REPORTAJ: Singurul nevăzător din România care face emisiuni radio: ”Există văzători mai orbi ca mine”

Andrei Paştiu are 34 de ani şi este din Alba Iulia. E nevăzător din naştere, dar asta nu l-a împiedicat să îşi urmeze visul – acela de a trăi normal. A absolvit conservatorul, a predat canto la un liceu, iar acum face emisiuni de muzică clasică la două posturi de radio.

El a trecut peste piedici pe care nu deficienţa sa, ci mentalitatea oamenilor i le-au pus şi spune: „Există în lumea asta văzători care sunt mai orbi ca mine”.

Andrei Paştiu se numără printre miile de tineri din România care suferă de un handicap şi care trebuie să lupte toată viaţa pentru a depăşi barierele şi prejudecăţile impuse de acesta. „Nu poţi”, „e prea greu pentru tine”, „eşti diferit”, „ai un handicap” – sunt doar câteva dintre cuvintele pe care Andrei le-a auzit, poate obsedant de mult, de-a lungul vieţii.

A absolvit Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, la Secţia Pedagogie, iar apoi şi-a luat masteratul în Muzicologie.

Acum este realizator de emisiuni de muzică clasică la Radio Renaşterea din Cluj-Napoca şi colaborator la Radio Reîntregirea din Alba Iulia. Andrei este, în momentul de faţă, singurul nevăzător din România care realizează o emisiune de operă şi povesteşte, cu mândrie şi tristeţe în acelaşi timp, că, din câte a aflat, în Europa mai este un singur nevăzător care realizează astfel de emisiuni.

În timpul liber, Andrei Paştiu cântă operă

Andrei a urmat o şcoală specială pentru persoane cu deficienţe de vedere, iar apoi Liceul pentru Deficienţi de Vedere din Cluj-Napoca. Consideră că aceste cursuri speciale l-au ajutat să îşi formeze anumite deprinderi, să înveţe să se descurce singur, pentru că în toată perioada a stat într-un internat şcolar.

Acum, după ani, vorbeşte cu admiraţie despre foştii săi colegi, nevăzători ca şi el, care au depăşit bariere, au spulberat prejudecăţi şi au reuşit să facă ceea ce uneori părea imposibil. Andrei spune că doi dintre apropiaţii săi au absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă în Cluj-Napoca, iar unul dintre ei a fost hirotonit preot în urmă cu un an. Prietenul său cel mai bun este profesor de latină, preparator la Liceul pentru Deficienţi de Vedere la Cluj-Napoca.

„După mai multe intervenţii am primit din străinătate mai multe cărţi în Braile. Erau în italiană şi a trebuit să învăţ această limbă ca să pot studia după ele. Nu îmi pare rău pentru că italiana m-a ajutat să înţeleg mai bine operele pe care îmi face plăcere să le ascult”, spune Andrei Paştiu.

Tânărul glumeşte, vorbind despre anii de studenţie, că poate este singurul student care nu ar fi putut copia chiar dacă ar fi vrut

„Orice student a copiat în facultate de pe celebrele fiţuici. Imaginaţi-vă cum ar fi fost să îmi fac eu fiţuici. Mi-ar fi trebuit o maşină să le aduc. Eu păstrez toate cunoştinţele în memorie, nu pot să îmi notez, ca voi, ceva ca să nu uit”, afirmă Andrei.

Cei cinci ani de Conservator pe care i-a urmat Andrei, iar apoi cei doi ani de masterat au însemnat eforturi şi pentru părinţii săi. Pentru că avea nevoie de un însoţitor, mama sa practic a urmat şi ea facultatea, l-a însoţit zilnic la cursuri, a tremurat pe coridor la examenele lui, s-a bucurat când a reuşit şi s-a întristat când a avut eşecuri.

Acum, după ce a terminat facultatea, spune că se loveşte tot mai mult de indiferenţa oamenilor

„Am văzut de multe ori văzători care sunt mult mai orbi ca mine!”, spune Andrei, referindu-se la toţi cei care în decursul vieţii, într-un fel s-au altul, i-au pus o piedică.

„Acum, după ce am terminat facultatea, mă doare că mă lovesc tot mai mult de indiferenţa oamenilor. Simt de multe ori umilinţa la care suntem supuşi noi, cei care avem o anumită deficienţă. Au fost momente în care m-am simţit parcă inutil, mi s-a părut inutil că am învăţat atât, că am încercat să fac ceva în viaţă”, afirmă Andrei.

El spune că a simţit discriminarea „în multe forme”: „Dacă am fost discriminat? Da, am simţit de multe ori discriminarea, în multe forme, dar nici nu vreau să îmi amintesc. Sunt lucruri pe care nu trebuie să le păstrez în memoria mea, şi aşa foarte încărcată”.

La insistenţe, povesteşte că în prezent lucrează cu jumătate de normă la unul dintre radiourile la care realizează emisiuni, iar la celălalt este, de aproape şapte ani, doar colaborator, deşi a avut şi acolo promisiuni că va fi angajat.

Totuşi, consideră că cele două radiouri i-au oferit o şansă, a avut „noroc” deoarece un fost coleg al său a vrut să realizeze „gratis” emisiuni la un radio din Timişoara, dar a fost refuzat.

El povesteşte că umilinţă şi discriminare a simţit în perioada în care a predat la Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Alba Iulia, unde anul trecut a avut şase ore pe săptămână de canto clasic.

„La şedinţele profesorale, singurul căruia nu i se dădea cuvântul eram eu. «Andrei, nu mai avem timp, Andrei, ne spui altă dată, Andrei, avem lucruri mai importante de discutat». Într-o zi m-am supărat şi le-am zis: «dragii mei, oi fi eu orb, dar nu sunt prost!». Apoi, modul în care m-au înlăturat de acolo a fost umilitor”, povesteşte Andrei Paştiu, lăsând impresia că ar privi undeva, departe, într-o lume numai a lui, pe care oricât de mult s-ar chinui un „văzător”, cum spune el, nu ar reuşi măcar să o zărească.

Deşi recunoaşte că financiar câştiga ruşinos de puţini bani, Andrei Paştiu spune că simţea că face ceea ce îi place – „modela voci”, iar una dintre elevele sale a câştigat, la prima participare la un concurs naţional, locul III la Concursul Naţional „Sigismund Todiţă” de la Bistriţa.

Oficial, reprezentanţii liceului şi ai Inspectoratului Şcolar Alba susţin că Andrei Paştiu era doar suplinitor şi a rămas fără ore după ce la liceu a fost angajată o tânără prin concurs. Andrei crede însă că a fost înlocuit doar pentru că este nevăzător.

Andrei Paştiu este îndrăgostit de muzică şi uneori pare o adevărată „enciclopedie ambulantă” a istoriei muzicii. Întrebat câte ore de muzică a ascultat de când a prins acest „microb”, faţa i se luminează.

„Sunt mii de ore de muzică. Nu am stat niciodată să calculez, dar îţi pot spune că este o viaţă întreagă. În toţi aceşti ani, poate şi datorită handicapului pe care îl am, am învăţat să ascult cu mintea şi cu sufletul”, spune Andrei.

El povesteşte cu lux de amănunte despre Louis Braile, inventatorul sistemului de scriere pentru nevăzători, care îi spune unui nevăzător ca şi el: „Nouă, orbilor, ne trebuie muzica! Poate numai nouă ne spune totul!”.

„Da, pentru mine muzica este o parte din viaţă. Eu trăiesc prin muzică, pentru mine este ca o terapie care în fiecare zi îmi dă putere”, afirmă Andrei.

Cât despre facilităţile pe care le are o persoană cu deficienţe în România, Andrei pare dezamăgit.

„Toate aceste lucruri frumoase cu facilităţile, programele pentru persoanele cu handicap, sunt poveşti. În România nici nu mai am speranţa că se va putea să se mai schimbe ceva. Statul acesta parcă nu mai ajută oamenii normali, ce pretenţie să mai avem noi?”, spune Andrei, plimbându-şi uşor degetele peste faţa de masă, citind parcă poveştile tuturor celor care trecuseră pe acolo.

Întrebat ce ar vrea să schimbe în România, vorbeşte despre problemele cu care s-a confruntat.

„Dacă aş avea o putere, o putere mare, aş încerca să schimb sufletul oamenilor, să stârpesc răutatea dintre noi. Parcă în ultima vreme suntem din ce în ce mai răi, indiferenţi, dezumanizaţi. Aş vrea să schimb mentalităţile, să schimb prejudecăţile, să nu mai simtă nici alţii reticenţa asta pe care am simţit-o de multe ori eu”, spune Andrei Paştiu.

Pe cei ce se lovesc de bariere în viaţă din cauza unor deficienţe îi sfătuieşte „să aibă credinţă în Dumnezeu şi să nu-i părăsească niciodată curajul”.

„Şi cel mai important – să nu lase să le fie călcată demnitatea în picioare. Eu i-am considerat pe mulţi de bună credinţă şi m-au călcat în picioare. Dacă vrei ceva cu adevărat în viaţă vei putea să faci, indiferent prin ce greutăţi vei trece”, spune Andrei.

Despre anii studenţiei, Andrei povesteşte fericit, spunând că a simţit cu adevărat că este tratat ca un om normal, „un tânăr obişnuit între alţi tineri”.

„Tot ceea ce am făcut în facultate am făcut ca un om normal, eram un tânăr obişnuit între alţi tineri obişnuiţi. Singurul lucru care mă deosebea de colegii mei era faptul că foloseam sistemul Braile şi munceam un pic mai mult. Fiecare partitură trebuia să mi-o rescriu în Braile, dar am avut norocul să am colegi deosebiţi care stăteau alături de mine şi îmi dictau pentru a-mi scrie cursurile la o maşină specială”, povesteşte Andrei.

Admiterea sa la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca sună ca o întreagă aventură deoarece, când s-a hotărât să se înscrie, s-a lovit de o barieră creată de reticenţa celor care formau comisia de admitere. La acea dată, Conservatorul din Cluj nu mai avusese de aproape 30 de ani un student nevăzător.

„Eram parcă un deschizător de drumuri. De aproape 30 de ani la Conservator nu mai existase niciun student nevăzător. Ultimul fusese profesorul meu de muzică din liceu, Radu Lungu, cu 27 de ani înaintea mea. Când am vrut să mă înscriu pentru admitere, m-am lovit din nou de reticenţă şi, cu dezamăgire spun, chiar din partea unor profesori tineri. Mi s-a spus că nu pot face faţă, că nu mai era nimeni ca mine acolo, că e foarte greu şi că nu o să trec nici examenul de admitere”, îşi aminteşte Andrei Paştiu.

El spune că, la intervenţia rectorului de atunci al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, a fost lăsat să susţină examenul.

„După mine, la Conservator au fost alţi doi nevăzători: unul cântă muzică uşoară – Ionel Man, celălalt – din păcate, nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Cred că mi-a prins bine reticenţa de la început pentru că m-a ambiţionat să muncesc mai mult, să lupt să am rezultate bune şi în fiecare an am avut bursă”, adaugă Andrei.

Andrei îşi aminteşte zâmbind cum s-a pregătit „clandestin” pentru examenul de la Conservator, fiind ajutat în afara orelor de curs de la liceu de profesorul său Radu Lungu, nevăzător şi el, şi cum, în timpul facultăţii, a fost nevoit să înveţe singur limba italiană pentru că toate cărţile de specialitate în Braile pe care le găsise erau în această limbă.

„După mai multe intervenţii am primit din străinătate mai multe cărţi în Braile. Erau în italiană şi a trebuit să învăţ această limbă ca să pot studia după ele. Nu îmi pare rău pentru că italiana m-a ajutat să înţeleg mai bine operele pe care îmi face plăcere să le ascult”, spune Andrei Paştiu.

Tânărul glumeşte, vorbind despre anii de studenţie, că poate este singurul student care nu ar fi putut copia chiar dacă ar fi vrut.

„Orice student a copiat în facultate de pe celebrele fiţuici. Imaginaţi-vă cum ar fi fost să îmi fac eu fiţuici. Mi-ar fi trebuit o maşină să le aduc. Eu păstrez toate cunoştinţele în memorie, nu pot să îmi notez, ca voi, ceva ca să nu uit”, afirmă Andrei.

Cei cinci ani de Conservator pe care i-a urmat Andrei, iar apoi cei doi ani de masterat au însemnat eforturi şi pentru părinţii săi. Pentru că avea nevoie de un însoţitor, mama sa practic a urmat şi ea facultatea, l-a însoţit zilnic la cursuri, a tremurat pe coridor la examenele lui, s-a bucurat când a reuşit şi s-a întristat când a avut eşecuri.

Acum, după ce a terminat facultatea, spune că se loveşte tot mai mult de indiferenţa oamenilor.

„Am văzut de multe ori văzători care sunt mult mai orbi ca mine!”, spune Andrei, referindu-se la toţi cei care în decursul vieţii, într-un fel s-au altul, i-au pus o piedică.

„Acum, după ce am terminat facultatea, mă doare că mă lovesc tot mai mult de indiferenţa oamenilor. Simt de multe ori umilinţa la care suntem supuşi noi, cei care avem o anumită deficienţă. Au fost momente în care m-am simţit parcă inutil, mi s-a părut inutil că am învăţat atât, că am încercat să fac ceva în viaţă”, afirmă Andrei.

El spune că a simţit discriminarea „în multe forme”: „Dacă am fost discriminat? Da, am simţit de multe ori discriminarea, în multe forme, dar nici nu vreau să îmi amintesc. Sunt lucruri pe care nu trebuie să le păstrez în memoria mea, şi aşa foarte încărcată”.

La insistenţe, povesteşte că în prezent lucrează cu jumătate de normă la unul dintre radiourile la care realizează emisiuni, iar la celălalt este, de aproape şapte ani, doar colaborator, deşi a avut şi acolo promisiuni că va fi angajat.

Totuşi, consideră că cele două radiouri i-au oferit o şansă, a avut „noroc” deoarece un fost coleg al său a vrut să realizeze „gratis” emisiuni la un radio din Timişoara, dar a fost refuzat.

El povesteşte că umilinţă şi discriminare a simţit în perioada în care a predat la Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Alba Iulia, unde anul trecut a avut şase ore pe săptămână de canto clasic.

„La şedinţele profesorale, singurul căruia nu i se dădea cuvântul eram eu. «Andrei, nu mai avem timp, Andrei, ne spui altă dată, Andrei, avem lucruri mai importante de discutat». Într-o zi m-am supărat şi le-am zis: «dragii mei, oi fi eu orb, dar nu sunt prost!». Apoi, modul în care m-au înlăturat de acolo a fost umilitor”, povesteşte Andrei Paştiu, lăsând impresia că ar privi undeva, departe, într-o lume numai a lui, pe care oricât de mult s-ar chinui un „văzător”, cum spune el, nu ar reuşi măcar să o zărească.

Deşi recunoaşte că financiar câştiga ruşinos de puţini bani, Andrei Paştiu spune că simţea că face ceea ce îi place – „modela voci”, iar una dintre elevele sale a câştigat, la prima participare la un concurs naţional, locul III la Concursul Naţional „Sigismund Todiţă” de la Bistriţa.

Oficial, reprezentanţii liceului şi ai Inspectoratului Şcolar Alba susţin că Andrei Paştiu era doar suplinitor şi a rămas fără ore după ce la liceu a fost angajată o tânără prin concurs. Andrei crede însă că a fost înlocuit doar pentru că este nevăzător.

Andrei Paştiu este îndrăgostit de muzică şi uneori pare o adevărată „enciclopedie ambulantă” a istoriei muzicii. Întrebat câte ore de muzică a ascultat de când a prins acest „microb”, faţa i se luminează.

„Sunt mii de ore de muzică. Nu am stat niciodată să calculez, dar îţi pot spune că este o viaţă întreagă. În toţi aceşti ani, poate şi datorită handicapului pe care îl am, am învăţat să ascult cu mintea şi cu sufletul”, spune Andrei.

El povesteşte cu lux de amănunte despre Louis Braile, inventatorul sistemului de scriere pentru nevăzători, care îi spune unui nevăzător ca şi el: „Nouă, orbilor, ne trebuie muzica! Poate numai nouă ne spune totul!”.

„Da, pentru mine muzica este o parte din viaţă. Eu trăiesc prin muzică, pentru mine este ca o terapie care în fiecare zi îmi dă putere”, afirmă Andrei.

Cât despre facilităţile pe care le are o persoană cu deficienţe în România, Andrei pare dezamăgit.

„Toate aceste lucruri frumoase cu facilităţile, programele pentru persoanele cu handicap, sunt poveşti. În România nici nu mai am speranţa că se va putea să se mai schimbe ceva. Statul acesta parcă nu mai ajută oamenii normali, ce pretenţie să mai avem noi?”, spune Andrei, plimbându-şi uşor degetele peste faţa de masă, citind parcă poveştile tuturor celor care trecuseră pe acolo.

Întrebat ce ar vrea să schimbe în România, vorbeşte despre problemele cu care s-a confruntat.

„Dacă aş avea o putere, o putere mare, aş încerca să schimb sufletul oamenilor, să stârpesc răutatea dintre noi. Parcă în ultima vreme suntem din ce în ce mai răi, indiferenţi, dezumanizaţi. Aş vrea să schimb mentalităţile, să schimb prejudecăţile, să nu mai simtă nici alţii reticenţa asta pe care am simţit-o de multe ori eu”, spune Andrei Paştiu.

Pe cei ce se lovesc de bariere în viaţă din cauza unor deficienţe îi sfătuieşte „să aibă credinţă în Dumnezeu şi să nu-i părăsească niciodată curajul”.

„Şi cel mai important – să nu lase să le fie călcată demnitatea în picioare. Eu i-am considerat pe mulţi de bună credinţă şi m-au călcat în picioare. Dacă vrei ceva cu adevărat în viaţă vei putea să faci, indiferent prin ce greutăţi vei trece”, spune Andrei.

Acest material a fost preluat cu acordul Mediafax.ro .