FOTO: Povestea aurarilor din Munții Apuseni. Expoziție de artă fotografică și studiu etnografic, la Alba Iulia

În perioada interbelică terenurile aurifere din zona Buciumului erau concesionate societăţilor „Aurul” şi „Concordia”. Oamenii aveau dreptul de a lua piatră numai din zona de unde îşi cumpăraseră acest drept. Zona putea fi bogată sau săracă în minereu aurifer, după cum era norocul fiecăruia. Munca era în schimb la fel de dură, iar sudoarea la fel de abundentă.

Minereul era scos de pe baie cu roaba sau cu sacul în spinare, iar unde galeria se lărgea era scos cu râzna, care era un vagonet de lemn împins pe șine de către băieș. Transportarea minereului de la mină la şteampuri se făcea cu animalele de povară, de către membrii familiei sau de către alte persoane, plătite săptămânal.

Unii mergeau cu caii cu corfele, alții cu boii cu carele, iar Geo Bogza, impresionat de munca brută pe care o desfăşurau aceşti oameni, avea să exclame, după vizita pe care a făcut-o în Apuseni: „Mineri chinuiţi ca la Roşia Montană nu se mai pot întâlni în nici o altă parte a lumii”. În realitate, la fel trăiau și minerii buciumani, căci munca pe mină însemna un consum fantastic de energie.

​Iată cum relatează Vădan Nicolae de pe Valea Abruzelului procedeul obținerii aurului: „Minereul se scotea de pe mină cu calul cu corfele. Astea erau nişte împletituri din lemn de alun sub formă de coşuri puse de o parte şi de alta a calului. Minereul se aducea la şteampuri, care aveau câte trei sau șase săgeţi. La capătul săgeţilor era o piatră de granit, prins într-un cerc de fier pe stâlpul acela de lemn. Apa cădea pe o roată ca de moară care punea în mişcare săgeţile ce cădeau în contratimp şi măcinau minereul. Minereul după ce era mărunţit i se dădea drumul într-un fel de jgheab odată cu apa şi de acolo se alegeau firele de aur cu şaitrocul. Se tot mişca şaitrocul acela până ieşeau la suprafaţă firele de aur.

​Majoritatea oamenilor erau săraci. Cei săraci luau în picioare ciorapi de lână făcuţi de femei şi călcau prin albia Abruzelului şi firicelele de aur de pe fundul velii se prindeau de ciorapi. Să desculţau şi scuturau ciorapii pe hârtie. Firele de aur, aşa ca nisipul, le puneau într-un săculeţ de piele şi le prelucrau. Şi făceau acolo câteva grame de aur de pe urma cărora, după ce le schimbau în monedă, îşi cumpărau bucate, de aveau ce mânca”.

​Tehnologia obținerii aurului nu era nici simplă, dar nici extraordinar de complexă. Oamenii foloseau forța apei de pe văi, dar în mijlocul verii apa scădea și atunci șteampurile se opreau, spre deosebire de Roșia Montană care avea avantajul tăurilor antropice, construite începând cu secolul al XVIII-lea, în timpul împărătesei Maria Tereza, care ofereau un surplus de apă pe timpul verii și deci șteampurile funcționau mai mult timp.

Oamenii nu risipeau apa și fiecare dintre ei o colecta pe niște șanțuri numite iazuri, aceeași apă era direcționată apoi de la șteampul care o folosea printr-un sistem de ceterne de lemn și o direcționa la un alt iaz și de aici la un alt șteamp.

O întreagă industrie a aurului a funcționat în acest fel până în 1948 când prin legea naționalizării minele au fost închise și sigilate, aurarii și-au pierdut dreptul de concesionare stipulat prin contracte, șteampurile au fost oprite, iar aurarii somați să cedeze aurul. Pentru că s-au opus au fost ridicați de către dubele Securității și anchetați, bătuți crunt până când au cedat aurul obținut de ei cu multă trudă.

S-a încheiat astfel o perioadă de exploatare a aurului care dăinuia de sute de ani și odată cu ea s-a renunțat și la o tehnologie care astăzi pare romantică, dar care ascundea multă muncă și era un mijloc important de trai pentru moții buciumani.

sursa: Centrul de Cultură „Augustin Bena”

foto: Vasile Sârb

text: prof. dr. Mirela Crâsnic

Reprezentanții Centrului de Cultură „Augustin Bena” din Alba Iulia mulțumesc localnicilor din comuna Bucium, județul Alba, cu sprijinul cărora au fost realizate ședințele foto.