Amintiri despre Eminescu, din perioada în care a fost în Blaj: ”nu vorbea despre sine şi lucrurile lui niciodată”

15 ianuarie – Ziua Culturii Naționale. Ziua lui Mihai Eminescu, poetul nepereche. Prezența lui Mihai Eminescu în Alba, în urmă cu 157 de ani, este strâns legată de îndelunga sa şedere la Blaj, mai-septembrie 1866. Este perioada în care Școlile româneşti din Blaj erau cele mai „înalte” din Transilvania.

Cursurile lor erau urmate, deopotrivă, de elevi şi studenţi greco-catolici şi ortodocşi, printre care mulţi din Alba Iulia şi satele din jurul ei.

Poetul a locuit cu mai mulţi dintre elevii şi studenţii blăjeni, care i-au oferit modestele lor „cvartire” (găzduire), ca şi tradiţionalele lor mese, Eminescu le asculta cu interes discuţiile, intervenind destul de rar şi numai în domeniile în care era “expert”.

Din aceste prelungite discuţii, cele mai multe petrecute în serile şi nopţile de primăvară-vară, a putut să afle Eminescu şi alte date şi informaţii, unele de amănunt, despre Alba Iulia şi rolul ei jucat în istoria naţională de până atunci.

Detalii despre prezența poetului în Alba se regăsesc în cartea „Amintiri despre Eminescu„, ediţie îngrijită de Corneliu Remus Cacoveanu, Ion Buzaşi şi Ion Mărgineanu.

Citește și 15 ianuarie: 173 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, cel mai mare poet român. Ziua Culturii Naționale

Mihai Eminescu, în Blaj, de la finalul lunii mai 1866

Potrivit autorilor lucrării, Mihai Eminescu a ajuns în micul orăşel de pe Târnava, la Blaj, pe la sfârşitul lunii mai a anului 1866.

„Doritor de a-l cunoaşte, am ieşit în piaţa de dinaintea gimnaziului, locul de întâlnie al studenţilor. Aici i-am făcut cunoştinţa. Era un tânăr între 16-17 ani, de statură mijlocie, frumos şi roşcovan.

Avea un păr negru dat îndărăt şi lung, părea a nu fi fost tuns de un an de zile. Era într-un surtuc de peruvian negru, ros, scurt în mâneci şi rupt în coate; în nişte pantaloni de altă culoare (gălbui mi se pare) scurţi de i se vedea de sub ei până la înfăşurări ciobotele scâlciate şi prăfuite. Pe cap purta, deşi era cald deja, căciulă neagră, grea, săoasă de miel.

Nu ştiu cum să îmi explic împrejurarea că acest exterior neglijat nu ne era bătător la ochi. Poate fiindcă la Blaj, unde studia sărăcimea, se aflau încă mulţi ca el, rău situaţi şi îmbrăcaţi, şi apoi la un talent aşa de mare cum îl ţineam noi, ni se părea cumva naturală această lăpădare de sine.

Mai bătătoare la ochi ne-a fost împrejurarea, că deşi era în vârstă de 16-17 ani, şi deşi te punea în uimire cu iscusimea şi cunoştinţele sale, îndeosebi pe teren literar, avea numai două clase gimnaziale, făcute la Gimnaziul German din Cernăuţi“, îl descria, în urmă cu mai bine de un secol, Ştefan Cacoveanu, cel care l-a găzduit pe Mihai Eminescu în perioada mai-iulie 1866.

”Învrăjbit cu școala”

Mihai Eminescu le spunea studenţilor din Blaj că „el era de la Botoşani, din Moldova. Tată-său, Eminovici, era bucovinean. Venise în tinereţe la Moldova ca ispravnic la o moşie boierească şi se însura cu o moldoveană cu ceva stăricică. Fiind tată-său crescut la nemţi, ţinea mult să-i dea şi creştere germană. Îl trimise aşadar la Cernăuţi, la învăţătură.

Acolo îl pusese sub grija profesorului Pumnul, autorul Lepturariului. După vreo câtăva vreme, acest mentor al său slăbise de morb, încât nu-l mai putea ţinea de scurt. Micul Eminescu, folosindu-se de ocaziunea dată, în loc de a merge la şcoală, se închidea în biblioteca Pumnului. Acolo studia necontenit şi neconturbat răzbunându-şi astfel în contra atâtor profesori pedanţi şi sarbezi.

În modul acesta ne spunea el în liniamente generale, că rămase la a II-a clasă gimnazială şi astfel pe multă vreme învrăjbit cu şcoala, dar şi cu tată-său“, potrivit lucrării citate.

De ce a venit Eminescu tocmai la Blaj?

Potrivit lui Ştefan Cacoveanu, cel care este cunoscut ca „poetul nepereche“ spunea, în 1866, că „venise la Blaj, ca să facă examen pe clasa a VII-a şi astfel să împace pe tată-său, care îi făgăduise că-i trimite bani, numai să apuce firul studiilor mai departe”.

”La Blaj sosise cu nişte studenţi, care îl luară în trăsură ajungându-l pe drum. A doua zi după sosirea lui îl întâlnirăm în piaţă şi ne împretinirăm numaidecât. Îl chemai să şadă la mine şi veni numaidecât. Modul de trai al studenţilor în vremea când Eminescu frecventa şcolile Blajului era primitiv”, după cum îşi amintea Ştefan Cacoveanu.

„Trăiam din ce ne aducea cu desagii de acasă pe 2-3 săptămâni: pâine, făină, slănină, brânză în belşug, dar bani puţintei de tot. Norocul că Eminescu era un tânăr sănătos ca piatra, nealegător în ale mâncării, mânca bine, dormea lung şi fără grijă, dimineaţa de regulă pe la 8 oare se scula, se spăla, da cu degetele de câteva ori prin părul bogat şi lung dat pe spate şi era pieptănat gata”, potrivit sursei citate.

Scaldă în Târnavă și discuții aprinse

„După ce dimineaţa se găta, dejunam ce da D-zeu, şi de regulă el mergea de se scălda în Târnava la moara din jos de roate şi se scălda întruna până la amiazi, iar eu cu alţi tovarăşi, mergeam la câmp de ne preparam pentru bacalaureatul ce aveam să-l facem prin luna lui iulie şi numai la prânz ne întorceam acasă.

Atunci venea şi Eminescu de la scaldă, unde punea în mirare pe toţi cu manevrele ce făcea înot, corlindu-se ca aici şi ieşind de sub apă târziu unde nici nu-ţi aduceai aminte.

Şi în Blaj eram tineri buni înotători, dar cu Eminescu nici unul nu putea ţine. Aceasta era părerea generală.

E de însemnat însă, că se scălda de o parte singur şi cu cei dimprejur nu făcea multă vorbă, îi plăcea să iasă în piaţa Blajului, bogată în poame de tot felul, îşi umplea căciula cu poame şi apoi, mâncând, sta de o parte râzând de ştrengăriile studenţilor de prin piaţă, fără a lua însă parte la ele vreodată.

În scăldat exceda. În alte era moderat. Nu bea, nu fuma, nu juca cărţi, era ca o fată mare“.

Lucrurile se schimbau radical când era vorba de discuţii serioase, argumentate.

„Când se încingea însă câte o discuţie, şi aceasta nu era rar, lua parte cu plăcere; dar adesea era de altă părere, pe care şi-o apăra vorbind cu o siguranţă, parcă ar fi citit din carte.

Se vedea că ieşise din biblioteca Pumnului, unde studia în bună voie, după placul inimii, fără a fi conturbat de cineva. Când voia cineva să-i impună păreri contrare dânsului, jumătate cu durere, jumătate cu tristeţe repeta mereu: «lasă-mă frate, lasă-mă în pace»!“

Cum a locuit Mihai Eminescu în Blaj

Casa în care a locuit Mihai Eminescu, în perioada iunie-iulie 1866, era pe uliţa ce duce din piaţă către Sâncel, aşa zisă a Hotelului. Imobilul avea trei apartamente: „unul către uliţă, ocupat de mine, Georgiu Bucşa, Teodor Totu, ambii morţi deja, şi de Ioan Paul, nepot al meu, atunci abia de şase ani, astăzi profesor la Iaşi şi la mijloc, între aceste două apartamente, era culina.

Odaia noastră era mică şi avea numai două paturi, iar lui Eminescu îi improvizam în toată sară patul separat, căci noi ăştialalţi dormeam câte doi într-un pat. Cum se vede, lucru sărăcăcios.

Dar prietenia, armonia dintre noi şi inima bună făcea toate bune“, aşa îşi amintea în 1904 Ştefan Cacoveanu.

”Nu vorbea despre sine şi lucrurile lui niciodată”

Cacoveanu l-a lăsat pe Eminescu la Blaj, după ce şi-a luat examenul de bacalaureat în iulie 1866.

„La plecarea mea, punându-i în vedere că cine ştie când îi vor sosi banii şi Blajul peste vacanţă despopulându-se de studenţime, nu-i cu sfat să rămână singur şi strein, l-am chemat să vină cu mine, – dar zicea că banii au să-i vină în curând şi epistola tatălui său trebuia să-l găsească în Blaj.

Am înţeles că, plecând eu, s-a alăturat la nişte studenţi ocrotiţi peste vacanţă pe lângă seminarul teologic de acolo. Cu aceşti studenţi, care trăiau de la seminar, a şezut Eminescu până prin septembrie. (…)

Îi lipsea totul, dar nu se plângea de nimic. Trăia fără de grija zilei de mâine. Trebuinţele vieţii şi le redusese într-atâta, încât nu se temea că nu şi le-ar putea îndestula uşor, oricând şi oriunde. Ca păsările din evanghelie, care nu seamănă nici seceră, se rezema pe mila Domnului cea bogată.

Cum venise la Blaj să facă examen şi încă pe 4 clase deodată, ai fi socotit să nu-şi afle locul, umblând să-şi câştige oameni, – căci cine are oameni, are pe Dumnezeu, – nu umbla să facă cunoştinţa profesorilor, nici să-şi facă mână bună cu cei mari.

Nu umbla alergând după nimic. Cu atât mai puţin după carele care nu te aşteaptă. Dacă umblai după prietenia lui, bine, dar să umble el după prietenia altuia, nu. Nu vorbea despre sine şi lucrurile lui niciodată!”

Orgolii și talent

”Afară de limba germană ştia puţină gramatică franceză, dar nu citea nici nu vorbea în această limbă. Cât va fi ştiut din limbile şi literaturile clasice n-am luat seama.

Pe teren literar, mi-aduc aminte, că nimeni dintre noi nu putea ţine cu dânsul, deşi noi purtam pretenţioasele stiluri de sextani, septimani, octavani şi maturizanţi, vezi Doamne, şi această împrejurare ne jena puţin, mai cu seamă că dânsul, în hăinuţele lui rele şi nu pe el croite, arăta a fi mult mai tânăr de 16 ani; pe când noi unii purtam barbă şi mustăţi.

Şi noi, nişte sextani, septimani, octavani, maturizanţi; vezi Doamne, nu ne-am fi dat învinşi de un copil de a doua clasă. E natural, că lupta era vehementă, mai cu seamă că Eminescu era arţăgos şi nu ceda“.

Cocoveanu scria că poetul lui favorit a lui Eminescu era Alecsandri. „Care va fi fost pe vremea aceea poetul ori filosoful dânsului în literatura germană n-am băgat de seamă.

Noi, pe la Blaj, atunci nu prea ştiam nemţeşte, ca să putem intra ceva mai afund în literatura acestei limbi. Că Eminescu ştia aşa bine nemţeşte nu mă miram, căci studiase tot la nemţi, dar mă punea în mirare limbajul lui românesc atât de elegant şi frumos, mai ales, ştiindu-l că vine de la şcoli străine“, mai nota autorul în „Amintiri despre Eminescu“.

Povestea cu măgărarul

Ștefan Cacoveanu îşi aminteşte că la reîntâlnit pe Eminescu în 1868, la Bucureşti, ocazie cu care l-a întrebat şi despre şederea sa la Blaj.

„- Ce zici de Blaj? cum ţi-a plăcut?

Mi-a plăcut de măgărarul de la seminar.

Şi de ce tocmai de măgărar?

Spunea poveşti minunate şi-l ascultam cu multă plăcere, a fost răspunsul“.

Autorul ne ajută să intrăm pe făgaşul poveştii cu măgărarul. „Pe la anul 1866, apa de băut în Blaj se aducea de afară din oraş. Spre acest scop seminarul ţinea un căruţ, tras de un măgar. Omul de lângă acest căruţ se numea în Blaj: măgărarul de la seminar. Că cine va fi fost atunci măgărar nu ştiu.

Pe la anul 1878-79 când locuiam în Blaj, se afla ca măgărar un mare povestaş şi vornic de nunţi, anume Nicolae Mihu, poreclit Chenderi, de loc din Veza; ţăran în vârstă cam de 40 de ani, foarte isteţ. Avea o pasiune irezistibilă de a spune poveşti. Spunea teologilor seara în dormitor, până târziu, când adormeau toţi“.