Revolta din 1879 de la Oarda. Lupta țăranilor pentru pământ, înfrântă cu jandarmi și armată. Un mort şi câteva zeci de răniţi

Incidentul de la Oarda, sat de lângă Alba Iulia, din 1879 este tipic pentru modul în care s-a făcut comasarea terenurilor în defavoarea ţăranilor, care au pierdut pământurile cele mai bune şi au rămas cu suprafeţe slab productive sau aflate la distanţe mari de casă.

Sub masca unor tendinţe de modernizare a evidenţei funciare şi pentru a veni în întâmpinarea unei agriculturi mai raţionale, autorităţile din Transilvania au introdus, după mijlocul anilor 1800, cărţile funciare şi au trecut la comasarea terenurilor. Ultima operaţiune, mai ales, a fost folosită de autorităţi în defavoarea ţăranilor.

Un exemplu elocvent al comasării terenurilor spre paguba ţăranilor este cel petrecut la Oarda de Sus (n.r. lângă Alba Iulia). „Aici, cu ocazia comasării terenurilor comunei, moşierul Klein a reuşit să-i lase pe ţărani fără dreptul asupra păşunatului comunal“, se arată în lucrarea colectivă „Alba Iulia 2000“ .

Scânteia revoltei s-a declanşat în 25 martie 1879, când noul proprietar şi-a trimis plugurile la arat. Au urmat încăierări, în mijlocul cărora a fost prins chiar şi noul proprietar.

„La cererea disperată a moşierului, au sosit în localitate mai mulţi jandarmi de la Alba Iulia, care au terorizat populaţia, deschizând chiar focuri de armă, soldate cu un mort şi câteva zeci de răniţi. Ulterior, pentru a se reprima «revoluţia», la Oarda de Sus a fost trimisă şi o companie de soldaţi din garnizoana oraşului Alba Iulia“.

Ţăranii implicaţi în revoltă au fost târâţi într-un amplu proces, pe parcursul căruia procurorul Henter a vorbit de „pericolul socialist“ şi de „anarhism“. Un număr de 28 de persoane au primit pedepse cu închisoare, între 6 luni şi 2 ani. În cele din urmă, instanţa superioară, Tabla Regească din Târgu Mureş, le-a recunoscut nevinovăţia şi i-a achitat.

Situaţia maselor ţărăneşti, care reprezentau majoritatea populaţiei din Transilvania, a rămas în continuare grea, chiar şi după publicarea patentei imperiale din 21 iulie 1854, care „statornicea dispoziţii amănunţite pentru traducerea în fapt a desfiinţării legământului urbarial şi a degrevării pământului. Traducerea în viaţă a prevederilor documentului s-a făcut trunchiat, în favoarea exclusivă a moşierilor. Judecătoriile urbariale, instanţele înfiinţate cu scopul de a rezolva diferendele ivite, au fost instrumente eficiente de apărare a foştilor moşieri, în defavoarea ţăranilor. Şi în zona Albei exista o puternică moşierime care îşi apăra cu înverşunare interesele. În satul Acmariu, spre exemplu, după scoaterea din proprietatea asupra terenului folosit, şăranilor li s-a pretins chiar şi părăsirea caselor.

„Asemenea fenomene s-au întâlnit chiar şi în oraşul Alba Iulia, ai cărui locuitori erau în majoritae români. Perimetrul agricol al oraşului era în cea mai mare parte în stăpânirea unor mari moşieri, între care sedetaşa Episcopia romano-catolică. Cei mai nedreptăţiţi erau locuitorii români, asupra cărora se exercita o dublă asuprire, social şi naţională“, Cartea „Alba Iulia 2000“.

Un trecător prin Alba Iulia observa în 1857 că „starea românilor este ca pretutindenea şi aici în status quo, luând afară pe vreo câţiva meseriaşi şi neguţători, a căror stare se poate numi bună“, că „speculaţiile, arendele, fabricile de ciment şi banii sunt în mâinile altora“.

sursa: adevarul.ro (Nicu Neag)