Sfântul Apostol Toma, sărbătorit de creştini în 6 octombrie. Patronul spiritual al arhitecţilor şi ocrotitorul întârziaților

Toma, unul dintre cei 12 Apostoli ai Mântuitorului, este sărbătorit de creştini pe 6 octombrie. Considerat patronul arhitecţilor, zidarilor şi al pietrarilor, despre el se spune că este un întârziat, dar şi un ocrotitor al celor care nu ajung la timp la destinaţie, nu din comoditate, ci din dumnezeiască rânduială.

Sfântul Apostol Toma, numit şi Geamănul, cunoscut ca „Toma necredinciosul”, văzându-L pe Mântuitorul, cu toate ca iniţial se îndoise la primirea veştii că Hristos a înviat, se ruşinează de necredinţa sa şi mărturiseşte plenitudinea dumnezeirii:

„Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).

Îndoiala lui Toma

Imediat după Înviere, Hristos se arată apostolilor, intrând prin ușile încuiate (de frica iudeilor) și rostind binecuvântarea: „Pace vouă!”

Din rândurile lor lipsea însă unul: Toma. Aceștia îi spun la întoarcere despre arătarea lui Hristos, dar acesta nu crede, conștient fiind de posibilitatea unor vedenii: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.

” Toma credea în Învierea lui Hristos, dar nu credea că s-a arătat apostolilor. O săptămână Toma trăiește chinurile unei cumplite îndoieli.

După opt zile, Iisus Hristos revine, arătându-se din nou, în același mod. Înainte chiar de a-i spune ceva Toma, Domnul îl îndeamnă: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios.” Toma nu pune, practic, mâna pe rănile lui Hristos, pentru că este cucerit de arătarea Lui și cade în genunchi. În lipsa cuvintelor, rostește doar atât: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Dintre toţi Apostolii, scriu cărţile bisericeşti, Toma este mereu un întârziat. El nu este prezent la prima arătare a Domnului ucenicilor şi nici la Adormirea Maicii Domnului.

Se spune că a fost rânduiala lui Dumnezeu ca Toma să întârzie, ca prin pipăirea urmelor cuielor din trupul lui Hristos şi a coastei Lui, să se dea o dovadă şi mai hotărâtă despre Învierea Sa.

Tot prin pronie divină, Apostolul Toma nu a fost prezent nici la înmormântarea Maicii Domnului. “Sosind trei zile mai târziu, a cerut să se deschidă mormântul Maicii Domnului pentru a-i săruta mâinile acesteia, dar intrând în mormânt, l-a aflat gol”, notează scrierile teologice. „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Cazul apostolului Toma, spun preoţii, aminteşte de cunoaşterea divinităţii în primul rând prin intermediul simţurilor şi nu în special prin credinţă.

Hristos s-a îndurat de necredinţa lui Toma şi pentru a nu-l lăsa să trăiască în îndoială, care aici are înţeles de cugetare, existenţă, se arătă din nou apostolilor. Mântuitorul îl îndeamnă pe Toma să-l atingă pe răni.

Convins, Toma a exclamat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Astfel, inima apostolului Toma a primit adevărul Învierii Mântuitorului. Şi Iisus a adăugat: „Ai crezut, Toma, pentru că M-ai văzut; fericiţi sunt cei ce nu M-au văzut şi au crezut”!

Despre Sfântul Toma, originar din Galileia, cărţile bisericeşti spun că a vestit Evanghelia lui Hristos în India, unde a suferit moarte de martir. Creştinii sirieni din Malabar susţin cu tărie că se trag din Sfântul Apostol Toma şi că a fost martirzat la Calamina (Mylapore), lângă Madras.

În India a întemeiat biserici, a sfinţit preoţi şi episcopi şi a convertit două surori, Tertiana şi Migdonia, soţii de mari principi indieni. Prinţul Smideu, soţul Tertianei, l-a osândit la moarte. A fost omorât cu lancea de cinci soldaţi. Moaştele Sfântului Apostol Toma au fost aduse la Edessa, în anul 165.