OPINIE - Lucian Urcan: Extremismul din jurul tău

Se știe deja că poporul nostru e expert în orice, de la virusologie la conflicte militare și de la geopolitică la fluiditatea burselor internaționale. Datul cu părerea e sport național, cu olimpiadă proprie și podium neîncăpător. Suntem, prin urmare, experți și în extremism.

Îl recunoaștem imediat. Extremismul, adică. E cel de pe ecranul TV-ului, cu discursuri inflamate. E cel care agită mulțimile și împarte lumea în două tabere, cu o simplitate aproape jignitoare, de parcă ea, lumea, n-ar fi fost niciodată cu adevărat întreagă.

O împarte în două tabere pentru că două sunt ușor de gestionat. Dacă ar fi mai multe, s-ar complica lucrurile.

Știm cum arată extremismul, știm cum vorbește și unde locuiește. Și… locuiește întotdeauna departe. Mereu, extremiștii sunt alții. Nu noi.

Această convingere este, probabil, cel mai eficient mecanism de apărare a extremismului, inventat de societate. Ca diavolul care i-a convins pe oameni că nu există.

Publicitate

Extremismul fără scenă politică și fără reflectoare

O prejudecată confortabilă spune că pentru a fi extremist ai nevoie de un partid, de o ideologie bine articulată, de un dușman declarat (definit, de regulă, de “ceilalți”).

Realitatea, însă, e mult mai puțin spectaculoasă. 

Extremismul în forma lui cotidiană nu vine cu un manifest. Vine c-o glumă repetată îndelung și cu convingere, până când ea, gluma, devine adevăr.

Vine cu un consens tăcut, instalat treptat în memoria colectivă a grupului, până când nimeni nu-și mai amintește că l-a ales.

Vine cu o logică a grupului care, din neputință sau din comoditate, ajunge să înlocuiască logica fiecărui individ în parte.

Extremismul cotidian, din proximitate, nu e o ideologie. E o atmosferă. Iar atmosfera nu se vede - ea se respiră.

Radicalizarea apare acolo unde te aștepți mai puțin

… în biroul în care “suntem cu toții o familie”. În grupul de prieteni vechi, în echipa sudată, în comunitatea care se mândrește cu armonia ei.

Apare acolo unde garda e jos. Când mediul e sigur, nimeni nu trage niciun semnal de alarmă, pentru că nu vrea să iasă în evidență. Doar ce-o să zică lumea? Suntem oameni cumsecade, ne cunoaștem de ani de zile. Nu se poate întâmpla așa ceva la noi, nu-i așa? Și totuși, se întâmplă. Pas cu pas. Politicos de-a dreptul.

Atunci când autoritatea morală sau decizională slăbește, cineva o umple. Și de regulă nu o umple cel mai înțelept om din cameră (el are îndoieli care nu-l lasă să doarmă), ci individul cel mai sigur pe el. Certitudinea e reconfortantă, în haos.

Omul care vorbește tare și simplu câștigă teren nu pentru că are dreptate, ci pentru că în absența unei busole comune, vocea sa e confundată cu busola.

Ereticii

În orice grup radicalizat ca mai sus, există câțiva care văd ce se întâmplă. Care încearcă să numească lucrurile, care pun întrebări incomode, care vorbesc despre elefanții din cameră.

Soarta lor e predictibilă și, din păcate, aproape comică. Nu-s contraziși, pentru că asta ar presupune că argumentele lor au greutate.

Sunt mai degrabă marginalizați. Grupul nu-i atacă frontal, ca să nu le valideze mesajul. Îi face, pur și simplu, invizibili.

Antidotul

Ajungem astfel, din nou, la început. La convingerea că extremismul e în altă parte, la alți oameni, în alte grupuri.

La certitudinea că noi, cei care ne cunoaștem, care suntem rezonabili, care avem bune intenții, suntem cumva protejați. Că nu se poate să fim noi extremiștii.

Antidotul e simplu și la îndemână: vigilența față de propriul grup, față de momentul în care consensul e prea confortabil. Față de vocile care dispar fără să fi greșit în realitate cu nimic. Față de certitudinile care nu mai au nevoie de argumente.

Extremismul din jurul tău nu vine cu sirenă, cu surle sau trâmbițe. Nu se anunță. Vine cu zâmbetul cuiva pe care-l știi de ani de zile. Se așează pe scaunul vecin, își comandă o cafea și arată ca normalitatea.

Nu face zgomot, îl recunoști abia atunci când îți dai seama că nu mai îndrăznești să spui anumite lucruri cu voce tare, ca să nu deranjezi. Că doar… ce-o să zică lumea?

Foto: Imagine realizată cu ajutorul AI