5 iunie, Ziua Învățătorului. Cine a fost Gheorghe Lazăr, întemeietorul învățământului modern românesc

Ziua Învățătorului este sărbătorită anual în 5 iunie, dată care marchează nașterea lui Gheorghe Lazăr, considerat "fondatorul învățământului în limba națională în Țara Românească". Celebrarea acestei zile a fost instituită prin Legea nr. 289/2007. 

De asemenea, vineri, 5 iunie, este zi liberă pentru elevi și profesori. Astfel, va fi o minivacanță de trei zile: vineri, sâmbătă și duminică. Pe 5 iunie se pot transmite mesaje și urări de Ziua Învățătorului.

Ziua Învățătorului este o zi dedicată celor care pun bazele educației și contribuie la formarea generațiilor viitoare. Alegerea acestei date nu este întâmplătoare: ea coincide cu aniversarea nașterii lui Gheorghe Lazăr, considerat fondatorul învățământului modern românesc.

Dincolo de lecțiile predate în clasă, învățătorii sunt cei care îi ajută pe copii să descopere lumea, să își dezvolte caracterul și să își construiască încrederea în propriile forțe.

Educația reprezintă una dintre cele mai importante investiții într-o societate, iar rolul învățătorului rămâne esențial într-o lume aflată într-o continuă schimbare. Prin răbdare, dedicare și pasiune, cadrele didactice modelează nu doar cunoștințe, ci și valori care îi vor însoți pe elevi întreaga viață.

Ziua Învățătorului este astfel un prilej de recunoștință față de cei care transformă curiozitatea în cunoaștere și care, zi de zi, contribuie la construirea viitorului prin educație.

Ziua Învățătorului. Cine a fost Gheorghe Lazăr

Gheorghe Lazăr, născut la Avrig, este considerat fondatorul învățământului în limba națională din Țara Românească.

În anul 1818, acesta a pus bazele primei școli cu predare în limba română din București, Școala de la Sfântul Sava, notează Agerpres.

Gheorghe Lazăr a fost o personalitate importantă a culturii române, activând ca organizator și conducător de școală, autor de manuale, inginer practician, orator, moralist și scriitor.

Prin activitatea sa, este considerat unul dintre întemeietorii culturii române moderne.

Născut la 5 iunie 1779 și decedat la 17 septembrie 1823, Gheorghe Lazăr și-a început educația în localitatea natală, la școala primară. Ulterior, a urmat liceul piarist din Cluj, între anii 1798 și 1805.

În anul 1802 a învățat la liceul catolic din Sibiu, iar în 1805 și-a continuat studiile la Cluj.

Pregătirea sa a inclus mai multe domenii, printre care limbi străine, teologie, drept, filosofie și științe, care au contribuit la formarea sa enciclopedică.

Gheorghe Lazăr a fost student la Viena

Cu sprijinul episcopului ortodox Nicolae Huțovici, Gheorghe Lazăr a obținut o bursă și a devenit student la Viena.

La Viena, Gheorghe Lazăr a urmat cursuri de teologie, filosofie, drept, pedagogie, literatură, matematică, inginerie, științe militare și medicină, fiind influențat de curentul iluminist, potrivit lucrării "Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900" (București, Editura Academiei, 1979).

În 1811, a devenit profesor la Seminarul Episcopiei Ortodoxe din Sibiu, însă la sfârșitul aceluiași an a plecat la Brașov, în urma ostilităților întâmpinate din partea autorităților și, mai ales, a episcopului Vasile Moga.

Între 1814 și 1815, încercările de a-și tipări lucrările traduse au eșuat din cauza intervențiilor lui Moga. Arhidiacon din 1814, Lazăr a candidat în 1815 la scaunul episcopal de la Arad, dar a fost înlăturat de un contracandidat susținut de mitropolitul Stratimirovci. Ulterior, a fost destituit din profesorat.

În 1816, s-a stabilit la București, unde a lucrat mai întâi ca profesor particular.

Pentru a înființa prima școală națională de nivel superior în limba română, cărturarul ardelean trebuia să își demonstreze competența în chestiuni școlare și să obțină sprijinul boierilor-efori din București și al altor cărturari români, potrivit lucrării "Cultură națională și spirit european (1818-1864)", de Nicolae Isar.

Prima școală națională românească

Actul de întemeiere a primei școli naționale românești a fost anafora boierilor-efori din 6 martie 1818. Printre semnatari se aflau, alături de mitropolitul Nectarie, Constantin Bălăceanu, Iordache Golescu și Grigore Dimitrie Ghica.

Cererea boierilor-efori a fost aprobată la 24 martie 1818 de domnitorul Ioan Caragea, care a consfințit deschiderea primei școli superioare românești, în luna august, în localul de la "Sfântul Sava".

La început, elevii erau băieți proveniți din familii de mici meseriași, târgoveți și dascăli, în timp ce fiii de boieri continuau să frecventeze școala grecească.

Școala și-a început activitatea în august 1818, iar inaugurarea a fost marcată de lansarea, de către Gheorghe Lazăr, a cunoscutei "Înștiințări".

În document era prezentat un proiect de organizare a învățământului românesc în patru trepte, numite "tagme" de învățături.

În activitatea de predare, Gheorghe Lazăr a fost ajutat frecvent de Eufrosin Poteca, Petrache Poenaru, Simion Marcovici, Ioan Pandele și, din 1819, de fostul său elev Ion Heliade-Rădulescu.

Lazăr a predat matematica și filosofia, atât în lecții pentru elevi, cât și în prelegeri publice.

Prin acestea, urmărea nu doar formarea culturală a auditoriului, ci și educația patriotică și națională.

Activitatea didactică proiectată de Gheorghe Lazăr includea și pregătirea viitorilor profesori români.

Această direcție s-a reflectat în decizia Eforiei Școalelor de a-i trimite, în 1820, la studii în străinătate, la Pisa și Paris, pe Eufrosin Poteca, Costache Moroiu, Simion Marcovici și Ioan Pandele.

Activitatea pedagogică și rolul Școlii de la Sfântul Sava

Principala operă a lui Gheorghe Lazăr o constituie faptele sale culturale și activitatea sa pedagogică, bazată pe ideea iluministă potrivit căreia răspândirea culturii și științei în limba poporului va pune capăt înapoierii sociale și asupririi naționale.

Școala de la "Sf. Sava" a dat roade în plan național prin pregătirea generației pașoptiste.

Ideile lui s-au reflectat cel mai bine în cele două discursuri extrașcolare, singurele cunoscute, în

• "Cuvânt al lui G. Lazăr, la înscăunarea mitropolitului Dionisie" (1819),
• o înscăunare care punea capăt unui lung șir de mitropoliți greci, sau în cel dedicat înscăunării domnului Grigore Dimitrie Ghica la 30 iulie 1822, după revoluția condusă de Tudor Vladimirescu.