Jurnal de pe ”frontul COVID”, la Secția Infecțioase Alba Iulia. Mărturiile unei asistente aflate în prima linie a „armatei albe”

Din data de 16.03 2020, întreg personalul secției era implicat în tratarea și îngrijirea pacienților suspecți sau confirmați COVID-19. Dar personalul era deja pregătit atât fizic cât și psihic. Aveam tot ceea ce ne trebuia: echipamente de protecție, materiale sanitare și dezinfectanți, curaj și încredere că totul va fi bine!

Dar iată că, după mai bine de trei săptămâni de când nebunia numită „coronavirus” a invadat județul nostru, a sosit și ziua de care mă temeam, ziua care speram să nu vină vreodată, ziua de….

18. 03.2020 ora 11.00, când primesc acel telefon prin care sunt anunțată că va fi adus la noi primul caz confirmat cu COVID-19.

Femeie, 36 de ani. O voi numi Doamna G (pacientul nr.1, sună atât de urât!) . Speriată și suspicioasă totodată. Nu înțelege cum rezultatul ei a ieșit pozitiv iar rezultatul soțului său a ieșit negativ. Doar „Am stat împreună tot timpul, chiar și în carantină am locuit în aceeași cameră…”

Am încercat să o liniștesc, să o calmez, să o încurajez, de sub costumul de protecție care nu lasă să se vadă nimic: nici umanitatea, nici empatia, nici compasiunea și nici teama mea deopotrivă. Eram, cel puțin teoretic vorbind, pregătită pentru această zi însă, aveam să constat că trăirea momentului era complet diferită de ceea ce trăisem până atunci.

Îi măsor funcțiile vitale care erau în parametrii normali. Mă gândesc în sinea mea: „Eu am pulsul de două ori mai mare decât al doamnei!” – inima stătea să îmi sară din piept însă, nu putea ieși, o ținea acolo costumul salvator.

Îi spun că urmează să îi recoltez probele biologice de sânge, moment în care mă întreabă suspicioasă :

„- De ce trebuie să îmi recoltați? Ce analize îmi faceți?

Îi răspund că sunt doar niște analize uzuale prin care medicul va cunoaște starea ei de sănătate la momentul internării. Așa cere protocolul. Se liniștește și își dă acordul pentru a efectua procedura.

În tot acest timp vorbesc cu ea și în cele din urmă îi câștig încrederea. Încheie cerându-și scuze că eu sunt nevoită să trec prin toate acestea din cauza ei. A fost momentul în care m-am liniștit și eu realizând că am în față pacientul pe care orice cadru medical l-ar dori să-l aibă.

O liniștesc din nou spunându-i că asta este profesia noastră, gândindu-mă totodată: „Oare ce este în sufletul ei? Uite că ea se gândește la mine! Doamne, dă să fie toți cei care urmează, la fel ca această doamnă! „.

Rămân încă cu ea să îi explic toate regulile pe care este obligată să le respecte pe perioada șederii la noi. Pare că înțelege ceea ce are de făcut, adică DOAR să stea în acea încăpere care îi va fi casă pentru următoarele multe zile. Credeți că este ușor DOAR să stai și să aștepți să treacă zilele până va veni acea zi perfidă cu numărul 12, apoi următoarea, cu numărul predestinat parcă, 13? Apoi încă, oare câte încă, până primești rezultatele?

PS: Aveam deja experiența primirii rezultatelor de la Cluj.

Credeți oare că este ușor, DOAR să stai, singur, cu gândurile tale, gânduri care zboară de la cei dragi, la ceea ce urma să se întâmple, adică la necunoscut și în același timp la speranța că într-un final, totul se va termina cu bine pentru tine.

Îi spun că la finalul turei, când voi pleca spre casă, o voi saluta din fața ferestrei (2 metri, bineînțeles!) pentru a mă cunoaște pe mine, omul de sub costumul care nu lasă să emane nimic. Și părăsesc salonul mulțumindu-i lui Dumnezeu că mi-am făcut treaba cât am putut de bine.