FOTO-VIDEO: O tânără din Alba a încercat o ascensiune pe Mont Blanc, dar s-a oprit la 4020 de metri

O tânără din Alba Iulia a încercat să urce Mont Blanc folosind doar cortul, fără a apela la dormitul în refugiile alpine, exact așa cum se urca în 1786, când Michel Paccard și Jacques Balmat au găsit pentru prima dată o rută spre vârf. Din cauza vremii, Iulia Guș s-a oprit la altitudinea de 4020 de metri. Deși n-a reușit să urce vârful, s-a întors cu o experiență complet nouă a limitei, dar și a limitelor, precum și cu o mulțime de povești interesante, adevărate lecții pentru cineva care încearcă să facă așa ceva. O poveste scrisă la cald, despre o aventură la rece.

”Nu e ușor să te înhami la o astfel de expediție. Investești timp, investești bani și investești multe gânduri. Nu stii cum reactionează corpul tau la altitudine sau cum te vei întelege cu ceilalți din grupul tau. Îți faci tot felul de scenarii. Eu nu am dormit aproape deloc 2 nopți înainte de plecare. Mai mult, mă chinuiam groaznic ca atunci când povesteam cu cineva să găsesc alte subiecte de conversație decât cel care îmi virusa fiecare neuron: ce va fi acolo?!”, povestește Iulia.

Mai jos, redăm o parte din jurnalul de călătorie al acesteia, scris săptămâna trecută, aproape în timp real, după fiecare etapă parcursă.

Echipa și plecarea

Chamonix 

”Ziua de joi este dedicată odihnei. Unchiu Toma se trezește primul și descoperă locuri frumoase pentru servit micul dejun. Noi suntem mai leneși și ne mulțumim cu ce avem în straiță. Și la ce vedere avem, nici nu ne dorim mai mult! Prioritatea zilei este împărțirea echipamentului. Unii au tot ce au nevoie, alții nu au nici măcar bocancii potriviți. Ghizii noștri se asigură ca avem toți cască, ham, colțari, carabiniere și piolet.

După aceste chestiuni administrative, luăm autobuzul prin Chamonix. Micul orășel de munte este dichisit, însă mai puțin luxos decât ne așteptam. Ceea ce ne place!”

 

Spre Tete Rousse

 

”Astăzi nu ne grăbim cu plecarea. De fapt învățăm repede că e mai bine să iei lucrurile încet. Uscăm corturile, punem strictul necesar în rucsaci, iar restul bagajelor îl lăsăm în mașină. Cortul îl împărțim în două: eu iau bețele, Unchiu Toma ia prelatele. Trișez puțin și îi dau și cuiele. Sunt sigură ca s-a prins, dar e om bun și nu se supără pe mine. Oricum, e cap de pluton întreaga zi.

Urcăm până la aproape 1700 m cu telecabina și de acolo o luăm pe jos. Suntem puțin contrariați, pentru că ar fi trebuit să luam trenulețul de aici. Pornim resemnați prin pădure, iar apoi ieșim în golul alpin, unde peisaje sunt ca cele din reclamele la Milka. Întâlnim și văcuțe.

Pe măsură ce urcam, peisajul se transformăîntr-unul selenar. Dispar copacii și apar lespezile de piatră. Urcușul e abrupt. Simțim din plin greutatea rucsacilor. Apar caprele negre. Sunt obișnuite cu turiștii, așa că stau la poze, aproape ca le poți mângâia. Un exemplar cu coarne impunatoare ne stă model pe un țanc. Eu însă măîndrăgostesc de doi iezi care zburdă pe stânci.”

Ajungem la Rete Rousse. Unchiu Toma o ia înainte și ne găsește un loc perfect pentru cort. Ancorarea se face în pietre, așadar plecăm să căutam mai multă cordelină. Găsim cordelină suficientă pentru a asigura cortul cât de bine ne pricepem”.

Până la 4020

”Tocmai am terminat de urcat o muchie abruptă, o porțiune care nu a fost nici hiking, nici cățărare, a fost un chin de aproape 600 m diferență de nivel. Poate a fost mai bine că am urcat pe întuneric: nu am văzut hăul de sub noi și nici cât de mult mai aveam până la refugiu. Urcam în tăcere. Când e grup mare, se pierde mult timp așteptând pe fiecare să treacă de unele pasaje dificile. Chiar dacă avem căști, nu riscăm să urcăm prea aproape unul de celalalt, mai ales că nu suntem legați în coardă. Nu ne deranjează aceste mici așteptări: ne uităm la cerul plin de stele. Niciodată n-am fost atat de aproape de Calea Lactee! Vedem și câteva stele cazatoare și de fiecare dată îmi pun aceeași dorință: să ajungem sănătoși înapoi.

”Pauzele sunt tot mai dese, ceea ce nu e un avantaj pentru mine. Prefer pașii mici și constanți. Îl aud pe F. în spatele meu cum strigă că vrea să ne oprim și vrea să se întoarcă. Desigur, e cu neputință să dezlegi un om din coardă și să-l lași să se întoarcă singur. Nu acum, nu aici. Îl ignoram și ne continuăm urcarea. Celălalt grup a urcat cu S. cap de coardă. Îi ajungem din urmă. Aflăm că vor să se întoarcă. Vântul e tot mai aspru, iar oboseala tot mai mare. Ne asumăm că vremea nu ne permite să atingem Mont Blancul, însă suntem câțiva care ne dorim să mai urcăm puțin pentru a cuceri măcar Dome du Gouter. Nu găsim însă suficienți doritori să umplem coarda așa că trebuie să ne întoarcem. Am atins 4020 m”.