100 de ani de la sfârșitul regelui CAROL I de Hohenzollern-Sigmaringen. NEAMȚUL care a luptat pentru INDEPENDENȚA României

Anul acesta, în data de 27 septembrie, se împlinesc 100 de ani de la moartea primul rege al României Carol I (Carol-Ludovic) de Hohenzollern-Sigmaringen. Au trecut 100 de ani de când un mare om, un om care a făcut multe pentru România a murit. Foarte puțini sunt cei care cunosc viața și povestea regelui Carol I și mai puțini sunt cei care știu cum s-a aflat că acesta a trecut la cele veșnice.

Ideea prințului străin a apărut în epoca luptei pentru emanciparea națională, prin această opțiune urmărindu-se, în fond, desprinderea Principatelor din aria de dominație a Imperiului Otoman și dobândirea independenței lor. La 11 februarie 1866, s-a constituit guvernul prezidat de Ion Ghica, ce l-a propus, cu acordul Locotenenței Domnești (alcătuită din Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu și Nicolae Haralambie), în calitate de domn al României, pe contele Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei. În urma refuzului acestuia, la 19/31 martie 1866, Ion C. Brătianu s-a deplasat la Dusseldorf, unde i-a făcut aceeași propunere ofițerului Carol de Hohenzollern. Propunerea a fost acceptată și, după plebiscitul din 2/14-8/20 aprilie 1866, soldat cu un rezultat pozitiv, prințul Carol a devenit domnitor al României.

Carol-Ludovic von Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut la Sigmaringen (sudul Germaniei), la 8/20 aprilie 1839. A fost cel de-al doilea fiu al principelui Carol Anton de Hohenzollern, guvernatorul Renaniei, rudă apropiată a regelui Friederich Wilhelm al IV-lea al Prusiei, și al prințesei Josephina de Baden, rudă cu familia împăratului Napoleon al III-lea al Franței. Astfel, familia Hohenzollern se înrudea cu casa regală prusiană și cu casa imperială franceză.

A absolvit cursurile școlii superioare de cadeți (1856) și a urmat cursurile Școlii de artilerie și geniu din Berlin (1857). Până în 1866 a fost locotenent în Regimentul 2 dragoni de gardă și ofițer de ordonanță al Kronprințului Friederich. A participat, ca voluntar, la Războiul danezo-prusac din 1864.
Călătoria spre România, pe teritoriul Imperiului Habsburgic, nu a fost deloc ușoară, în contextul în care era iminentă izbucnirea războiului dintre Austria și Prusia.

Principele Carol I a plecat la 29 aprilie/11 mai în Elveția, la Zurich, unde a obținut un pașaport fals, pe numele Karl Hettingen. Astfel a călătorit între 3/15-6/18 mai pe traseul Augsburg-Munchen-Salzburg-Viena-Pesta-Timișoara-Baziaș (ultima stație a căilor ferate austriece). După o transbordare la Orșova, Carol a ajuns cu bine la Turnu Severin, în ziua de 8/20 mai.

La 10 mai 1866, însoțit de Ion C. Brătianu, principele a intrat în București, fiind primit de o mulțime entuziastă. I s-au înmânat cheile orașului de către primarul Dimitrie Brătianu. Drumul a continuat până în dealul Mitropoliei, unde principele Carol a fost întâmpinat de mitropolitul Nifon. După un scurt Te Deum, oficialitățile au intrat în Camera Deputaților; aici Carol a depus jurământul. Locotenentul domnesc Nicolae Haralambie a citit formula constituțională: ”Jur să fiu credincios legilor țării, a păzi religiunea României, precum și integritatea teritoriului ei, și a domni ca un domn constituțional”. Principele a spus în limba română: ”Jur!”. La 11/23 noiembrie 1866, Poarta Otomană a emis firmanul de învestitură al lui Carol.

Cu prilejul călătoriei în Prusia, domnitorul Carol a cunoscut-o pe principesa Elisabeta de Wied, la 30 septembrie/12 octombrie 1869, în localitatea Koln. Cei doi s-au logodit la 4/16 octombrie, iar căsătoria a avut loc la Neuwid, în ziua de 3/15 noiembrie. Prima prințesă română din familia Hohenzollern, Maria, s-a născut la 27 august/8 septembrie 1871, însă în 1874 s-a îmbolnăvit de scarlatină și a murit. În această situație, Carol a desemnat ca moștenitor al tronului pe Ferdinand, fiul fratelui său mai mare, Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen.

Cei 48 de ani de domnie ai lui Carol I au marcat o etapă de mari progrese în politic, social, economic, demografic, administrativ și cultural.
La 29 iunie/11 iulie 1866, Parlamentul a votat în unanimitate noua Constituție a țării, folosind ca model constituția Belgiei, pe care Carol a depus, a doua zi, următorul jurământ: ”Jur a păzi Constituțiunea și legile poporului roman, a menține drepturile lui naționale și integritatea teritoriului”. Primul articol al legii fundamentale consacra denumirea țării: ”Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub numele de România”. Constituția nu menționa dependența față de Imperiul Otoman. Primul președinte al Consiliului de Miniștri a fost numit Ion Ghica.

Concomitent cu obținerea stabilității politice, s-au desfășurat, pe mai multe planuri, acțiuni de modernizare a țării. Astfel, în vederea dezvoltării economiei naționale a fost adoptată moneda națională — leul, demers început de Cuza, și finalizat în 1867. A fost înființată Monetăria statului în 1870, când s-au bătut primele monezi de argint, iar în 1880 a fost înființată Banca Națională a României.

Calea ferată București — Giurgiu începută în 1865 a fost finalizată în 1869; în 1872 a fost deschisă linia ferată Roman-Galați-Ploiești-București-Pitești, iar în 1880 linia Ploiești-Predeal. În 1895 a fost inaugurat podul peste Dunăre de la Fetești-Cernavodă proiectat de inginerul Anghel Saligny, cel mai mare din Europa la acea vreme. De la 173 km în 1869, rețeaua feroviară a ajuns, în 1914, la 2.250 km. Extinderea de drumuri pavate nu a fost mai puțin spectaculoasă: de la 1.800 km în 1870 ajungând în jurul anului 1900 la circa 24.800 km. În 1888 s-a votat crearea unei flote fluviale și în 1895 crearea flotei maritime, astfel că în 1897 exista o linie Brăila-Rotterdam deservită de 5 cargouri românești de 3.500 tone.

Începând din 1886 s-au pus bazele unei politici industriale fundamentate pe tarife protecționiste și pe sprijinul direct al statului pentru întreprinderile mari și mijlocii. Primul act important al noii politici industriale a fost adoptarea tarifelor de import în 1886. O nouă lege de încurajare a industriei, care prevedea scutiri de taxe de import pentru utilaje de producție, pe o perioadă de 15 ani, a fost adoptată în 1887.

Regele Carol I a beneficiat și a știut să colaboreze cu multe dintre puternicele personalități ale vremii: Petre Carp, Ion C. Brătianu, Titu Maiorescu, Take Ionescu, Ionel I.C. Brătianu ș.a. Tot în această perioadă au fost construite Universitățile din Iași și București, portul Constanța, precum și Atheneul Român, Castelul Peleș, pe lângă multe alte clădiri publice și private, capitala București meritându-și pe deplin numele de „micul Paris”.

Un obiectiv important al românilor a fost îndeplinit în timpul domniei sale. Carol I a participat la Războiul de independență și la procesul de recunoaștere a Independenței de stat a României. Încă din 1873, principele a încercat, întâi pe cale diplomatică, cucerirea independenței țării. Declanșarea conflictului din Balcani, în 1875-1876, a creat premisele unei colaborări cu Imperiul țarist, concretizată în participarea la Războiul de Independență de la 1877-1878.

În decembrie 1876, a fost elaborată o nouă Constituție otomană, în care România era considerată ”o provincie privilegiată a imperiului”, ceea ce însemna, de fapt, că acesta refuza recunoașterea independenței statului român. În acest context, a fost încheiată o convenție comercială cu Austro-Ungaria, în 1875, care a avut îndeosebi avantaje politice, și a contribuit considerabil la apropierea de Austro-Ungaria, fapt care a culminat cu aderarea României la Tripla Alianță, în 1883.

În a doua jumătate a anului 1876, pe măsură ce relațiile dintre Rusia și Imperiul Otoman s-au deteriorat, guvernul român a apreciat că era necesar să se treacă la o înțelegere cu Rusia. Astfel, în octombrie 1876, la Livadia (în Crimeea) a avut loc o întâlnire între primul ministru român I.C. Brătianu, țarul Alexandru al Il-lea și cancelarul Gorceakov, unde s-a hotărât semnarea unei convenții militare în eventualitatea izbucnirii războiului.

Convenția pe care Rusia a acceptat-o și România a semnat-o la 4/16 aprilie 1877, garanta armatei ruse dreptul de trecere prin România și obliga guvernul rus să respecte ”drepturile politice” și ”integritatea existentă” a României. Parlamentul român a ratificat convenția la 17/29 și 18/30 aprilie și a declarat război Imperiului Otoman la 30 aprilie/12 mai. Majoritatea liberală și opinia publică au cerut declararea imediată a independenței. La 9/21 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe al României, a adoptat o rezoluție care confirma ”independența absolută a țării”.

Mobilizarea generală fusese declarată încă de la începutul lunii aprilie, armata ajungând să numere aproximativ 100 000 de soldați, din care 60 000 reprezentau armata activă. Situația creată de partea otomană prin incursiunile, jafurile și bombardamentele sale asupra teritoriului românesc au determinat riposta armatei române. La 26 aprilie 1877, bateriile de artilerie de la Calafat au replicat, bombardând Vidinul.A doua zi, Poarta a declarat suspendarea legăturilor diplomatice cu România.

Participarea armatei române la operațiunile militare din sudul Dunării s-a produs în urma unei telegrame a marelui duce Nicolae, trimisă la 19 iulie 1877, prin care se solicita domnitorului Carol asistență militară. Atitudinea Rusiei s-a schimbat în august 1877, când forțele otomane au oprit ofensiva rusă la Plevna, în nordul Bulgariei. Pentru a-și menține pozițiile și a împiedica armata otomană să lanseze o contraofensivă generală, țarul și comandanții ruși au făcut apel la trupele române și au acceptat condițiile domnitorului Carol ca armata română să aibă propria bază de operații și comandă separată.

La 30 august 1877 a început asediul Plevnei, fiind cucerită reduta Grivița I (armata română suferă mari pierderi, aproximativ 1000 soldați, în luptă murind și maiorul George Șonțu și căpitanul Valter Mărăcineanu). A urmat un nou atac al Plevnei, iar forțele române, pentru a întări blocada, au cucerit reduta Rahova la 9 noiembrie 1877. La 28 noiembrie 1877, Osman Pașa a fost nevoit să se predea după aproape trei luni de asediu.

Armata rusă a înaintat pe direcția Sofia-Adrianopol, iar cea română în direcția Vidin-Belogradcik, situație în care guvernul otoman a acceptat încheierea armistițiului la 9/31 ianuarie 1878, fără ca românii să fie prezenți la negocieri.

Proclamată la 9/21 mai 1877, independența de stat a României a fost recunoscută prin tratatele de pace de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878) și Berlin (1 iunie — 1 iulie 1878). La San Stefano, delegația României nu a fost prezentă, iar prevederile au dezavantajat statul român: era recunoscută independența României, însă Rusia a anexat cele trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad și Ismail în schimbul Dobrogei, care revenea României (nu era astfel respectată convenția care prevedea respectarea integrității teritoriale a României).

Creșterea puterii Rusiei, care a devenit cea mai importantă forță din sud-estul Europei, a nemulțumit Austro-Ungaria, Germania, Anglia, dar și România. Ca urmare au fost organizate noi tratative, la Berlin. La Congresul de la Berlin a participat și o delegație a României, reprezentată de I.C. Brătianu și M. Kogălniceanu. A fost recunoscută independența României, dar acest lucru a fost condiționat, printre altele, de acceptarea cedării sudului Basarabiei către Rusia (gurile Dunării redeveneau astfel sub stăpânire rusă), România urmând să primească Delta Dunării, Dobrogea și Insula Șerpilor.

Pentru România, rezultatul cel mai important al Congresului de la Berlin a fost recunoașterea independenței, astfel România a devenit un stat egal în drepturi cu alte state. Totodată, România a reușit să rupă astfel legătura juridică, care durase timp de patru secole cu Imperiul Otoman. Independența României și proclamarea regatului au influențat și lupta românilor din teritoriile românești aflate sub dominație străină mai ales mișcarea națională a românilor din Transilvania.

O altă consecință a obținerii independenței a fost proclamarea României ca regat și a lui Carol ca rege. Alteță regală din 1878, când Consiliul de Miniștri de la 9/21 septembrie a hotărât acest lucru, principele Carol I a fost încoronat rege al României la 10/22 mai 1881. Actul a coincis cu împlinirea a 15 ani de domnie. Coroana regelui a fost confecționată din oțelul unui tun capturat la Plevna în 1877, iar cea a reginei a fost realizată din aur, ambele fiind lucrate la Arsenalul Armatei.

România a intervenit în al doilea război balcanic la 27 iunie/10 iulie 1913 și în urma negocierilor de pace de la București, sudul Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența României.

În urma izbucnirii Primului Război Mondial, în vara lui 1914, Carol I a convocat Consiliul de Coroană la 21 iulie/3 august, la Castelul Peleș din Sinaia. Regele a insistat pentru o intrare în război de partea Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria), de care România era legată printr-un tratat de alianță secret din 1883. La acea dată, însă, cinci milioane de români din Transilvania și Bucovina erau sub stăpânirea Imperiului Habsburgic. Acest fapt a făcut ca majoritatea participanților la Consiliu să opteze pentru neutralitatea armată. Ca rege constituțional, Carol s-a supus.

În toamna aceluiași an, la 27 septembrie/10 octombrie, Carol I a încetat din viață și a fost înmormântat la Curtea de Argeș, în Biserica episcopală, unde, după doi ani de la moartea sa, a fost înmormântată și soția lui Elisabeta. (Agerpres.ro)