FOTO-DOCUMENT: Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, povestită „cu sufletul la gură” de o participantă la eveniment

Serviciul Județean Alba al Arhivelor Naționale a dăruit cititorilor sensibili și interesați de amintirile celor care au participat, în carne și oase, la evenimentul istoric, câteva fotografii care însoțesc povestea emoționantă a unei femei.

Este vorba despre Elena Căpâlneanu din Unirea II care, în anul 1968, la aniversarea unei jumătăți de secol de la Unire, a rememorat evenimentele la care a luat parte în 1918.

„Solicitată să scriu ceea ce ştiu despre Marea Adunare Naţională de la 1 decembrie 1918 din Alba Iulia, aş putea să răspund scurt la chestionarul ce mi s-a prezentat, dar cred că nu greşesc dacă arăt câteva aspecte de pe acele timpuri, mai ales că de atunci s-au scurs 50 de ani şi au rămas prea puţini cei care mai pot evoca măreţia acelor zile. Pietricica ce o trimit eu, cu alte pietre mai colorate, mai preţioase, va forma mozaicul istoric al „Unirii”.

 

Amintirile mele despre acele zile premergătoare unirii Transilvaniei cu ţara „Mamă” îmi sunt deosebit de clare, fiindcă bucuria, trăirea acelor zile de însufleţire, au fost copleşitoare.

Un sat curat românesc, aşezat pe valea Mureşului: Vereşmort. Soţul meu, Iuliu Căpâlneanu, preot român greco catolic paroh acolo din 1910 a fost un mare animator naţionalist, ţinând conferinţa la adunări poporale în tot despărţământul Vinţu de Sus şi în alte plase unde era invitat. La aceste adunări, românii noştri tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi se grăbeau să înţeleagă falnica lor obârşie daco-romană, nedreptatea trăirii într-o împărăţie străină şi dreapta dorinţă de unire a tuturor românilor.

Intrarea României în primul război mondial împotriva Austro-Ungariei, a trezit speranţe mari în sufletele ardelenilor. „Acum ori niciodată”, se cânta în surdină în casele noastre. Nici măcar aparenta înfrângere a românilor din România n-a izbutit să stingă speranţele. Soţul meu şi cu mine profitam de orice ocazie să venim într-ajutorul celor închişi în temniţele din Cluj pentru atitudinea lor românească.

Ajutoare, pe posibilitatea de atunci, consultări cu avocaţii buni şi pachete din care să profite cât mai mulţi. În Dieta maghiară deputaţii noştri români adevăraţi conducători jertfelnici ai neamului nostru, erau tot mai îndrăzneţi. În toamna anului 1918 atmosfera era în izbucnire. Veşti îmbucurătoare de pe fronturi. Un comerciant ambulant Burete Pompei, din satul nostru, sosind în dimineaţa lui 30 sau 31 octombrie ne-a comunicat că în Budapesta soldaţii nu se mai supun comandanţilor, ba că se reîntorc în dezordine de pe fronturi. Aceste veşti erau încurajatoare.

În casa parohiei era un dute-vino, de oameni care comentau şi se consfătuiau. De altfel consfătuirile începuseră din ordinul conducătorilor naţionalişti cu câteva săptămâni înainte. La noi în judeţ activa în acest fel, avocatul dr. Valer Moldovan.

 

La 1 noiembrie veştile bune despre rebeliune, deci descompunerea Imperiului Austro-Ungar, ne-a fost confirmată de sosirea a doi foşti condamnaţi politici, trădători de patrie maghiară, eliberaţi de către rebeli din închisorile din Cluj, dr. Aristotel Banciu din Bucureşti şi prof. Giurgea.

Dat fiind că dezordinea era din ce în ce mai accentuată, că prin gări se trăgeau focuri de armă, că soldaţii rupeau gradul-stelele ofiţerilor, cei doi se grăbeau să ajungă în Țara Românească înainte de a se produce vreo piedică de a trece Carpaţii.

În ziua următroare, 2 noiembrie, dis de dimineaţă, i-am condus cu trăsura la Războieni unde sosise tren de la Cluj cu alţi mulţi condamnaţi politici, care recunoscând pe cei doi tovarăși de suferinţă strigau fericiţi „Iacă-i pe hâzârlăii noştri”.

S-a produs un moment de neuitat, când cei din tren împreună cu soldaţii de pe peron, au izbucnit în urale omagiind martirii neamului. Trenul a plecat în puternice cântece înfrăţite cu a tuturor celor din gară. „La arme!”.

După plecarea trenului, am găsit trăsura toată cu panglici de hârtie, căci nu mai ştiau românii cum să-şi manifeste bucuria. În după masa acelei zile am plecat în recunoaştere în comuna vecină (Vinţul de sus), cu majoritate maghiară.

În drum un grup de manifestanţi unguri. Românii de acolo erau îngrijoraţi. Reîntorcându-ne, Părintele Căpâlneanu a procedat urgent la constituirea gărzilor naţionale, arătând momentele grandioase pe care le trăim şi îndemnând la ordine şi demnitate.

Cu însufleţire de nedescris au primit sătenii această sarcină şi şi-au ales comandant pe unicul ofiţer din sat, locotenent Nicolae Iovian, dar numai până la sosirea în sat al sublocotenentului Gheorghe Maier care a şi preluat comanda la 3 noiembrie.

Dacă ar trebui să trec cu numele pe cei din gardă, poate ar trebui să-i trec pe toţi bărbaţii din sat apţi să ţină armă în mână. Din steagul decolorat unguresc, am vopsit şi confecţionat primul drapel românesc.

Cu acest steag în mînă păr. Căpâlneanu a trecut prin toate satele şi cu îmbrăţişări sincere, frăţeşti, preoţii greco catolici şi ortodocşi secondaţi de învăţători şi ţărani zilieri au organizat aceste gărzi naţionale.

Au urmat zile splendide de mişcare în întreg poporul. Strânse legături între plase şi judeţ, primind instrucţiuni de la oamenii mari, pe măsura timpului, ce erau la conducerea Partidului Naţional. Se pregătea Marea Adunare.

Comuna Măhăceni, fiind pe la mijlocul plasei noastre, a fost aleasă ca centru politic. De aici au fost aleşi delegaţii pentru trimiterea a lor doi membrii la Marea Adunare. A fost ales Părintele Căpâlneanu şi avocatul Pătăceanu Gheorghe din Turda.

În 30 noiembrie dimineaţa am plecat cu trăsura la Teiuş. În drum am ajuns coloane de militari nemţi ce se întorceau învinşi, în ţara lor. Aproape toţi bărbaţii din Vereşmort au plecat cu trenul spre Alba Iulia.

La Teiuş în gară am ieşit pe peronul întestat de lume. Trenuri, trenuri treceau cu românii de pe Târnave, Mureş, din ţinuturile maramureşene, Cluj, Luduş, etc.

Cel din urmă a fost trenul din Uioara (Ocna Mureş) din care au coborât pe peron Filip Banciu, Dreghici Marian şi alţii. Trenul întesat şi de minerii de acolo şi fanfara minerilor, intona cântece patriotice, chemări la luptă.

Însufleţirea celor ce curgeau ca apele mari era de nedescris. Pe peron am rămas numai eu cu soţul meu şi cu două domnişoare, azi doamnele Fodor şi Câmpianu, care cu vocea lor frumoasă acompaniate de puternicul glas al soţului meu nu conteneau să cânte.

Dar la gară mai erau soldaţi maghiari înarmaţi şi i-am auzit spunând că nu pot suporta aşa ceva şi noi am fugit afară din gară şi întunericul ne-a salvat fiind că au tras în tren şi înspre noi. A doua zi în Alba Iulia am aflat că a fost împuşcat stegarul din Agriş Arion.

La Alba Iulia, iarna îmbrăcase oraşul în alb, dar ce căldură în sufletele noastre! Mulţimea sosea şi se urca în cetate în cântece, în urale, în strigăte de bucurie. Într-un loc era o masă compactă de oameni cu un drapel roşu conduşi de marii naţionalişti, Jumanca şi Flueraş.

Ordinea pe străzi, peste tot era menţinută de batalionul gărzilor de moţi îmbrăcaţi în haine ţărăneşti (albe) moţeşti. Tribune peste tot, de pe care se vorbea mulţimii.

La Sfatul Marei Adunări Naţionale erau conducătorii în frunte cu episcopii celor două biserici Dr. Iuliu Hosu şi Dr. Miron Cristea şi delegaţii.

După hotărârea Marelui Sfat, pe la orele 12, întreg Sfatul a ieşit pe câmpul din cetate unde era adunată mulţimea imensă în jurul tribunelor şi la tribuna principală episcopul Iuliu Hosu a citit hotărârea de alipire de bună voie şi pentru totdeauna cu ţara mamă. În acel moment a fost un delir ce nu se poate cuprinde în cuvinte. Cântece, dans îmbrăţişări, plânsete de bucurie.

Şi acum răspund la chestionar:

Preotul român greco catolic din Vereşmort (acum Unirea II), Iuliu Căpâlnean, a participat la Marea Adunare Naţională din Alba Iulia. A fost ales ca delegat al românilor din cele 17 sate ce aparţineau plasei Vinţu de Sus. Calitatea ?

A fost mare animator al conştiinţei naţionale, ţinând „prelegeri poporale” în întreg judeţul, începând chiar de la venirea lui ca paroh în anul 1910. A fost Director la Despărţământului „ASTRA” – Vinţul de Sus, iniţiatorul gărzilor naţionale după 1 noiembrie.

Note biografice: Născut în anul 1885 din părinţi ţărani. Şcoala primară la Aiud. Liceul şi Academia de teologie la Blaj. Preot în Vereşmort până în anul 1939, apoi protopop greco catolic în Uioara (Ocna Mureş).

După 1918 a fost ales deputat şi senator în mai multe rânduri, când s-a pus în slujba nevoilor ţăranilor şi muncitorilor. Şi astăzi pot să fie mărturie muncitorii de la fabrici şi ţăranii, din a căror rânduri a ridicat mulţi intelectuali, azi oameni de valoare.

Cultural a lucrat exemplar, mai cu seamă în parohia unde a înfiinţat casă culturală, atelier de tâmplărie, abonamente ziare şi reviste periodice, piese de teatru cu roluri deţinute de ţărani chiar mai vârstnici.

În 1919 puterile didactice lipseau. Cu multă înţelegere a acceptat să acopere şi acolo un gol, primind catedra de istorie în Uioara.

Părintele Căpâlneanu a rămas la Ocna Mureş pînă în anul 1946, cînd s-a retras la Cluj, unde a decedat în anul 1951.

Plăcută să fie pornirea lui.

Elena Căpîlneanu

Văduvă de preot greco-catolic”

Citește și 24 ianuarie 1859: „Mica Unire”, primul pas spre România. Cum s-a făcut Unirea Principatelor Române sub domnia lui Cuza