FOTO Cronică de teatru: „Mica Vrăjitoare”, noul spectacol din repertoriul Teatrului de Păpuși Princhindel

La Teatrul de Păpuși „Prichindel” din Alba Iulia a avut loc vineri, 29 septembrie, premiera spectacolului Mica Vrăjitoare, adaptare după o poveste semnată de Otfried Preussler, în regia lui Todor Valov. Mica vrăjitoare este o poveste fantastică și amuzantă despre calea spre maturizare. Fiecare etapă e plină de greutăți și încercări.

Cronica permierei „Mica Vrăjitoare”:

„Astăzi copilul din mine a tremurat de emoție, a fost prea-plin când de bucuria, când de spaima unor inefabile întâlniri cu, n-o să mă credeți, cu niște vrăjitoare. Știu că îmi veți spune, că îmi veți da o replică de genul: „Ce-ai pățit? Ești bine?” Da, sunt foarte bine și foarte încântată de spectacolul pe care tocmai l-am trăit cu întreaga mea ființă la Teatrul de Păpuși „Prichindel” din Alba Iulia și care m-a determinat să dau fuguța pentru a afla și povestea care stă la baza acestui spectacol.

„Mica vrăjitoare” este noul spectacol din repertoriul Teatrului de Păpuși Prichindel, adaptare după povestea germanului Otfried Preussler, de care altfel, sincer, nu aș fi aflat și nu i-aș fi citit povestea.

„Dragi copii din România (… ) am devenit un scriitor care și astăzi scrie pentru copii cu aceeași plăcere ca la început. De ce? Fiindcă îmi plac copiii, fiindcă îmi place să povestesc și fiindcă sunt convins că fără povești – ca și fără pâine – copiii nu pot trăi și deveni oameni mari.” Așa simt și eu, că am nevoie de povești și cred că mai mult ca niciodată, în contextul zilelor agitate, pline de grabă, de răutăți și de multe altele.

Dar haideți să vă spun puțin despre ce este vorba în poveste. Mica Vrăjitoare este într-adevăr o mică vrăjitoare pentru că are doar 127 de ani, asta în lumea noastră, a copiilor, ar fi cam la vreo 14 ani, să spunem. Ea locuiește într-o mică localitate împreună cu prietenul și mentorul său – Abraxas, un corb înțelept și foarte educat. Ca orice copil, Mica Vrăjitoare este nerăbdătoare. Nu vrea să aștepte împlinirea vârstei care–i permite să se alăture celorlalte vrăjitoare la Marea Adunare de pe muntele Blocksberg, în noaptea Valpurgiei, adică în noaptea în care petrec vrăjitoarele. Este și neascultătoare, tot ca orice copil, la sfaturile bunului său prieten de a nu se duce la petrecerea vrăjitoarelor pentru că va fi prinsă și pedepsită. Asta pe lângă faptul că nu prea era dornică să învețe; ca să fii o bună vrăjitoare trebuie să studiezi, să citești zilnic în cartea cu vrăji și preparate vrăjitorești. Nu este suficient să spui un „hocus-pocus”, trebuie să spui cuvintele potrivite, așadar, trebuie să știi sensul cuvintelor.

Buuun, cum spuneam, Mica Vrăjitoare este hotărâtă să se ducă la petrecere, indiferent de ce s-ar putea întâmpla și fără a ține seama de sfaturile bunului Abraxas. Pentru că este mică și lipsită de experiență este prinsă de celelalte vrăjitoare și este pedepsită: vrăjitoarele îi rup mătura (am uitat să vă spun, deși sunt sigură că știți, că vrăjitoarele se deplasează în lume zburând pe mătură) și îi poruncesc să demonstreze că poate să fie o bună vrăjitoare. Are la dispoziție un an de zile. În tot acest timp, Mica Vrăjitoare, ajutată de bunul său prieten, se străduiește să fie o bună vrăjitoare (ei bine, aici veți vedea că a fi o bună vrăjitoare, în înțelesul micuței, însemna a face fapte bune, în opoziție cu statutul și opinia celorlate vrăjitoare): ajută o biată bătrânică să fie lăsată în pace de paznicul de vânătoare, care vroia să o pedepsească pentru câteva surcele adunate cu greu din pădure, ajută un copil bun căruia un altul, rău și obraznic, îi distruge omul de zăpadă construit cu multă plăcere, cu bucurie și cu drag, salvează un cuib de pasăre pe care un copil rău vroia să îl distrugă… Fapte bune, numai fapte bune.

Și iată că se împlinește anul când Mica Vrăjitoare trebuie să se prezinte în fața vrăjitoarelor (pe-acolo avea și o mătușă – Rumpumpel, la fel de răutăcioasă precum suratele ei) și să demonstreze că a fost o bună vrăjitoare. Degeaba le-a spus cât de mult a învățat toate vrăjile, degeaba le-a spus câte fapte bune a făcut, vrăjitoarele au râs de ea (vrăjitoarele nu ajută oamenii și nu fac fapte bune) și au legat-o. Dar, pentru că a fost sârguincioasă și pentru că are un adevărat prieten alături de ea, reușește să se elibereze și, printr-o magie, bine învățată de data asta, să ardă toate măturile celorlalte vrăjitoare. O vrăjitoare fără mătură nu este altceva decât o biată bătrânică lipsită de orice ajutor. Și de atunci, așa cum ne spune autorul, nu mai există vrăjitoare rele. Aș putea spune acum că „am încălecat pe-o șa și v-am spus poveste-așa”, dar nu o fac pentru că trebuie să vă prezint și spectacolul. Atât cât pot, pentru că mi-e tare greu să descriu în cuvinte ceea ce am văzut.

Descinși, parcă, dintr-un film mut (a la Buster Keaton; acompaniați, de muzica potrivită) actorii apar în fața spectatorilor drept niște personaje, evident mute, care nu pot decât să mimeze că urmează să se întâmple ceva. Ceva care poate să fie comic, amuzant, ceva care poate să fie înfricoșător, ceva… În același timp, discreți, pe tot parcursul, schimbă decorul, interpreteză, sunt parte din poveste.

Un gramofon uriaș, cu o pâlnie ca o floare, este elementul major care tronează în mijlocul scenei și care culisează, ușor, în spațiul scenic, devenind când un magazin, când un cuib de pasăre, când gramofon adevărat, când cutia magică din care se ițesc actorii. Este elementul-cheie în jurul căruia se construiește povestea. Și nu întâmplător. De-acolo vine povestea, de pe discul acela de vinil. Și este din acel timp în care lucrurile nu funcționau doar apăsând pe un buton, este nevoie de efort și de o manivelă (asemenea ceasurilor care, ca să ne indice timpul corect, aveau butoane ce trebuiau răsucite sau sfori care să fie trase; asta pentru că noi, oamenii, am simțit nevoia de a avea un timp bine definit). În jurul gramofonului coboară drapaje de catifea elastică, prevăzute cu tăieturi care se vor a fi niște ferestre prin care pătrund uneori actorii ca și când ar vrea să stabilească o legătură a cele ce se întâmplă acolo, pe scenă, cu noi, spectatorii. Ele pot fi deplasate cu ușurință, având la capete niște săculeți plini care fac posibilă fixarea lor pe podea și care, astfel, fac posibilă recreerea spațiului scenic. Ele sunt completate de alte drapaje, transparente, care se doresc a fi delicate paravane ce permit doar întrezărirea obiectelor din spatele lor. Oarecum un decor minimalist, dar extrem de convingător și de complex în simplitatea lui. Întreg acest ansamblu este completat de lumini și de proiecții sugestive.

Păpușile se pot împărți în două categorii, după modul cum sunt construite: păpuși „normale”, având întreg corpul asamblat ca un întreg, și păpuși care constau, de fapt, din niște construcții în care capul este fie o mască, fie un obiect separat de corp și manevrat, prin abilitatea actorilor, să pară a fi parte dintr-un corp, construit la rândul său separat sau atașat pe corpul actorilor. Vrăjitoarele, cele cu vârstă venerabilă, sunt așa cum trebuie să fie, adică urâte, dar urâțenia lor nu sperie copiii, pentru că este urâțenia firească unei astfel de vrăjitoare. Mica Vrăjitoare este, însă, foarte simpatică; pentru că este mică (toți copiii sunt frumoși, pentru că au candoare și naivitate, indiferent cât de năzdrăvani sunt) și pentru că face fapte bune. „Cu practică, cu străruință și răbdare se poate obține totul”, este sfatul pe care Mica Vrăjitoare îl dă unui copil de vârsta ei, implicit tuturor celor care asistă la povestea oferită de ea.

„Mica Vrăjitoare” este un spectacol complex, care solicită actorilor să dea totul: interpretare, mișcare scenică, pantomimă, dans. Începutul poveștii este mimat și toți apar în scenă, însoțiți fiind de muzica ritmată și prevestitoare de aventuri. Îmbrăcați în negru, din cap până-n picioare, cu pălării a la Chaplin, dați cu vopsea albă pe față, precum o mască, și cu câte un cerc roșu sau un păianjen negru pe obraz, ca și cum sunt accesorii obligatorii pentru a sugera o poveste cu și despre vrăjitoare, actorii sunt pe de-o parte prezenți în fața spectatorilor, dar pe de alta sunt prezențe discrete, care manevrează păpușile, devenind una cu ele, care manevrează decorul, transformând scena, în funcție de scenetă.

Luminile și proiecțiile au un rol foarte important, creând atmosfera necesară fiecărei scenete. Micii spectatori se pot astfel amuza văzând cum Mica Vrăjitoare declanșează ploaie cu broaște sau cu cornuri și chifle, pot vedea cum ninge feeric cu fulgi de zăpadă sau cum ard măturile vrăjitoarelor într-un foc pregătit anume.

„Mica Vrăjitoare” este un spectacol complex, așa cum am mai spus, plin de forță, de energie, dar cu o mare delicatețe artistică a scenografiei.

„Cine vrea să afle cum s-au petrecut, într-adevăr, lucrurile, n-are decât să citească povestea Micii Vrăjitoare de la primul până la ultimul cuvânt al cărții. Atunci va ști, cu siguranță, tot atât cât și mine.” Acesta este îndemnul lui Otfried Preussler cititorilor săi.

Cine vrea să afle cum s-au petrecut lucrurile, n-are decât să citească povestea Micii Vrăjitoare, dar să vină și la spectacolul oferit de Teatrul de Păpuși „Prichindel”, ca să o întâlnească pe Mica Vrăjitoare. Atunci va ști cu siguranță cum s-au petrecut lucrurile. Acesta este îndemnul meu.

Regizorul spectacolului, același Todor Valov care ni l-a dat pe Muck cel mic și povestea lui (un spectacol multi-premiat la festivaluri), declară că este „o poveste fantastică și amuzantă despre calea spre maturizare. Fiecare etapă este plină de greutăți și încercări. Dar nimic nu este greu dacă ai un scop nobil, un prieten adevărat, tenacitate și curaj!”

Ei, dragi copii, dragi părinți, lumea pe care v-o oferă teatrul, concretizând personajele dintr-o carte, dintr-o poveste, este lumea care ne determină să vedem, să ne întrebăm, să învățăm, să ne bucurăm împreună.

Todor Valov- regia, Hristina Nedeva – scenografia, Emiliya Ivanova-Malenova – dramatizarea, Raluca Tulbure – traducerea, Plamen Mirchiev – muzica, Viorica Boda, Piekny Ghiciuc, Teodora Popa, Irina Melnic, Ramona Mincu-Benchea, Mădălin Costea, Cătălina Mihăilă, Rareș Bogdan Porca – actori, Elena Madaras – regizor tehnic, Ovidiu Tămășan și Călin Popa – lumini, Florin Andrea – sunet, Răzvan Laszlo și Horia Oargă – mașiniști, Mirela Tămășan – croitorie, Marin Goia – tâmplărie și, nu în ultimul rând, Ioana Bogățan – manager, sunt echipa care au făcut posibil un astfel de spectacol. Nu trebuie decât, ori de câte ori bate gongul, să fiți prezenți, să strigați „vrem artiștii!” , să vă alăturați palmele într-o bătaie și să vă bucurați.

Teatrul este viață, este poveste, este bucurie și un prieten la îndemâna oricui.”

Cristina Smadea