Cum se vestește Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, în satele din Munții Apuseni. Obicei vechi de sute de ani, pe cale de dispariție

În satele din Munţii Apuseni, unul dintre cele mai spectaculoase obiceiuri din ajunul şi prima zi de Crăciun este „Irozii“. Numele colindului provine de la numele regelui Irod, ucigaşul pruncilor, în vremea căruia se naşte Iisus Hristos şi are o vechime ce se pierde în negura timpului.

Naşterea Mântuitorului şi evenimentele care s-au întâmplat înainte şi după naşterea Lui reprezintă nucleul narativ în jurul căruia se organizează acţiunea dramatică a Irozilor. Cu mici diferenţe de la o zonă la alta, în Apuseni, această veritabilă scenetă de teatru are şapte personaje: Irod, Soldatul, Preotul, Ciobanul şi cei trei crai – Gaşpar, Melchior şi Baltazar. Sceneta începe cu Irod, care primeşte de la soldat veşti din împărăţie. I se raportează că au fost prinşi trei oameni străini, care sunt aduşi înaintea lui.

La întrebările lui Irod, aceştia răspund că au plecat, călăuziţi de o stea, să caute pe împăratul care tocmai s-a născut. Irod răspunde că el este singurul împărat, după care spune în versuri cum a ordonat el tăierea celor 14.000 de prunci. Colindul are şi o parte în care Irod şi cei trei Crai se duelează cu săbiile, fiecare susţinându-şi poziţia în legătură cu adevăratul împărat.

Colindul şi istoria acestuia sunt descrise de etnologul Anamaria Stănescu în lucrarea ”Obiceiul tradiţional al Irozilor”: ”Alături de caracterul religios, sacru al Irozilor s-a dezvoltat mult timp şi caracterul profan, reprezentat de jocul păpuşilor. (…) Din prima formă a Vicleimului şi din prezentarea Magilor şi a dialogului lor, sub influenţa elementelor folclorice caracteristice colindelor, s-au dezvoltat, pe rând, prin activitatea „micilor cărturari”, trei tipuri principale de variante specifice celor trei mari zone etno-geografice româneşti: Muntenia, Moldova şi Transilvania.

Cunoscută în cea mai mare parte a Moldovei, drama „Irozii” sau „Vicleimul” circulă în Muntenia şi sub numele de „Tăierile” iar în Transilvania, turi de varianta „Viflaimul”, apar denumirile „Craii” sau „Magii”. De aici, rezultă că imaginarul colectiv al comunităţilor tradiţionale româneşti nu s-a oprit la „Mistére de la Nativitè”, ci s-a focalizat şi pe cel al crimelor tiranului Irod. (…) Treptat au fost introduse şi elemente laice în scenariul acestei forme a teatrului folcloric, ce au mers atât de departe, încât au determinat Biserica să ia măsuri împotriva deformărilor caricaturale.

Majoritatea comunităţilor tradiţionale sărbătoreau naşterea Fiului Domnului prin cântece şi jocuri, din care masca de animal şi costumuldeghizare nu lipseau. Astfel, intervenţia bisericii în spectacolele populare a devenit intensă, jocurilor cu măşti fiindu-le opuse forme de manifestare ale teatrului religios. Prin intermediul conciliului Trullan s-au interzis asemenea manifestări, însă nu a fost de ajuns, datorită puternicului caracter popular al obiceiurilor.

Toate aceste fenomene au condus către „seducerea păgânilor” de către clericii noii dogme creştine prin teatralizarea ceremoniei liturgice. Drama liturgică a fost susţinută de boierime şi domnitori, pentru ca în cele din urmă să fie adoptată şi de mase. Cauza răspândirii acesteia la nivelul tuturor categoriilor sociale a fost faptul că preoţii au simţit nevoia să transpună în limbajul popular gestual legenda biblică a naşterii lui Iisus Hristos. (…) Deci, Irozii nu au numai calitatea de a-L „purta” pe Dumnezeu prin casele oamenilor, ci şi de a converti şi de a iniţia, adică de „a face din păgâni, creştini”. (…) Irozii nu poate să fie o operă anonimă produsă de imaginarul colectiv al comunităţii tradiţionale româneşti, deoarece are un caracter complex. Se identifică o imaginaţie creatoare mai puternică decât cea populară şi ingeniozitatea scenică. Până la acest punct, se poate afirma că este opera unor cărturari.

(…) În secolul al XIX-lea, expunerea legendei naşterii Domnului Iisus Hristos se face în versuri scurte şi alerte, apropiate de cele populare. Drama liturgică a Irozilor s-a suprapus peste obiceiul colindatului cu Steaua, ceea ce i-a determinat un caracter popular neîntâlnit la bulgarii ortodocşi, la ruşi, la sârbi sau la alte popoare vecine.

Cântecele de Stea aparţin unui strat creştin mult mai recent, fapt ce poate fi argumentat prin similitudinea dintre Iisus Hristos şi Soare pătrunsă în „limbajul uzual al credinţei”. Raporturile dintre Cântecele de Stea şi teatrul Irozilor nu sunt clare. Anumite colinde din repertoriul Irozilor par a fi fost alcătuite în mod special pentru scena dramatică. Astfel, „Trei crai de la răsărit”, a trecut ulterior şi în repertoriul stelarilor. Altele par a fi fost preluate din cântecele de Stea, pentru a segmenta cu ele reprezentarea dramatică.

Totuşi versiunilor anterioare le lipsesc elementele folclorice caracteristice colindelor, ce sunt întâlnite în reprezentările pentru variantele tipului moldovean, muntean, ardelean şi maramureşean. Specifică tipului moldovean este scena care se deschide cu doi îngeri, care sunând din clopoţei cer voie publicului să joace. Astfel, ceata irozilor intră în acelaşi timp în scenă, în casa gazdei, unde rolurile sunt „făcute” pe rând.

De aici, rezultă că această dramă cu origine liturgică părăseşte cadrul bisericesc şi că originea cărturărească şi ambianţa medievală devin neobservabile. Intrările în scenă, dominate de jocul şi mimica cauzate de caracterul legendar, se asociază cu un element scenic nemaiîntâlnit la acest stadiu evolutiv, adică cu muzicalitatea.

Se constată o evoluţie profundă a Irozilor de tip moldovean, reprezentată printr-o materializare scenică complexă, fără neglijarea niciunui element legendar, printr-o tehnică mai bună de introducere a corului şi a elementelor folclorice şi printr-o conturare caracteriologică mai puternică (Irod este tiranul căruia i se opun cei trei Crai).

Aceste fenomene implică un adânc caracter popular. În cadrul tipului muntean predomină interpretarea scenică în detrimentul relatării. Atitudinile medievale de spăşenie şi misticism sunt atenuate sau chiar dispar în unele variante. Cea de-a doua parte a Irozilor aduce în scenă un prunc nevinovat, inexistent în variantele precedente.

Originalitatea variantei ardelene constă în faptul că prima scenă se deschide cu dialogul dintre Iosif şi Fecioara Maria. (…) La nivelui tuturor zonelor etno-geografice româneşti, peste textul cărturăresc cu tematică biblică s-au suprapus forme ale teatrului folcloric şi elemente de factură laică, iar folclorul muzical reprezentativ pentru comunitatea tradiţională şi poezia ceremonială şi rituală a colindelor au influenţat reprezentările dramatice ale Irozilor, ceea ce detrmină producerea unui amestec hibrid specific culturii populare româneşti.”