O sală întreagă în lacrimi la întâlnirea cu Regina Nopții la Alba Iulia. Despre ”mamaia” și universul care gravitează în jurul ei

Satul din Moldova nu este cu ie, ițari imaculați și opinci ca la Tezaur Folcloric. Este cu pantaloni de trening, cămașă, capod și gumari. Cu case strâmbe făcute de mână, ochiometric, noroi, noroi amestecat cu găinaț, găinaț amestecat cu noroi care îți alunecă pe sub papucii luați din bazar și îți intră printre degetele de la picioare.

Publicitate

Cu animale care se plimbă prin curți, cu mirosuri puternice care seara sunt acoperite de mirosul unei plante care crește fără prea mari pretenții: Regina Nopții. Cu găleata aia de fier legată cu lanț de fântână, găleata aia din care dacă bei te imunizezi pentru câteva luni.

Satul asta, cel real, a ajuns la Alba Iulia, în ultima zi a Festivalului Internațional de Teatru Povești. Însă în fiecare curte din satul asta există o instituție în jurul căreia gravitează totul: mamaia.

Publicitate

Instituția mamaia

Mamaia nu este doar o persoană ea este soție, mama, bunică, fiică, instanță de judecată, mentor, dar mai ales femeie. Într-un univers în care bărbatul face legea pe uliță, mamaia, controlează totul din umbră.

Iar mamaia a ajuns la Alba Iulia, în spectacolul Regina Nopții a Teatrului Dramatic Fani Tardini din Galați. Un spectacol contemporan de teatru scris și regizat de Leta Popescu.

Un spectacol atât de simplu pentru cei care au fost acolo, în satul din Moldova, și la fel de simplu de înțeles pentru cei care au trăit printre betoane dar au fost în sala de spectacol.

Publicitate

Din simplul fapt că accentul este pus pe poveste, pe interacțiunea dintre personaje, personaje pe care de altfel le avem în jurul nostru, pentru că sunt ai noștri: familia.

Fără decor complex, fără subtilități la care să te gândești ”la ce a vrut să spună autorul”, doar interacțiunea dintre personaje, rolul lor în bătătura lui mamaie și mult adevăr.

Mult adevăr fie pentru cei care au uitat că la un moment dat au trăit acolo în casa strâmbă, cu pereți din chirpici, iar acum au ajuns la oraș. Sau invers, pentru cei care nu au plecat niciodată de acolo și tot timpul s-au întrebat cum este dincolo de piatra de hotar.

Publicitate

Scenografia una minimalistă semnată de Bogdan Spătaru, minimalistă dar plină de simboluri: gălețile de fier alea ciobite care sună puternic când se lovesc de pereții fântânii sau care se rostogolesc atunci gând sunt aruncate după vreun animal.

Un spectacol care pune accentul pe textul comic, cu glume din popor, ironie și umor, dar care la sfârșit te umple de lacrimi.

Și asta s-a întâmplat în ultima seară de festival la Alba Iulia: o sală întreagă a plecat în lacrimi și cu gândul la mamaie, la mamaia lor.