să o folosești. Așa devii ortocentru.

Iată întâmplarea (din nou):

Ne-am despărțit prin clasa a V-a. De vină fusese noua dirigintă, care prin voia destinului era și profesoara de matematică. E drept nici eu nu aveam aplecare spre cifre și operații, dar cred că nici Răducanu nu avea har să predea. Cert e că m-am blocat la tabla înmulțirii, pe care o știam doar pentru că repetasem de câteva zeci de ori. Și cam asta era toată matematica pe care o știam.

Din a VI-a m-am mutat la altă școală, alt oraș, dar ruptura avusese loc și nimic nu mai putea repara ceva. Nici măcar noua profă, Toma Paraschiva, un om deosebit, recunosc, n-a mai putut recâștiga nimic.

Aș fi rămas fără îndoială corigent veșnic sau chiar repetent, dacă nu exista geometria. Îmi plăceau desenele, figurile, joaca cu ele. Puteam vedea în spațiu, erau cumva palpabile, spre deosebire de algebră, unde totul părea într-o limbă necunoscută. Cum cele două materii erau trunchi comun, iar la teze sau lucrări exista invariabil o problemă de geometrie, luam 5 sau 6 lejer. Dacă și reușeam să copiez ceva, eram trecut clar. Și treceam. La algebră, nota 4 avea abonament la mine în rubrică. Nu pricepeam nimic și pace. Sau asta-mi intrase în cap și nu făceam nimic să modific ceva. Toma încercase o vreme, ba chiar m-a dat unei studente, prietene sau rude de a ei să-mi explice și arate, dar n-a fost să fie.

Și ne toleram reciproc. Eu stăteam cuminte la oră, ea îmi dădea pace. Sau câte un 4 pentru motivare, din reflex.

Întruna dintre zile, la ora ei, treaba mergea după tipic. Eu jucam avioane singur, deci eram absent din schemă, profa făcea geometrii complicate cu restul clasei. Avem câțiva colegi buni la mate. Adrian (acum ofițer), Mia, Sorin, Petronela, Claudia. Răsuna clasa de voioșie. Doar eu eram în lumea mea. Nu-mi plăcea matematica și cred că aveam note, deci puteam vegeta liniștit.

Lecția mergea înainte și pe tablă se complicase ceva, mult dincolo de ceea ce puteam eu asimila. Și cred ca nici nu voiam.

– Și intersecția înălțimilor acestui triunghi obținut se numește…….?

Profa lasă întrebarea în aer și clasa amuțește. Olimpicii se uită unii la alții fâstâciți. Eu aud cu un sfert de creier întrebarea și după aproape jumătate de minut de reculegere generală zic alene, ca un motan tihnit, din banca mea:

– Ortocentru!

Clasa mută în continuare și Toma, din brunetă ce era se face neagră.

– Bine vă stă, n-am ce zice, campionilor! Să vă scoată Cătălin din rahat! vai de voi! Eram clar pragul minim!

O clipă m-am simțit semizeu. E drept că nu știusem, nu urmărisem raționamentul. Dar aveam memorie și auzisem definiția cu ceva ore înainte când fusese vremea ei. Mi-a plăcut cum a sunat și am reținut ortocentrul ăla. Părea ceva important. Dar acum importantul eram eu și preț de o secundă mi-am zis că nu ar fi fost rău să mă apuc de matematici. Dar ne despărțisem deja irevocabil și de prea mult timp. Noroc că nu m-a ținut mult și mi-am revenit. Istoria părea mult mai logică. Abia acum mi-am dat seama că e invers, dar pasul fusese făcut.

Nici acum nu știu mai mult de tabla înmulțirii, iar la împărțiri le fac din instinct. Noroc cu calculatoarele. Ceea ce în cazul istoriei nu funcționează.

p.s. – după faza aia, Mia, colega mea de bancă, nu m-a mai lăsat să copiez de la ea niciodată. Dar nici eu nu i-am mai suflat la istorie

Cătălin Borangic,

Alba Iulia