FOTO În vâltoarea vieții: Istoria ultimei piue funcționale de pe Valea Sebeșului. Expoziție fotografică, la Alba Iulia

„În vâltoarea vieții” este denumirea unui studiu realizat asupra instalațiilor hidraulice tradiționale de pe Valea Sebeșului, precum și a expoziției de artă fotografică amplasată în spațiul expozițional urban al Centrului de Cultură „Augustin Bena”, în perioada 12 – 31 mai 2019. Studiul realizat de Centrul de Cultură „Augustin Bena” prezintă istoria ultimei piue funcţionale de pe Valea Sebeşului, situată în satul Dobra din comuna Şugag.

Avram Victor, împreună cu mai mulţi proprietari de terenuri din apropierea Râului Dobra, au format un iaz pentru aducerea apei spre instalaţiile hidraulice care urmau sǎ se construiască. În următoarea perioadă s-au construit 6 piue cu vâltori şi 2 mori pe acelaşi iaz. Avram Victor a construit între anii 1916 – 1918 vâltoarea, împreunǎ cu familia şi cu muncitori zilieri plǎtiţi de el. Apoi, în anul 1931 mai construieşte o piuă şi o presă de ulei unde se storcea (presa) jir, nuci, floarea soarelui, sâmburi de bostan (dovleac) etc.

În anul 1953 se construieşte şi un gater acţionat de forţa apei, dotat cu roţi cu cupe şi paleţi, folosit pentru debitarea materialului lemnos necesar la diverse construcţii. Aceste instalaţii, în perioada comunistă au funcţionat sub o atentă observaţie a autorităţilor, presa de ulei fiind închisă în anul 1960.

Gaterul a mai funcţionat până în anul 1980, fiind atent monitorizat, punându-se sigiliul pe instalaţie şi desfăcut doar la cererea proprietarului şi cu acordul autorităților.

Industrie populară

Una din marile realizări, care au contribuit la dezvoltarea umanității, a fost folosirea resurselor naturale şi conceperea unor instalaţii tehnologice, bazate şi puse în mişcare de forţa naturii, apa, vântul etc., în vederea realizǎrii unor lucrǎri în gospodărie sau la scară industrialǎ, necesare traiului de zi cu zi.

Studiul descrie modul de funcţionare al instalaţiilor hidraulice tradiţionale „vâltoarea” şi „piua” (chiua)

Cuvântul piva vine din latină, pilla, şi este denumirea unei instalaţii sau maşini folosite la pâslirea ţesǎturilor de lână prin frecarea şi presarea lor între doi cilindri rotitori şi prin lovirea lor cu ciocane de lemn, într-un mediu cald şi umed.

Descrierea vâltorii

Vâltoarea este o instalaţie simplă de spǎlat rufe sau ţesături mari, folosindu-se viteza naturalǎ a apei, captate şi dirijate printr-un jgheab de lemn, într-o cuvă de formă tronconică cu baza mică în jos. Cuva este făcută din scânduri (lǎturoi), între care este lăsată o micǎ distanţă, pentru ca apa să poată ieşi. Viteza apei care intră tangenţial în cuvă formeazǎ un vârtej puternic care are puterea necesară pentru a învârti ţesăturile mari, astfel realizându-se spǎlarea prin frecarea de pereţii cuvei şi a ţesăturilor între ele, fără a se adǎuga detergenţi sau săpun. Apa scursă din cuvǎ revine în albia râului în aval de vâltoare.

De obicei, aceste două instalaţii tehnice populare, piua şi vâltoarea, funcţionează împreunǎ, de aceea pot fi alimentate de la aceeaşi sursă de apă, Sunt situaţii când pe lângă acestea mai funcţionează şi alte tipuri de maşinării bazate pe forţa apei, mori de măcinat, prese de ulei, joagăre pentru debitarea materialului lemnos. Toate acestea depind de debitul apei existent şi de capacitatea proprietarului de organizare.

Descrierea tehnică a instalației „piua”

Instalaţia este compusă dintr-o clădire de formǎ patratǎ sau dreptunghiulară, construită din bârne de lemn sau piatră, după caz. Clădirea este compusă din una sau mai multe încăperi aşezate pe o fundaţie din piatră, acoperită cu şisă (şindrilă) din lemn de brad de formǎ piramidală (4 ape) sau în două planuri (două ape cu fundurile drepte), specific arhitecturii gospodăriilor de la munte.

În încăperea principală din interiorul construcţiei se află montată instalaţia de bǎtut ţesǎturile din lână, unde se desfăşoară unul din procedeele tehnologice la care sunt supuse ţesăturile. Pe lângă această încǎpere mai sunt şi alte încăperi, precum camera în care stau cei care lucrează permanent sau chiar proprietarul piuei, dar pot fi şi alte magazii pentru unelte de întreţinere etc. Apa râului văii este direcţionată printr-un canal (iaz) făcut manual de către oameni, în funcţie de nevoia debitului de care instalaţiile au nevoie. Intrarea apei în instalaţia propriu-zisă este stăvilită şi direcţionată cu ajutorul unor porţi (stăvilare) care se deschid manual, astfel apa poate cădea unde doreşte muncitorul de la piuă, spre una sau mai multe instalaţii în acelaşi timp, existând posibilitatea ca apa să fie lăsată să curgă fără să acţioneze nimic atunci când nu este curată din cauza ploilor sau a topirii zăpezilor.

Instalaţia cu ciocane pentru bătut ţesǎturile este acţionată din afara construcţiei de o roată mare din lemn cu paleţi, care este montată la capǎtul unui ax din lemn care face legătura între roată şi instalaţia cu ciocane aflată în celǎlalt capăt al axului, în interiorul clădirii. Roata cu paleţi este construitǎ din lemn şi are un diametru de 2-3 m, calculat în funcţie de forţa de care este nevoie, ţinând cont de câte instalaţii trebuie sǎ se punǎ în mişcare. Poziţia roţii este amplasată la 3-4 m sub nivelul iazului, în aşa fel încât apa să cadă pe roatǎ prin jgheaburi înclinate la aprox. 45 de grade. Jgheaburile prin care coboară apa sunt făcute din scânduri (aşezate) înclinate şi în unele situaţii, conice, în partea de sus mai late, iar în partea de jos mai înguste, astfel apa cǎzând prin acest jgheab dezvoltǎ o forţǎ foarte mare.

Apa din iaz poate cǎdea prin jgheaburi, lovind roata în partea de jos (sub roatǎ) și provocându-i o rotire de la stânga spre dreapta (ȋnainte), sau varianta când apa poate fi direcţionatǎ prin jgheaburi orizontale, puţin înclinate, lovind roata în partea de sus (deasupra), astfel roata îşi capătă o rotire de la dreapta la stânga (înapoi). Instalaţia cu ciocane este aşezată la celǎlalt capǎt al axului principal (poziţionate deasupra axului).

Ciocanele sunt triunghiuri din lemn cioplite perfect în 4 laturi, de formă patrată, lungi de 1,5 – 2 m, cu laturile de 0,20 – 0,30 cm cu aproximație, aşezate în poziţia înclinată 500 aproximativ, pe un suport din lemn. În axul principal sunt încastrate nişte bucăţi din lemn numite came, puse în aşa fel, ca prin rotirea axului, acele came sǎ ridice unul câte unul, ciocanele. La o înălţime de 50 – 60 cm cu aproximație, ciocanele cad, lovind cu greutatea lor ţesăturile puse într-un locaş tot din lemn, aşezat sub ciocane.

Datoritǎ lovirii ciocanelor, unul câte unul, în mişcarea de du-te-vino, în sus şi în jos, în cuva pivei se formează o mişcare de rotaţie constantǎ a hainelor sau a pânzelor, astfel prin această rotire şi lovire a ţesǎturii o perioadǎ de timp, se produce procesul de împâslire şi transformare a lui într-o stofǎ de lucru. În timp ce ţesăturile se rotesc şi sunt lovite, muncitorul toarnǎ apǎ rece şi caldǎ în cuvǎ, acest procedeu dureazǎ aproximativ o oră şi jumătate, dupǎ care, ciocanele se blocheazǎ ridicate şi ţesǎturile se scot, se aşeazǎ pe un sul din lemn şi sunt transportate de douǎ persoane în vâltoare, unde are loc procesul de spǎlare şi limpezire a pânzelor, straielor etc.

Dupǎ ce materialul trece prin piuǎ, acesta este introdus în vâltoare, acest procedeu este necesar în vederea limpezirii şi spălării pânzei o perioadǎ de aproximativ o oră, apoi cu un cârlig din lemn materialele sunt trase din apǎ, puse pe acelaşi sul şi duse la uscat pe culmile amenajate special pentru uscarea lor. Culmile de uscare sunt fǎcute din lemn, pari înfipţi în pǎmânt la o distanţǎ de câţiva metri unul de altul, iar în capul lor sunt bǎtute prǎjini orizontal poziţionate, pe care se aşeazǎ ţesǎturile pânǎ când proprietarii lor vor veni sǎ le ia. Plata pentru aceastǎ lucrare se făcea în bani.

De obicei vâltorile erau folosite mai mult primǎvara, înaintea sǎrbǎtorilor de Paşte, când localnicii fǎceau curǎţenia generalǎ şi aveau un numǎr mare de ţoluri, straie de pat, pǎretare, lepedee etc., care erau aduse de la depǎrtare, puse pe mǎgar, pe cai de povarǎ sau cu cǎruţele.

În cazul în care erau mai aproape, oamenii foloseau cǎrucioare trase cu mâna. Ȋn jurul acestor instalaţii tehnice populare, unde se perindau permanent oameni din diferite zone, mai apropiate sau mai îndepǎrtate, era o adevǎratǎ viaţǎ socialǎ, bazatǎ pe poveşti de tot felul, bârfe, certuri, se formau legǎturi de dragoste între tineri şi nu numai. Pentru a pǎstra aceste îndeletniciri şi pentru a putea deţine o astfel de istalaţie nu era un lucru uşor, deoarece era o sursǎ de venit, aceste mici industrii populare erau atent monitorizate de autoritǎţile vremurilor pentru a pune taxe şi impozite administrative. Pe lungimea iazului amenajat manual puteau funcţiona mai multe piue, vâltori, mori etc., în cazul în care apa era suficientǎ şi proprietarii se înţelegeau între ei.

 

Foto: Vasile Sârb

Informatori cercetare etnografică: Mircea Avram, Marcela Avram, Vasile Duvlea

Corectură: prof. Monica Grosu

Personaje în ședința foto: Lomănar Maria, Vasile Duvlea, Marcela Avram