21 iunie, Ziua Mondială a Soarelui. CREDINŢE, tradiţii şi obiceiuri legate de sărbătoarea Solstiţiului de vară

Solstiţiul de vară a fost, din cele mai vechi timpuri, prilej de bucurie și sărbătoare, fiind legat de momentul strângerii recoltei. La început, serbarea coincidea cu data solstițiului, adică 21 iunie. Mai târziu, ceremonialul, fiind considerat de către biserică drept păgân, a fost mutat pe 24 iunie — ziua dedicată Sfântului Ioan Botezătorul.

Tot pe 21 iunie, este Ziua Mondială a Soarelui, în ziua cea mai lungă din an, începutul verii astronomice.

Ziua Mondială a Soarelui este o sărbătoare anuală instituită de Societatea Internațională pentru Energie Solară și are drept scop popularizarea posibilităților de utilizare a energiei solare.

Potrivit astronomilor, Soarele este o sferă gazoasă gigantică, în vârstă de patru miliarde și jumătate de ani, stea care plutește pe un braț spiralat al Căii Lactee, printre miliarde de alte stele. Soarele are un diametru de 139.000.000 km și o masă de 2 miliarde de tone. Temperatura la suprafața Soarelui este de aproximativ 5.500 grade Celsius și în centrul său sunt 15 milioane de grade Celsius. În compoziția Soarelui sunt incluse hidrogenul, heliul, carbonul, azotul, oxigenul, neonul, fierul și alți atomi grei, potrivit astro-urseanu.ro.

Punerea în valoare a imensului potențial, pe care îl dăruiește planetei noastre, astrul zilei constituie în concepția oamenilor de știință soluția cea mai sigură și mai la îndemână pentru depășirea crizei energetice. Problema principală rămâne atât perfecționarea tehnologiilor de captare, conversie și stocare în instalații adecvate, cât și utilizarea durabilă a resurselor regenerabile și neregenerabile ale planetei, între ele existând o neîncetată interacțiune ce se răsfrânge în existența noastră planetară.

Ziua Mondială a Soarelui a fost marcată pentru prima dată în România în 1997.

Tradiţii de la mijlocul verii

Atotputernicia soarelui de la solstițiu se celebrează, la români, prin focurile de Sânziene, aprinse pe locul cel mai ridicat. Încinși cu brâuri de pelin, oamenii se rotesc în jurul focului, apoi aruncă aceste brâuri ca să ardă odată cu toate posibilele necazuri care ar fi să vină.

Noaptea de Sânziene — cum este denumită în folclorul românesc — a devenit o serbare populară, cu caracter tradițional.Pentru țărani, această zi este foarte importantă pentru prognoza vremii. În credința populară, se consideră că dacă plouă de Sf. Ioan Botezătorul (Sânziene) sau după, este de rău augur deoarece următoarele 40 de zile va ploua neîncetat, deci recolta de grâu, alune de pădure și salată va fi distrusă.

Din timpuri străvechi, semnul cercului a fost considerat de o importanță copleșitoare, crezându-se că el are forțe magice. Inelele, coroanele, brățările, colierele, centurile, cununile, ghirlandele nu întâmplător au forma de cerc, ci pentru ca acest simbol magic să-i apere pe purtătorii lor de forțele răului, care nu pot să treacă peste această graniță imaginară fără sfârșit sau început, în filosofie el reprezentând nesfârșitul, infinitul.

Tradiția dansurilor populare (existente în toată Europa), în care oamenii se țin de mână sau pe după umeri, alcătuind un cerc închis (de tipul horei), are aceeași semnificație. De asemenea, cu ocazia solstițiului de vară sunt organizate festivaluri dedicate focului și apei.

Solstițiul de vară este marcat în mod deosebit și la complexul megalitic de la Stonehenge, Anglia, unde mii de oameni din lumea întreagă vin an de an să celebreze acest moment.

Tradiția și superstițiile au rădăcini străvechi, fiindcă cea mai lungă zi a anului a fost considerată punct de balanță, de răscruce, de schimbare, când există un anume moment în care toate stihiile stau în cumpănă, o zi a absolutului, înscrisă sub semnul focului, care este simbolul soarelui.

Pentru aceasta, în cinstea ei, se aprindeau focuri uriașe — replica terestră a soarelui, pe culmile dealurilor. Se credea că cine va trece prin foc sau va sări peste el în această noapte se va purifica și întregul an care urmează va fi apărat de duhurile rele, de boli, de molime și va fi fericit. Tradiția aceasta, care există și acum în țările Europei Centrale și de Nord, datează de secole, cu mult înaintea creștinismului.

Vechii celți serbau între 20-23 iunie solstițiul, aducând în acest fel mulțumiri zeiței Litha, care asigura fertilitate, bogăție, putere și ordine.

Vechii germani aprindeau focuri pe munte și rostogoleau la vale roți aprinse, care simbolizau soarele și pe zeul lor Wotan, în același timp ele având rolul să pună pe fugă spiritele rele.

În vechea Irlandă, sărbătoarea solstițiului de vară era dedicată reginei zânelor din South Munster — Aina, considerată cea mai mare zeiță din mitologia țării. În cinstea ei, țăranii făceau făclii din împletituri de paie și, într-un ritual asemănător retragerii cu torțe, înconjurau colinele Knockainy, pentru ca astfel vitele și holdele să fie apărate de duhurile rele și zeița să asigure protecție și fertilitate.

La populația Samen din zona Arctică există credința că, atunci când zeița soarelui, Beiwe, împreună cu fiica ei, Neida, iese la plimbare pe bolta cerului într-o sanie trasă de reni albi, ea gonește iarna și aduce din nou vegetația primăverii. În cinstea ei, la solstițiul de vară, pentru ca să-i mulțumească și s-o facă să mai revină și în anul următor, populația împletește din ierburi diferite coroane denumite ”inelele soarelui”, pe care le atârnă de uși și de ferestre și aprinde focuri pe culmi. Kupalo era zeița rusă a solstițiului de vară și este reprezentată printr-o păpușă din paie îmbrăcată în haine de femeie. În cinstea ei se făceau mari focuri, pentru ca ea să fie darnică și binevoitoare.