DOCUMENTAR/ Ferdinand I, regele NEAMȚ care a împlinit visul de veacuri a românilor: MAREA UNIRE de la 1918

Regele Marii Uniri, acesta e titlul de drept al lui Ferdinand I, întrucât anul 1918 marchează un punct de cotitură în istoria României și în imaginarul poporului. Un rege neamț care a împlinit un vis al românilor: România Mare.

Primul Război mondial (1914-1918) se încheiase cu victoria Antantei și a oferit momentul propice pentru Marea Unire de la 1918.

27 martie 1918 – Unirea Basarabiei cu Vechiul Regat, 28 noiembrie – Unirea Bucovinei, culminat cu 1 Decembrie când s-a dat citire la Alba Iulia actului Unirii Transilvaniei la Vechiul Regat îi aduc lui Ferdinand recunoașterea cuvenită.

Apoi, recunoașterea internațională a Unirii în cadrul Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920), călătoria reginei Maria în Statele Unite, ambasador veritabil al cauzei românismului în lume și reformele care au urmat: reforma agrară din 1921, votul universal, Constituția din 1923 și dezvoltarea României întregite, fac din Ferdinand unul din oamenii politici importanți ai vremii, și un simbol.

Asta, după ce, în 1877, unchiul regelui Ferdinand, Carol I- de Hohenzollern – Sigmaringen un alt neamț care a fost primul rege al României care a reușit o mare victorie pentru țară- obținerea Independenței față de Imperiul Otoman.

Ferdinand Victor Albert Meinard s-a născut la 24 august 1865, la Sigmaringen, fiind al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern, fratele mai mare al regelui Carol I și al prințesei Antoaneta, infanta Portugaliei.

,,În lipsa de coborâtori în linie bărbătească ai Măriei Sale Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestuia”, prevedea Articolul 83 din Constituție. Carol I și regina Elisabeta (Carmen Silva, numele de scriitoare) au avut o fiică, însă aceasta a murit în 1970. În asemenea împrejurări tronul României era ocupat de cea mai apropiată rudă a regelui. Cum fratele său și tatăl au refuzat tronul, succesiunea i-a revenit lui Ferdinand, iar în 1889 s-a stabilit în România.

Personalitățile din epocă îl descriu ca pe un personaj mai degrabă slab, decât hotărât în a lua decizii politice. Decizia intrării în război de partea Antantei aparține mai curând reginei Maria și cercului Brătianu.

”Bălan, năltuț și subțirel la trup, cu ochii albaștri închiși, foarte blânzi… Principele Ferdinand și-a petrecut copilăria la Dusseldorf – focar de cultură elegantă. Acolo și-a terminat Alteța Sa învățăturile secundare clasice și a trecut cu lauda examenul de <Abiturient>, corespunzător bacalaureatului nostru… În urmă, a intrat în serviciul activ, ca sublocotenent în Regimentul I de Gardă Imperială de la Postdam, lângă Berlin, iar după doi ani de practică ostășească la cazarmă și pe câmp a luat din nou drumul școlii, ascultând la Universitățile din Tubingen și Leipzig cursuri de economie politică, științe financiare, istorie, dreptul ginților și dreptul roman ținute de profesori celebri”, potrivit profesorului V. D. Păun, de la Liceul „Sfântul Sava” din București.

Istoricul Nicolae Iorga spune despre Ferdinand următoarele: „ca tânăr, se poate spune că însușirea caracteristică a principelui Ferdinand era o extremă modestie amestecată cu o timiditate aproape chinuitoare. Foarte curtenitor și politicos, se ferea totdeauna de a jigni sentimentele cuiva și ceda terenul chiar când cunoaștea subiectul în discuție mai bine decât cei cu care discuta. Îi plăcea singurătatea, natura și arta”.

Se căsătorește cu Maria de Edinburg în 1893, devine rege al României în urma Consiliului de Coroană în 1914. Doi ani mai târziu, România intră în război de partea Antantei, decizie grea pentru români, regele Carol I fiind germanofil convins și semnând un Tratat secret cu Puterile Centrale în 1883, unul din motivele pentru care România și-a declarat neutralitatea în primii doi ani ai războiului. În viața privată, Ferdinand respectă protocolul și se află în umbra Mariei, care l-a dominat pe acesta. Tacit, acceptă anumite compromisuri, dar în slăbiciunea sa dând dovadă de caracter.

Anii războiului sunt foarte dificili pentru România. Bucureștiul e ocupat de forțele austriece și germane, Casa Regală și politică se retrage în Moldova, Iașiul devenind astfel capitala României ocupate. Se dau lupte grele la Oituz, Mărăști, Mărășești, se luptă pentru fiecare metru de pământ. Tot în această perioadă Tezaurul României ia drumul Moscovei, tezaur ce nu va fi recuperat niciodată pe deplin. În condiții extrem de grele, cuplul regal dă dovadă de putere. Maria e alături de soldați, e în spitale, devine model de inspirație. Luptele ce se dau pe frontul de Vest hotărăsc soarta României, balanța se schimbă în favoarea românilor, trupele românești vor ajunge până în Budapesta.

La 18 noiembrie Ferdinand se întoarce la București. Îi va spune generalului Berthelot:

„,Când am luat moștenirea întemeietorului României moderne am făgăduit înaintea reprezentanților națiunii că voi fi bun român; cred că m-am ținut de cuvânt. Grele au fost timpurile, mari au fost jertfele, dar strălucită a fost răsplata și astăzi pot spune cu fruntea senină: față de Dumnezeu și de poporul meu am conștiința curată”.

„După Basarabia și Bucovina, Ardealul, frumosul leagăn al poporului român, de unde au descălecat întâii voievozi ai țărilor românești, a votat la Alba Iulia unirea cu Regatul Român”, cuvinte care reflectă o realitate împlinită.

La 15 octombrie 1922 la Alba Iulia, Ferdinand I este încoronat ca rege al tuturor românilor, alături de el, indiscutabil, regina Maria oferă o impresie puternică. Fotografiile vremii o mărturisesc pe deplin. Cu frumusețe, grație și temperament, a știut să se impună pe scena politică românească.

Ferdinand moare în 1927, iar trei ani România trece printr-o perioadă care s-a numit criză regală.

Se discută despre importanța istorică a Unirii, a zilei Încoronării, fie cu nostalgie, fie cu un soi de ironie, cert e că sub regi s-a făcut România. Și oricât de naționaliști și patrioți am fi, spunem, poate chiar cu o ironie amestecată cu amărăciune, că mai bine de 400 de ani niciun domnitor român de la Mihai Viteazul nu a reușit să facă pentru români ce a făcut un rege de origine germană: România Mare. După ce înainte cu 30 de ani un alt  neamț, regele Carol I a adus independența României. Carol I a modernizat România, Ferdinand a întregit-o.