Andrei Rațiu, interviu impresionant în presa spaniolă: Cum a plecat familia din Alba și ce sacrificii au făcut părinții săi

Andrei Rațiu, fotbalistul născut în Alba, a acordat un interviu impresionant în presa spaniolă, în care a vorbit despre locul nașterii sale, despre familie și despre sacrificiu.

Andrei, acum unul dintre cei mai în vogă fotbaliști din lume, a vorbit despre mama sa, care se luptă cu cancerul fără să cedeze și despre tatăl său care a muncit din greu pentru a-l susține.

Povestea ”băiatului cu părul albastru”, cum a fost numit, seamănă cu cea a multor români care au plecat alături de părinți în alte țări, unde au luat-o de la zero.

Succesul nu l-a schimbat. A rămas un om modest, ușor timid, cu mult bun simț și cu dragoste față de părinții care au făcut totul pentru ca el să reușească. Andrei Rațiu este cu aceeași fată de la 16 ani, au împreună o fetiță și așteaptă al doilea copil.

El a vorbit despre toate acestea pentru ABC Futbol.

Reporter: Îți amintești ceva despre Aiud?

Andrei Rațiu: M-am născut acolo, dar de fapt sunt dintr-un sat vecin, Unirea, care abia are 4.000 de locuitori.

Îmi amintesc foarte puțin pentru că am locuit în România doar până la 6 ani. Am niște prieteni, dar cu puțin contact și practic prin social media.

R: De ce ai venit în Spania la 6 ani?

—Părinții mei au plecat când aveam 4 ani, iar eu și fratele meu mai mic am rămas la Unirea la bunici.

Au mers la Aguaviva, un oraș din Teruel cu doar 500 de locuitori, să-și caute de lucru. Când tatăl meu a avut actele, eu și fratele meu am mers cu ele.

R: Ce fac părinții tăi?

A.R.: Tatăl meu este zidar, iar mama mea chelneriță. Profesii dure și umile.

R: Acum îi poți ajuta să se retragă, nu?

A.R.: Întotdeauna și-au dorit să fie independenți și și-au dorit întotdeauna să lucreze pentru viitorul nostru. De aceea m-am gândit mereu să fac tot ce pot pentru a recompensa acel efort.

Uite, mama a suferit trei cancere și mai multe operații, ultima în urmă cu două luni și nu numai că nu m-a lăsat să o ajut să se retragă, dar acum că e încă în concediu medical, e dornică să muncească.

Ea nu a renunțat niciodată în ciuda faptului că suferă de trei tipuri de cancer și acesta este exemplul pe care ni l-a transmis nouă și cel pe care îl urmez.

R.: Când ești copil și nu înțelegi multe lucruri, cum ajuți o mamă care a trecut de trei ori printr-o boală atât de gravă?

A.R.: E greu. Eram mici, dar puținul pe care știam era că trebuie să fim alături de ea susținând-o și știam că trebuie să asculte de medici.

Acum, este adevărat și că i-a fost greu pentru că suntem o familie de trei băieți, fratele meu, tatăl meu și eu și uneori era greu să o înțeleg. Poate că îi lipsea ceva empatie feminină lângă el.

R.: Voi, românii, sunteți foarte orientați spre familie.

A.R.: Da. Chiar de când eram copil. În copilărie, eram tăcut și timid, ei bine, cum sunt și acum, și îmi doream doar să fiu cu mingea și să mă distrez cu prietenii și familia.

(Aveam – n.red.) Un cerc de încredere foarte închis, motiv pentru care îmi este greu să mă relaționez cu oameni pe care nu îi cunosc bine.

R.: Ce faci când nu joci fotbal?

A.R.: Obișnuiam să joc mult pe PlayStation, dar de când am devenit tată, acum cincisprezece luni, aproape tot timpul îmi petrec cu fiica mea. Și în câteva luni va sosi un al doilea copil, care va fi băiat.

Sunt cu prietena mea de la 16 ani, așa că, când am avut în sfârșit ceva stabil în fotbal, am decis că e timpul.

R.: Ai avut alt plan în viață, în caz că fotbalul nu ar fi funcționat?

A.R.: Am pariat totul pe o singură carte. Nu a existat un Plan B.

R.: Ești fundaș, dar în copilărie ai jucat atacant, lateral și mijlocaș.

A.R.: Da. Am început să joc la vârsta de 6 ani la echipa de fotbal în sală Aguaviva FC. La acea vârstă, cea mai apropiată echipă de fotbal, Andorra de Teruel, se afla la 30 de kilometri distanță, iar părinții mei nu mă puteau duce acolo din cauza programului de lucru.

Apoi, când aveam 8 ani, mama a putut să plece la 17:00 și antrenamentul pentru copii de la Andorra de Teruel a început la 18:00, așa că a putut să mă ia. Când aveam 10 ani, Villarreal m-a sunat și toată familia a mers acolo.

R.: Vrei să-mi spui că părinții tăi și-au părăsit slujba și au plecat toți la Castellón pentru a o lua de la zero?

A.R.: Da. De asemenea, au pariat totul pe cartea mea. A fost o decizie curajoasă, pentru că ajungeam la echipa U14 C a lui Villarreal și cine știe ce ar ieși din asta. Și a fost și greu.

Primii doi ani în Castellón am trăit din economiile noastre pentru că nici mama, nici tatăl meu nu și-au găsit de lucru și nu cunoșteam pe nimeni care să ne poată ajuta.

Am trecut de la plata chiriei de 200 de euro în Aguaviva la 600 de euro în Castellón și, desigur, banii s-au epuizat în doi ani.

Așa că tatăl meu, printr-un prieten de-al său, a plecat la Madrid să lucreze. Mergea acolo de luni până vineri și venea în weekend.

A stat așa doi ani până și-a găsit un loc de muncă în Castellón. Și când m-am mutat la echipa de tineret a lui Villarreal, câștigam și bani.

• Despre fotbal și familie: Tatăl meu este un fan Stelei, mama se uită doar la meciurile mele, nu-i pasă de echipă, iar fratele meu, deși este puțin fan Barça.

R.: Povestește-mi despre România. Sunt impresionat de sentimentele tale puternice pentru echipa națională, deși ai locuit acolo doar șase ani.

A.R.: Tatăl meu a vrut mereu să merg în România și să vorbesc românește. Este normal ca el și-ar dori așa ceva pentru mine.

O vorbesc bine acum, dar nu am pus piciorul în România de la 6 la 17 ani. Acasă o vorbeam ocazional cu tatăl meu, dar cu fratele meu și cu mama am comunicat în spaniolă.

R.: Dragostea pentru echipa națională s-a înrădăcinat până la punctul vopsirii părului în albastru electric.

A.R.: (Râde – n.red.) E adevărat… Cum v-am mai spus, din moment ce nu am jucat la Rayo, m-am văzut ieșit din Euro Cup și i-am spus fratelui meu că, dacă ajung să merg, voi avea părul albastru.

Și o promisiune este întotdeauna ținută. La început mi-a fost greu să mă văd așa. Mi-au scris oameni din România și m-au întrebat ce mi-am făcut, dar pe măsură ce meciurile au trecut, mie mi-a plăcut și chiar și în tribune se vedeau și niște suporteri români cu părul albastru. De acolo am primit porecla Sonic.