FOTO: Lucrările de reparații la statuile lui Ion I.C. Brătianu și Iuliu Maniu din Alba Iulia au fost finalizate

Lucrările de reparații la soclurile statuilor lui Ion I.C. Brătianu și Iuliu Maniu din Alba Iulia au fost finalizate. Vineri, 30 noiembrie, în cadrul evenimentelor de Ziua Națională a României, la cele două statui din municipiu vor avea loc ceremonii militare și depuneri de coroane și jerbe de flori.

Citește și 1 DECEMBRIE 2018 la Alba Iulia: PROGRAMUL FINAL al manifestărilor dedicate Zilei Naționale și Centenarului MARII UNIRI

Ion I. C. Brătianu şi statuia sa din Alba Iulia

Şef al Partidului Naţional Liberal, prim-ministru şi ministru al României de mai multe ori, Ion I. C. Brătianu a vizitat Alba Iulia doar după 1918, anul unirii Transilvaniei cu România. Întrucât liderul politic a avut un rol determinant în crearea României Mari, la care se adaugă şi faptul că a coordonat festivităţile de încoronare a regelui Ferdinand I şi a reginei Maria, organizate la Alba Iulia, în data de 15 octombrie 1922, la 16 septembrie 1995, în piaţa care astăzi îi poartă numele, a fost dezvelită o statuie ce-l reprezintă.

Fiu al marelui om politic liberal Ion C. Brătianu, prim-ministru al României de mai multe ori şi care a avut o importantă contribuţie la obţinerea independenţei de stat, la proclamarea regatului, precum şi la elaborarea unor măsuri economice care au dus la încurajarea industriei româneşti, Ion I. C. Brătianu s-a născut în ziua de 20 august 1864, la moşia Florica, proprietatea familiei, la aproximativ 40 km de Piteşti, în actualul judeţ Argeş.

După ce scrisul şi cititul le-a deprins cu propria-i mamă, Ion. I. C. Brătianu a beneficiat câţiva ani de aportul educaţional a două institutoare străine, ambele elveţience, care puteau preda în mai multe limbi europene, din care bineînţeles că nu putea lipsi franceza, limba diplomaţiei şi a oamenilor culţi din acea vreme. Întrucât tatăl a dorit ca fiul său să nu se implice în politică, după absolvirea Colegiului „Sfântul Sava” din Bucureşti, tânărul Brătianu a fost îndrumat către Şcoala Politehnică din Paris, pe care a absolvit-o în 1889, obţinând specializarea în construcţia de poduri şi şosele. Revenit în ţară, a lucrat ca inginer, fiind chiar unul din colaboratorii renumitului Anghel Saligny, cel care a contribuit din plin la întemeierea ingineriei româneşti. Cu toate acestea, politica îl atrăgea.

Moartea tatălui, survenită în 1891, precum şi relativa dezorganizare în care se afla Partidul Naţional Liberal (PNL) l-au determinat pe tânărul inginer să candideze la alegerile parlamentare din anul 1895, în urma cărora a obţinut un loc de deputat în Parlamentul României. În 1897, atunci când avea doar 33 de ani, i s-a încredinţat portofoliul Lucrărilor Publice în guvernul liberal condus de D. A. Sturdza, pentru ca în anii următori să fie în mod succesiv, în mai multe guverne, titularul ministerelor de Externe, Interne, Finanţe, Război şi din nou al Lucrărilor Publice. Ion I. C. Brătianu a devenit şef al PNL în anul 1909, iar ulterior a avut mai multe mandate de premier, dintre care cele mai importante au fost exercitate în perioadele 1914-1918 şi 1922-1926.

El a dominat ca nimeni altul viaţa politică a României pentru o perioadă mai mare de 20 de ani, liderul liberal având o influenţă decisivă asupra regelui Ferdinand I, ceea ce i-a făcut pe unii contemporani ai acelor vremuri să afirme că Brătianu guverna nu doar când era la putere, ci chiar şi când era în opoziţie. Participarea României la Primul Război Mondial de partea Antantei, ceea ce după 1918 a dus la o creştere mai mult decât dublă a suprafeţei şi populaţiei ţării, constituţia din 1923, legea minelor din 1924, legea administrativă din 1925, legea electorală din 1926, toate sunt realizări ale guvernelor liberale conduse de Ion I. C. Brătianu, în care acesta din urmă a avut o contribuţie mai mult decât hotărâtoare.

„Sfinxul”, aşa cum a mai fost numit datorită faptului că nimeni nu putea intui planurile sale politice de viitor, a făcut şi greşeli, dintre care unele chiar foarte mari. Ca ministru de Interne, el a fost cel care a întocmit şi pus în aplicare un plan amănunţit al reprimării răscoalei din 1907, în urma căruia mai multe mii de ţărani au fost ucişi, iar alte mii au fost trimişi în puşcării. Angajarea României în război cu armata total nepregătită în anul 1916, deşi statul român avusese avantajul de a sta mai mult de doi ani în neutralitate, dar mai ales existenţa unei corupţii generalizate se pot, de asemenea, imputa guvernului condus de Ion I. C. Brătianu între 1914 şi 1918. În plus, la 13 decembrie 1918, atunci când era prim-ministru, confruntat cu un protest al muncitorilor tipografi din Bucureşti care doreau condiţii mai bune de muncă şi de viaţă, armata a împuşcat mortal cel puţin 16 protestatari, liderul liberal justificându-şi ulterior acţiunea prin faptul că astfel a salvat ţara de bolşevism.

A murit la 24 noiembrie 1927, ca prim-ministru al României, atunci când deţinea toate pârghiile puterii, ceea ce îl determinase pe renumitul istoric Nicolae Iorga să afirme cu puţin timp înainte că Ion I. C. Brătianu „rămânea stăpânul, singurul şi absolutul stăpân al unei ţări de nesfârşită răbdare”.

Regimurile dictatoriale prin care a trecut România din anul 1938 şi până în 1989 au făcut ca personalităţile democratice să fie puse în umbră sau chiar negate, printre acestea aflându-se şi Ion I. C. Brătianu. Fiind născut departe de Alba Iulia şi în altă provincie decât Transilvania, liderul liberal nu a fost de foarte multe ori în oraşul de pe Mureş, iar toate vizitele sale au fost făcute după 1918, anul unirii Transilvaniei cu România. A fost prezent însă la 15 octombrie 1922, atunci când au fost organizate festivităţile pentru încoronarea regelui Ferdinand I şi a reginei Maria.

Amplasată în faţa Prefecturii Judeţului Alba, în piaţa care acum îi poartă numele, un loc cum nu se putea mai potrivit datorită centralismului şi autoritarismului de care Ion. I. C. Brătianu a dat dovadă în timpul vieţii, statuia sa a fost dezvelită în ziua de 16 septembrie 1995, la ceremonie participând primarul Ioan Timiş, prefectul Ioan Rus, la care s-au adăugat şi alte personalităţi politice locale, dar şi de la Bucureşti. Operă a sculptorului Paul Vasilescu, cel despre care se ştie că a avut o contribuţie distinctă la dezvoltarea sculpturii româneşti a secolului XX, statuia a fost aşezată pe un soclu conceput de arhitectul Marius Barbieri.

Iuliu Maniu și statuia sa din Alba Iulia

Deputat al Parlamentului de la Budapesta, înainte de unirea Transilvaniei cu România, deputat în perioada interbelică al Parlamentului de la Bucureşti, preşedinte al Partidului Naţional Român din Transilvania, iar din 1926 preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc, premier al României, Iuliu Maniu a fost una din cele mai proeminente personalităţi politice române din prima jumătate a secolului XX. Deşi nu era originar din Alba Iulia, el a dovedit un puternic ataşament faţă de acest oraş. Ca atare, la 28 mai 1995, din iniţiativa autorităţilor locale, a fost dezvelită o statuie a liderului politic transilvănean.

Nepot al paşoptistului Simion Bărnuţiu, dar şi nepot al memorandistului Iuliu Coroianu, întrucât primul îi era bunic, iar al doilea unchi, Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873, în Şimleu Silvaniei, ca supus austro-ungar, deoarece Transilvania aparţinea atunci Austro-Ungariei. A copilărit în localitatea natală, dar şi la Bădăcin, acolo unde familia sa deţinea o proprietate de aproximativ 15 hectare, după care a urmat şcoala primară în Blaj şi Liceul Calvin din Zalău, fiind remarcat atât pentru conduita ireproşabilă, cât şi pentru „sârguinţa de fier”. Conform tradiţiei ce deja exista în familie, a studiat dreptul la universităţile din Cluj, Viena şi Budapesta, în capitala maghiară obţinând şi titlul de doctor, în 1896. Mai întâi a practicat avocatura în Şimleu Silvaniei, dar din octombrie 1898, în condiţiile în care era de confesiune greco-catolică, Iuliu Maniu s-a stabilit în Blaj, devenind avocat al Mitropoliei Greco-Catolice din această localitate.

Întreaga sa activitate politică a fost strâns legată de prefacerile prin care a trecut Transilvania, iar după 1918, România Mare. Încă din 1905 a ajuns membru al conducerii Partidului Naţional Român din Transilvania (PNR), iar un an mai târziu a devenit deputat în Parlamentul de la Budapesta, acolo făcându-se remarcat pentru „ungureasca admirabilă” în care îşi ţinea discursurile, aşa cum contele Albert Apponyi a ţinut să consemneze.

Unirea Transilvaniei cu România, hotărâtă prin Marea Adunare Naţională de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia, a avut consecinţe semnificative pentru toţi ardelenii, politicienii din provincia intracarpatică trebuind să se integreze în viaţa politică a Vechiului Regat, sintagmă utilizată pentru a desemna statul român ce a existat între martie 1881 şi noiembrie 1918.

În perioadele 1919-1926 şi 1926-1947 a fost preşedinte al PNR şi, respectiv, al Partidului Naţional-Ţărănesc (PNŢ), cu o întrerupere între 1933 şi 1937. Între 2 decembrie 1918 şi 4 aprilie 1920 a exercitat funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, instituţie ce a fost guvernul autonom al acestei provincii, fiind şi prim-ministru al României în perioadele noiembrie 1928 – octombrie 1930 şi octombrie 1932 – ianuarie 1933. Atât în opoziţie, cât şi la guvernare, Iuliu Maniu s-a pronunţat pentru aplicarea unei politici de descentralizare politico-administrativă şi juridică, atitudinea sa fiind opusă centralismului practicat de liberali care de multe ori paraliza iniţiativele locale.

„Sfinxul de la Bădăcin”, aşa cum a mai fost numit datorită faptului că nu-şi exterioriza mai nicicând sentimentele, a fost un adept hotărât al democraţiei de tip occidental, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial fiind partizanul unei cooperări strânse cu anglo-americanii. Politician de formaţie central-europeană, „căpetenia ardelenilor”, aşa cum l-a numit Nicolae Iorga, el nu s-a integrat niciodată în „bizantinismul” vieţii politice din Vechiul Regat, caracterizat de corupţie şi oportunism. Întruchipare a cinstei desăvârşite, om măsurat, inclusiv când „degusta ţuica tare şi vinul”, cu „guler înalt şi pantaloni călcaţi pe muche”, Maniu a fost un personaj singular în viaţa politică românească interbelică, fiind întotdeauna un om corect şi de o înaltă moralitate. Condiţiile minime de legalitate pe care le pretindea, combinate cu duplicitatea cercurilor politice de la Bucureşti, l-au determinat pe liderul transilvănean ca după 1933 să refuze toate ocaziile de revenire la putere. A rămas până la final un spirit opoziţionist, excelent în a face critici şi a combate, dar fără soluţii constructive.

În urma unui proces de tip stalinist, în care sentinţa fusese stabilită înainte de a începe judecata, în 1947 Iuliu Maniu a fost condamnat la „temniţă grea pe viaţă” de autorităţile comuniste din România. Şase ani mai târziu, la 5 februarie 1953, a murit în închisoarea pentru deţinuţi politici de la Sighet, fiind înmormântat în cimitirul penitenciarului, într-o groapă comună, într-un loc rămas neidentificat până astăzi.

Deşi născut în nord-vestul Transilvaniei, la o distanţă mare de Alba Iulia, Iuliu Maniu s-a simţit tot timpul atras de acest oraş. În alegerile parlamentare organizate înaintea anului 1918 el şi-a depus de mai multe ori candidatura de deputat în cercul electoral Vinţu de Jos, comitatul Alba Inferioară, iar în perioada interbelică a obţinut mereu mandatul de deputat în circumscripţia electorală Alba. A fost prezent în oraşul de pe Mureş la 1 decembrie 1918, atunci când s-a realizat unirea Transilvaniei cu România, precum şi la serbarea acestei uniri, din 20 mai 1929. Marile adunări organizate de PNŢ, la care bineînţeles că Maniu a participat, au fost de fiecare dată ţinute la Alba Iulia sau în apropierea acesteia, la Vinţu de Jos. Din păcate, deşi monarhist convins, liderul politic ardelean nu a fost prezent în Alba Iulia la 15 octombrie 1922, atunci când regele Ferdinand I şi regina Maria au fost încoronaţi chiar în catedrala ortodoxă a oraşului de pe Mureş.

Avându-se în vedere faptul că cele mai importante momente din viaţa politică a lui Iuliu Maniu s-au legat de Alba Iulia, la 28 mai 1995, în acest oraş, a fost dezvelită o statuie a liderului politic transilvănean. Amplasată în piaţa care astăzi îi poartă numele, în apropierea căreia sunt Tribunalul Alba, Judecătoria Alba Iulia, dar şi numeroase cabinete de avocatură, statuia a fost realizată din bronz, de sculptoriţa Doina Lie, originară din Sebeş, iar soclul şi amenajarea pieţei au fost concepute de arhitectul Doru Deleu.