Jurnal de pe ”frontul COVID” la Alba Iulia, mărturiile unei asistente: ”S-a năpustit asupra mea cu injurii și cuvinte grele”

Asistenta șefă Marcela Vîlcan, de la Secția Boli Infecțioase a Spitalului Județean Alba, continuă seria mărturiilor publicate pe rețeaua de socializare despre experiența în lupta cu noul coronavirus, ce sunt incluse în ”Jurnal COVID-19 – mărturiile unei asistente medicale din linia întâi”. De data aceasta, a pus accentul pe relația cu pacienții.

Sunt mărturii emoționante și detalii interesante din spatele ușilor închise ale unuia dintre spitalele care tratează pacienți COVID-19.

”Una dintre pacientele care ne-a trecut pragul secției în această perioadă a fost „Pacienta care îl iubește nespus de mult pe Dumnezeu”. Am numit-o altfel, deoarece era cu adevărat foarte credincioasă.
Avea grijă ca noi, cadrele medicale, să fim mereu în rugăciunile ei și inevitabil, înainte de ieșirea din salonul în care era dânsa, ne spunea:” Domnul să fie cu voi, să vă răsplătească și să vă păzească! Vă mulțumesc!”
Era una dintre pacientele Centrului de Dializă, pacientă cu insuficiență renală cronică. A ajuns la noi alături de alți doi pacienți, o doamnă și un domn (ambii cu insuficiență renală cronică). A fost pacienta care ne-a impresionat prin bunul simț și răbdarea de care a dat dovadă pe parcursul întregii internări.
După trei zile, s-a luat decizia ca toți cei trei pacienți să fie transferați la Spitalul Municipal Blaj, care era spital suport în județul Alba.
Dat fiind faptul că, după alte trei zile de la transferul acestora, au ajuns la noi alți șase pacienți (cinci dintre ei, având la rândul lor insuficiență renală cronică, pacienți dependenți de dializă, iar cel de-al șaselea, cadru medical la Centrul de Dializă), s-a decis readucerea la noi în secție a primilor trei pacienți care fuseseră transferați la Blaj. Era ce-i drept, mult mai comod și pentru pacienți transportul la Centrul de Dializă de la noi, față de drumul pe care îl presupunea transportul de la Blaj. Făceau dializă de două ori pe săptămână, la miezul nopții, lucru extrem de obositor pentru aceștia însă trebuiau respectate protocoalele și circuitele altfel încât pacienții confirmați COVID-19 să nu se intersecteze cu alți pacienți care depindeau de dializă, dar nu prezentau infecție cu coronavirus, tocmai din această cauză Centrul de Dializă a luat hotărârea ca pacienții confirmați COVID-19 să facă dializa noaptea.
Printre cei opt pacienți care făceau dializă se afla și „Domnul iubitor de literatură”, un om care m-a impresionat profund pe parcursul internării.
Inițial, l-am perceput ca fiind un om închis și rece. Îmi amintesc faptul că, atunci când am intrat în prima zi la dânsul în salon, l-am găsit stând la masă, cu laptopul în față și nu și-a ridicat privirea spre mine decât atunci când l-am rugat respectuos să se întindă pe pat pentru a-i putea recolta probe biologice de sânge și pentru a-i măsura funcțiile vitale.
În acea zi nu știam că este un iubitor de frumos, de artă, un scriitor. Am aflat în următoarele zile și i-am oferit cu drag cartea mea, cerându-i totodată un feedback real, după ce avea să o parcurgă.
Am povestit mult cu dânsul, i-am citit la rândul meu atât versurile, versuri incredibil de apăsătoare, care exprimau atât de profund suferința umană, tristețea, dezamăgirea, boala, moartea (un alt Bacovia, aș putea spune), dar și iubirea deopotrivă, văzută și cântată atât de diferit față de cum o citisem până la acesta, cât și proza frumos etalată într-un volum la care încă lucra și pe care îl aștept cu nerăbdare să îl lanseze.
Era mereu trist „Domnul iubitor de literatură”, iar starea lui mă afecta și pe mine. Încercam mereu să îi prezint frumusețea vieții, așa cum o percepeam eu însă, în cele zece zile în care a stat internat la noi, nu am reușit să zăresc pe fața acestui om nici o urmă de zâmbet.
Mereu politicos, nu uita niciodată să mulțumească pentru lucrurile mărunte pe care le făceam pentru el.
M-a surprins într-una din zile prin faptul că m-a întrebat dacă sunt eu cea care mă aflam în acel moment în salon. Întrebarea m-a luat pe nepregătite însă, în momentul imediat următor, am realizat că eram costumată și astfel eram greu de recunoscut. Dar vocea, vocea nu l-a înșelat și a știut că eu sunt acolo.
Atunci am realizat că iată, lumea ne recunoștea după voce. Vocea nu putea fi „îmbrăcată”. Ea rămânea aceeași, caldă și plăcută, încurajatoare și aducătoare de speranță în inimile pacienților. Vocea era atuul nostru, alături de mâinile care, așa cum erau ele, îmbrăcate cu trei perechi de mănuși, puteau aduce oricând o mângâiere. Mănușa nu împiedica gestul și nici simțul. Privirea nu cred că putea fi zărită de pacienți, prin ochelarii veșnic aburiți, însă aceștia ne puteau auzi glasul și ne puteau simți mângâierea.
La câteva zile de la internare, a aflat cu tristețe că atât soția, cât și părinții săi sunt confirmați COVID-19, lucru care l-a mâhnit profund și care l-a făcut să se confrunte cu un sentiment greu, de vinovăție. Îmi spunea cu atâta amărăciune: „Doamna Marcela, am reușit performanța să îmi îmbolnăvesc soția și părinții bătrâni…” În zadar am încercat să îi explic faptul că nu are rost să se învinovățească, căci sentimentul acesta l-a măcinat mereu de atunci.