Oamenii care au trecut de 110 ani au o particularitate rară a imunității. Studiu prezentat în mai multe reviste prestigioase

Oamenii care au trecut de 110 ani au o particularitate rară a imunității. Prestigioasa revistă Nature publică un articol în care citează un studiu important prezentat de Ceel Report. 

Oamenii care depășesc vârsta de 110 ani nu par să-și păstreze pur și simplu sistemul imunitar într-o stare mai „tânără”.

Organismul lor trece printr-o remodelare profundă, în care anumite celule capabile să elimine ținte periculoase ajung să ocupe un loc neobișnuit de important.

Un studiu realizat în Japonia a identificat în sângele supercentenarilor o acumulare impresionantă de limfocite T citotoxice CD4+, o categorie rară de celule imunitare dotate cu mecanisme prin care pot distruge direct alte celule.

Proporția acestora a crescut de peste patru ori între participanții cu vârste de 70–99 de ani și cei care trecuseră de pragul de 110 ani.

Publicitate

Cercetarea a fost publicată la 19 august 2026 în revista Cell Reports. Nature a prezentat descoperirea într-un articol jurnalistic, în aceeași zi.

Echipa a examinat probe de sânge provenite de la 28 de persoane din Japonia:

• opt participanți cu vârste între 70 și 99 de ani;
• zece centenari, cu vârste între 100 și 109 ani;
• zece supercentenari, care împliniseră cel puțin 110 ani.

Cercetătorii au analizat individual 43.584 de limfocite T, urmărind genele active, proteinele de la suprafața celulară și structura receptorilor prin care fiecare celulă își recunoaște ținta.

Diferența dintre grupele de vârstă a fost evidentă. Grupa de vârstă raportată la ponderea limfocitelor T citotoxice CD4+ a fost de:

Publicitate

• 70–99 de ani - 4%
•  100–109 ani - 9,6%
• peste  110 ani - 17,6%

Astfel, supercentenarii aveau, proporțional, de aproximativ 4,4 ori mai multe asemenea celule decât persoanele din prima grupă.

Creșterea nu reprezintă însă o regulă biologică rigidă. Un participant care nu împlinise 100 de ani avea cea mai mare proporție individuală din întregul lot.

Datele descriu o diferență între grupuri, nu un „ceas” imunologic aplicabil fiecărei persoane.

Celule CD4 care renunță la rolul obișnuit de coordonator

Majoritatea limfocitelor T CD4+ funcționează asemenea unor coordonatori ai răspunsului imun. Ele recunosc antigene, produc semnale chimice și sprijină activitatea altor componente ale imunității.

Atacul direct este asociat mai ales cu limfocitele T CD8+ și cu celulele natural killer.

Celulele identificate la supercentenari combină însă cele două roluri. Ele păstrează identitatea CD4+, dar produc molecule citotoxice, printre care perforina și granzimele.

Perforina contribuie la formarea unor pori în membrana celulei-țintă, iar granzimele pătrund prin aceștia și activează mecanismele interne de moarte celulară.

O analiză de specialitate publicată în 2026 arată că limfocitele T citotoxice CD4+ pot participa la apărarea împotriva celulelor infectate sau tumorale, dar rolul lor diferă în funcție de boală și de mediul imunologic.

Datele moleculare sugerează că această categorie nu apare brusc. Pe măsură ce se diferențiază, unele limfocite CD4+ pierd mai întâi proteina de suprafață CD27 și ulterior CD28.

Aproximativ 10,5% dintre celulele CD4 analizate se aflau într-un posibil stadiu intermediar, fără CD27, dar păstrând CD28.

Configurația inversă era întâlnită la mai puțin de 0,3% dintre celule, ceea ce susține existența unei succesiuni ordonate.

Cu alte cuvinte, o parte dintre „coordonatorii” sistemului imunitar par să se transforme treptat în executanți capabili de atac direct.

Armate de copii provenite din aceeași celulă

O altă constatare importantă privește expansiunea clonală. Când un limfocit T întâlnește o țintă recunoscută de receptorul său, se poate multiplica și poate forma numeroase copii aproape identice. Acestea alcătuiesc o clonă specializată.

În noul studiu, cea mai numeroasă clonă din organismul fiecărui participant reprezenta, în medie, 33,3% din totalul limfocitelor T citotoxice CD4+. La un centenar, o singură clonă ajunsese la 53,8%.

O asemenea concentrare indică, cel mai probabil, o reacție repetată sau îndelungată la anumite antigene. Cercetătorii au observat totodată puține semne de „epuizare” celulară, fenomen prin care expunerea prelungită poate reduce capacitatea de reacție a limfocitelor.

Imaginea rezultată este diferită de ideea unei imunități care se deteriorează uniform odată cu vârsta. Chiar și după un secol de viață, anumite ramuri ale acesteia continuă să se adapteze și să-și selecteze propriile armate celulare.

Posibila legătură cu supravegherea cancerului

Cercetătorii au comparat secvențele receptorilor celulelor foarte extinse cu informațiile disponibile în baze de date publice.

Au identificat 617 corespondențe exacte pentru porțiunea analizată a receptorului.

Dintre 36 de corespondențe asociate unor clone extinse în alte probe, 32 proveneau de la pacienți cu cancer pulmonar fără celule mici, cancer mamar sau carcinom hepatocelular.

Participanții centenari și supercentenari nu aveau un diagnostic cunoscut pentru aceste tipuri de cancer.

Una dintre explicațiile analizate este că celulele lor ar putea răspunde unor modificări precanceroase, unor celule senescente sau altor surse persistente de antigene, înainte de apariția unei boli detectabile.

Comparația oferă însă numai un indiciu. Cercetătorii au avut la dispoziție secvența lanțului beta al receptorului T, nu perechea completă de lanțuri care determină recunoașterea țintei.

Două celule pot avea aceeași secvență parțială fără să atace același antigen.

Prin urmare, expresia „celule care ucid cancerul”, folosită în unele relatări, simplifică rezultatul.

Celulele respective posedă mecanismul necesar atacului și unele pot recunoaște ținte asociate tumorilor, dar studiul nu a demonstrat că ele au eliminat cancerul din organismele participanților.

O descoperire construită pe cercetări mai vechi

Rezultatul din 2026 dezvoltă o observație publicată în 2019 de o echipă de la RIKEN și Keio University.

Cercetătorii analizaseră atunci 61.202 celule mononucleare din sângele a șapte supercentenari și a cinci persoane de control și descoperiseră aceeași expansiune neobișnuită a celulelor T CD4 cu profil citotoxic.

Secvențierea receptorilor la doi supercentenari arăta că cele mai frecvente clone reprezentau între 15% și 35% din întreaga populație de celule T CD4.

Studiul din 2019 a apărut în Proceedings of the National Academy of Sciences – PNAS.

Noul proiect a inclus mai multe categorii de vârstă și a urmărit mai detaliat traseul de diferențiere, clonarea și comportamentul funcțional al acestor limfocite.

Continuitatea dintre cele două studii întărește observația că expansiunea lor este o caracteristică imunologică reală a longevității extreme, cel puțin în loturile japoneze examinate.

Aceeași clonă poate îndeplini funcții diferite

Într-un experiment separat, cercetătorii au stimulat în laborator celule provenite de la șase participanți și au analizat reacția a aproximativ 6.400 dintre acestea.

Limfocitele citotoxice au produs combinații diferite de citokine, molecule cu rol în coordonarea inflamației și a răspunsului imun.

Chiar și celulele care aparțineau aceleiași clone nu reacționau identic. Unele produceau anumite citokine, altele activau programe moleculare diferite.

Această flexibilitate sugerează că expansiunea clonală nu generează doar o masă de copii perfect uniforme, ci o populație capabilă să-și ajusteze comportamentul în funcție de context.

Oamenii care au trecut de 110 ani au o particularitate rară a imunității. Protecție biologică sau consecință a vieții îndelungate?

Studiul nu stabilește dacă abundența acestor celule îi ajută pe oameni să treacă de 110 ani sau dacă ea apare tocmai pentru că organismul a fost expus timp de peste un secol la infecții, inflamație, celule senescente și modificări precanceroase.

Ambele mecanisme pot acționa simultan. O imunitate bine adaptată ar putea contribui la supraviețuire, iar supraviețuirea îndelungată ar oferi timpul necesar acumulării și selecției acestor clone.

Lotul de 28 de persoane este redus și provine dintr-o singură populație națională. Analiza s-a concentrat asupra celulelor din sânge, fără să stabilească ce fac acestea în țesuturi sau ce ținte recunosc în organism.

Studiul este observațional și nu demonstrează că majorarea artificială a numărului lor ar prelungi viața, ar preveni tumorile sau ar trata o boală deja instalată.

Aceste limite nu anulează descoperirea, ci îi definesc semnificația: supercentenarii prezintă o remodelare imună amplă, activă și puternic individualizată, iar limfocitele T citotoxice CD4+ reprezintă una dintre cele mai clare semnături ale acesteia.

Longevitatea extremă, privită prin lentila imunității

Persoanele care trec de 110 ani sunt extrem de rare și reprezintă un model biologic valoros. Ele au reușit să evite, să întârzie sau să supraviețuiască bolilor care limitează de regulă durata vieții.

Studierea lor poate arăta nu doar ce se pierde prin îmbătrânire, ci și ce mecanisme de adaptare rămân active.

Noua cercetare schimbă astfel perspectiva asupra imunosenescenței. Îmbătrânirea sistemului imunitar nu este numai o retragere treptată a apărării.

În cazul longevității excepționale, ea include selecția și amplificarea unor celule specializate, capabile să conserve memoria confruntărilor purtate de organism de-a lungul unei vieți neobișnuit de lungi.

Descoperirea nu oferă încă o rețetă pentru longevitate și nici un nou tratament împotriva cancerului.

Ea identifică însă o întrebare esențială pentru cercetările viitoare: sunt aceste celule doar martorii unei vieți de peste un secol sau chiar unul dintre mecanismele care au făcut-o posibilă?