IERBAR-ul lui Radu Afrim, pe scenă la Alba Iulia: O sală cufundată în amintiri pierdute și puse la păstrare într-o carte veche

Când cortina se deschide, simți că ești un băiat din cartier care trăiește între blocurile gri nesfârșite și care ajunge într-un spațiu nou pentru el. Intri și, deși din cartier știi că trebuie să intri cu tupeu, eziți. Nu știi la ce să te uiți, unde, ce vezi sau ce auzi. Cuvintele, versurile care curg par cunoscute, dar totuși îți este greu să le deslușești. Apoi, ușor, ușor, îți dai seama că ești într-un muzeu. Dar nu orice muzeu, ci unul al amintirilor.

Îți dai șapca jos din cap (că așa știi dintr-o amintire mai veche, care între timp ai asimilat-o ca lecție de educație de la ai tăi) și începi să pășești pe holurile presărate cu amintiri. 

Așa se simt primele minute din IERBAR-ul lui Radu Afrim, montat la Teatrul Național din Târgu Mureș. Luni, 18 mai, cu șapca în mână, noi, cei din sală, la Alba Iulia, în cadrul Festivalului de Teatru Povești, am pășit într-un univers: cel al amintirilor fragile, rupte la un moment dat din pământ și puse într-o carte la păstrare. Apoi carte pe care am pus-o la loc în raft și am uitat de ea. 

Am pășit într-un univers în care generații diferite ajung în locul în care pot fi cu adevărat libere: în natură.

Ierbarul fiecăruia dintre noi

În timp ce spectacolul curge, încerci să îți aduci aminte ce este un ierbar. Însă gândurile sunt șterse rapid de versuri, versuri despre viață, despre trecut, prezent și mai puțin despre viitor.

Apoi îți dai seama că amintirile noastre sunt asemenea unor plante. A unor plante și flori pe care la un moment dat le-ai cules, le-ai rupt din pământ, din legătura lor directă cu natura și le-ai pus la păstrare.

Unde? Cel mai probabil într-o carte mai groasă, ale căror pagini și greutate au devenit casă pentru planta ruptă și pusă la păstrare. În timp, cartea s-a transformat într-un ierbar. Ierbar care apoi poate a căzut în uitare, fiind doar o carte până când ai pus mâna din greșeală pe ea și ai deschis-o. Iar de acolo amintirile demult uitate au curs.

Generațiile și fiecare cu ierbarul lui

Spectacolul în versuri adaptate din volumul de poezie „Cartea plantelor şi animalelor“ de Simona Popescu urmărește, poate cel mai simplu, dar amplu în același timp fenomen: diferența dintre generații și cum se raportează ele la un lucru simplu, amintirile.

Deoarece fiecare personaj are un ierbar al său: de la activista de partid care își aduce aminte de floarea din hârtie creponată care îi împodobea capul, la SunnyMoon, tânăra de pe Tik Tok care își dorește să afle ce este iubirea în Vama Veche.

De la bătrânul arțăgos care are grijă ca nici o amintire să nu scape de sub control, la tânărul crescut la orfelinat care și-ar dori măcar o amintire cu părinții săi.

Despre ea care a plecat din oraș la 18 ani și el care a rămas acolo, dar care o iubea, deși viața lui se schimbase.

Despre ea care s-a întors în oraș și l-a regăsit pe el. Un univers intim, foarte intim, presărat cu amintiri și diferențe între generații care au punți comune.

Efectul de seră

Pe scenă tronează o seră în mărime naturală. O seră care în universul lui Afrim are rolul de a accentua efectul de fotosinteză al amintirilor. Cu cât intri mai adânc în seră cu atât amintirile, fie ele mai bune sau mai rele, devin mai clare.

Rând pe rând, personajele intră în seră, iar acolo, în urma procesului, totul devine mai clar. Amintiri demult reprimate, ascunse sau ignorate devin clare, sunt readuse la suprafață.

Simbolistica ficărei amintiri, a fiecărui personaj, este scoasă atât de tandru, dar totuși atât de brutal la suprafață încât trebuie să fii acolo, să fii în sală pentru a o simți și înțelege.

Vocea rațiunii

Iar în mijocul lor, aproape ironic, apare din când în când vocea rațiunii, Piticu. Acel el care pune ordine în gânduri și te trezește la realitate.

Ierbarul lui Radu Afrim este o experiență intimă care îți răscolește amintirile și te face să te gândești unde este al tău ierbar.

Apoi, după ce cortina cade, te pui iar în poziția băiatului de cartier care se întoarce din muzeul amintirilor, în blocul lui de beton. Oare acolo între plăcile turnate de beton, în împletitura de fier cu ciment, în zecile de apartamente, câte ierbare sunt?

Câte ierbare se deschid și se închid zilnic? Câte amintiri sunt deschise atunci când, noaptea, liniștea este ruptă doar de zgomotul unei brichete care aprinde o țigară (un ierbar format din foi și frunză de tutun) și se gândește la ierbarul din sufletul său?

sursă foto: Festivalul Internațional de Teatru Povești Alba Iulia