FOTO: Calea iadului spre Poarta Raiului. Zeci de mașini s-au împotmolit pe ”drumul turistic” din Șureanu

Mașini de zeci de mii de euro, “raşchetate” pe lateral după ce au s-au împotmolit în șanț, un drum pe care se circulă cu maxim 10 km la oră, coloane de mașini care abia urcă o pantă de 15%. Pe scurt cam așa a arătat aventura celor care și-au făcut curaj să urce în acest weekend la Sureanu.

Singurul lucru bun din toate astea a fost că așa îți mai dai seama că există oameni solidari, dispuși să te ajute, chiar și cu riscul de a nu-și mai mișca mașinile de la loc.

Dimineața a început bine. 6 grade în Alba Iulia, cer puțin înnorat, dar nu suficient încât să te oprească și să îți ia gândul și dorul de partie. La ora 10 eram deja în Şugag, mai aveam o oră până să intrăm pe „minunatul” drum spre Domeniul Schiabil.

A început să plouă cu găleata, dar cine se gândea că asta ar putea să strice tot drumul. Nu credeam, dar așa s-a întâmplat. Am continuat să urcăm cu gândul că, la cei peste 1.500 m altitudine, ploaia se transformă în ninsoare sau măcar lapoviță, așa s-a și întâmplat, însă prea târziu.

Ajunși cu greu la Poarta Raiului, am așteptat în jur de o oră ca vremea să se domolească. A început să ningă ca-n povești și asta ne-a făcut să încercam totuși să ajungem până la pârtie, deși toată lumea spune că nu are rost, pentru că zăpada este plină de apă și nu se poate schia. Am zis să ne dăm noi seama dacă e sau nu așa, mai ales că tot ne-am trezit de dimineață și am bătut atâta drum.

De 5 ori am încercat să urcăm o scurtă pantă, plină cu zăpadă, însă fără succes, asta după ce am stat în coloană 20 de minute, să poată urca pe rând fiecare mașină, împinsă de şoferii și pasagerii autoturismelor blocate în coloană. La ora 13.30, toată lumea se întorcea de la pârtie și spunea: „nu are rost, urcați degeaba”.

Dezamăgiți de drumul ce părea că nu mai “văzuse” lamă de utilaje de deszăpezire de o săptămână, am decis să ne întoarcem. Credeam că drumul înapoi că fi mult mai ușor, însă, surpriză. Am făcut febră musculară după ce am stat încordată aproape 2 ore. Mașini de mii, poate zeci de mii de euro erau trase din șanțuri, distanțele dintre mașinile oprite și cele care treceau pe drum erau de câțiva centimetri și drumul te ducea în ce direcție vroia el. La fiecare kilometru, găseai câte un șofer care aștepta să treacă cineva să îl scoată din șanț și așa mai departe.

După două ore de mers în cele mai rele condiții pe care le-am prins în ultimii trei ani de când mergem la Şureanu, am dat de asfalt. O minimă intervenție pe acel drum și toată povestea asta avea alt deznodământ.