Bianca Iuga și Alba24, în căutarea modelelor. Octavian Gabor: Eseu din SUA despre mentori, tineri, răbdare și libertate

România dă semne că se schimbă și că poate merge spre normalitate, iar modelele noastre sunt de cele mai multe ori lângă noi.

Împreună cu Bianca Iuga, Alba24 a plecat în căutare de modele, de români care îi inspiră și pe cei din jurul lor, de oameni care au ceva de spus, deși nu au căutat niciodată expunerea publică.

Cu optimism, îi căutăm pe oamenii valoroși în toată țara, ba chiar și în Diaspora.

Astăzi, prin implicarea Biancăi, Alba24 găzduiește un eseu al lui Octavian Gabor profesor și filosof prin structură și prin vocație. Din păcate pentru țara lui natală, nu aici ci în Statele Unite, pentru că parcursul lui este destul de asemănător cu al altor milioane de concetățeni plecați din țară în tulburii și agresivii ani ’90-2000.

Pe de altă parte, poate că spațiul american este cel care îi permite să predea, să vorbească și să scrie despre teme precum traumă, vinovăție și responsabilitate, despre credință și luptătorii anticomuniști din munții Făgărașului, de unde se trage, despre Constantin Noica, Andrei Scrima sau Dostoievski.

Însărcinaţi cu modele

de Octavian Gabor

Dacă mă gândesc bine, unul dintre cele mai importante apeluri telefonice primite în viaţă a fost în clasa a XII-a. Era 7:00 dimineaţa şi mama m-a chemat să vorbesc cu profesorul de franceză, domnul Cornea. Domnul Cornea îmi dăduse cartea lui Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Paltiniş. Eram în perioada “romantică” a vieţii, când povestea despre un maestru cultural m-a fascinat.

Eram de-abia ieşit din comunism şi posibilitatea unei vieţi culturale în libertatea spiritului era maximul pe care mi-l puteam dori la acea oră. În plus, cartea mi-a dat ocazia descoperii unor intelectuali români despre care auzisem prea puţin până atunci.

Cât timp am citit cartea lui Liiceanu am ţinut un fel de jurnal, scris pe nişte foi de hârtie portocalii. I le-am dat profesorului Cornea când i-am înapoiat cartea. El le-a citit şi, în acea dimineaţă devreme, când eu ma pregăteam să merg la şcoală, m-a sunat.

Nici nu mai ştiu exact ce mi-a spus şi nici nu contează: ce este important este că mi-a transmis o stare de spirit. Mi-a dat încredere.

Sunt convins că dacă aş citi acum acele gânduri aş zâmbi, în cel mai bun caz, la naivitatea copilului de 18 ani. Sunt la fel de convins că şi domnul Cornea a perceput naivitatea şi lipsa de cultură pe care o aveam.

Cu toate acestea, în acel moment, telefonul profesorului meu de franceză mi-a oferit ceea ce aveam nevoie: un spaţiu de încredere în care să mă manifest liber.

Nu pot spune că domnul Cornea mi-a fost un model în viaţă. Stiu foarte bine că eram două persoane diferite, cu moduri particulare de abordare a vieţii. Ceea ce mi-a dăruit, însă, domnul Cornea era un spaţiu al libertăţii în care mă puteam găsi pe mine.

De altfel, cred că cel mai bun model în viaţă pentru fiecare dintre noi este el însuşi sau ea însăşi. Bineînţeles, fraza aceasta poate fi interpretată în multe feluri şi, din nefericire, cel mai adesea prost. În zilele noastre, suntem tentaţi să nu mai ascultăm de nimeni şi de nimic.

Dacă eu sunt model pentru mine însumi, înseamnă că pot face ce vreau şi că singurul care îmi poate analiza faptele sunt eu. Neştiind cine suntem, însă, cădem, astfel, în prapastia pe care necunoaşterea de sine ne-o pregăteşte întotdeauna: în loc să ne căutam pe noi însine, ne considerăm deja găsiţi şi acţionăm dintr-un spaţiu asumat al unei libertăţi care nu există. În fapt, pretindem că acţionăm liberi, dar suntem copii nefericite ale imaginilor zgomotoase care inundă viaţa publică.

Aceasta pentru că în lipsa cunoaşterii de sine, în lipsa cunoaşterii a ceea ce este deja în noi şi aşteaptă să se nască, ne lăsăm atraşi de lucruri exterioare nouă. Tragedia este că, în loc să aducem pe lume frumuseţea personală care se află deja în noi, creăm nişte clone secundare ale unor imagini îndoielnice. În definitiv, ne avortăm pe noi însine, pe noi cei care putem fi, ucigându-ne prin transformarea noastră din persoane unice în copii de obiecte.

Descoperirea modelului personal, acea persoană care este în noi şi nu este născută încă, se face cu răbdare, iar un tânăr nu are această răbdare.

Maestrul spiritual este important tocmai din această perspectivă: îi acordă tânărului spaţiul în care poate greşi până când îşi descoperă propria libertate. Iar atunci când îşi îmbrăţişează propria fiinţă, libertatea vine cu responsabilitate.

Aş spune că fiecare dintre noi este însărcinat cu el sau ea însăşi. Este o însărcinare cu Frumosul, dar un frumos personal, care se manifestă în fiecare dintre noi.

Unii sunt sportivi, alţii sunt intelectuali, alţii făuritori de obiecte. A-i da naştere acestui Frumos, însă, cere muncă şi răbdare. Poate, mai presus de toate, cere iubire. Iar atunci când noi suntem prea tineri să ne cunoaştem sarcina sau prea tineri să fim capabili să iubim în muncă şi răbdare, e bine să fim binecuvântaţi cu un antrenor personal.

Ceea ce înseamnă că, indiferent unde suntem în viaţă, suntem responsabili pentru ceea ce ne înconjoară: suntem ori pe cale de a naştere, ori potenţiale moaşe pentru născătorii de frumos din jurul nostru.

Sunt atâtea modele în jurul nostru care aşteaptă să se nasca. Să le dam naştere sau să îi ajutăm pe cei însărcinaţi cu ele să işi aducă sarcina la bun sfârşit.

Cine este Bianca Iuga

În anii 80 eram elevă de gimnaziu și m-am intersectat cu două doamne care băteau țara și scriau reportaje pentru o revistă din București. Nu îmi amintesc numele revistei, nici numele lor, dar îmi amintesc că atunci am știut că mi-ar plăcea să spun povești despre oameni.

După 1989 am crezut că voi fi jurnalist, dar am ajuns să lucrez în domeniul comunicării și, timp de 20 de ani, am spus povești despre companii.

Am avut un parcurs profesional destul de tipic pentru o parte din generația mea: companie multinațională, companie românească, proiect PHARE, antreprenoriat, freelancing.

La un moment dat în parcursul ăsta, acum mai bine de 10 ani, când propuneam clienților proiecte de responsabilitate socială, m-am gândit pentru prima dată că aș vrea să fac sau să fiu parte dintr-un proiect care să pună pe masă o temă care mie mi se pare esențială: cine ne sunt modelele în viață.

Am fost uimită să constat că, deși toți cei cărora le vorbeam despre ideea unui astfel de proiect spuneau că li se pare minunat, nimeni nu vedea cum ar putea fi construit sau cu ce bani.

Și uite așa ajungem în 2018, în orașul adolescenței mele, Alba Iulia, Cealaltă Capitală, cum mai este numită cu mândrie locală, la sărbătoarea de la 1 Decembrie, 100 de ani de la Marea Unire.

Probabil 100.000 de români ajung într-un oraș care are o populație sub această cifră și aleg să se bucure, să se comporte absolut impecabil, să respecte reguli formale sau reguli de bun simț, să arate că există o Românie a unor oameni decenți pe care nu o vedem mai deloc sau foarte rar în mass-media.

Așa că într-o perioadă în care oamenii din presă ajung să lucreze în domeniul comunicării, eu am ales să fac drumul invers, și să încep un proiect jurnalistic, alături de o publicație online din Alba Iulia, construită corect și cu multă muncă de oameni pe care îi cunosc de o viață și care se pot uita oricând cu mândrie în ochii publicului lor.

Proiectul e simplu: invităm oameni mai cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, oameni care, prin ceea ce fac, sunt modele pentru cei din jur, să vorbească despre ce înseamnă pentru ei cuvintele astea.

Îmi doresc ca răspunsurile și textele lor să inspire.