FOTO-REPORTAJ: Pantofarul cailor din Râmeț. Cum se mai practică vechiul meșteșug al potcovitului, în secolul vitezei

Situat la 34 kilometri de Alba Iulia, satul Râmeţ ascunde unul din cele mai vechi aşezăminte călugăreşti din Transilvania, Mănăstirea Râmeţ. În fiecare an, pragul aşezământului este călcat de mii de oameni din întreaga ţară şi din străinătate, care își doresc să viziteze cel mai puternic centru ortodox. Puțini știu, însă, că nu departe de biserică, în satul Faţa Pietrii, se găsește o altfel de atracție, cum rar se mai poate vedea în ziua de azi. Este vorba despre atelierul potcovarului Aurel Silea, singurul din această zonă, care realizează potcoave pentru cai de la vârsta de 17 ani.

În vremurile de demult, nu exista niciun sat în care să nu locuiască doi, trei potcovari. Astăzi, această meserie este pe cale de dispariţie. Există sate care, în prezent, nu au niciun potcovar. Modernizarea ar fi, cu siguranță, un motiv principal care face ca potcovitul să devină o ocupație din ce în ce mai rar întâlnită. Tot mai mulți oameni se îndreaptă spre oraş din pricina vieţii grele de la sat, alegând să își câștige traiul prin tehnologii moderne. De aici derivă un alt motiv pentru care potvocarii dispar din peisajele satelor româneşti: numărul tot mai mic de animale.

Publicitate

Aurel Silea a „furat” meserie de la tatăl său, potcovar în Râmeț

În urmă cu aproximativ 30 de ani, aproape că nu se găsea gospodărie fără cal, ceea ce făcea ca meseria de potcovar să fie una de-a dreptul profitabilă. Aurel Silea este singurul potcovar al satului, care încă practica această meserie. Chiar şi astăzi are clienţi care vin din toată zona, Stremţ, Cetea, din Teiuş sau din Geoagiu. În vârstă de 47 de ani, Aurel Silea încă este credincios meşteşugului care l-a făcut cunoscut în Râmeţ. Întrebat de la cine a învăţat să facă o potcoavă, acesta a mărturisit că nevoia a fost cea care l-a împins să cunoască bine această meserie. A început să facă potcoave de la frageda vârstă de 17 ani, furând metodele prin care se face o potcoavă de la tatăl său.

Aurel Silea și-a câștigat popularitatea în satul său şi în satele vecine prin modul cu totul original de potcovire. Acesta nu obişnuieşte să prindă potcoava arzând de copita calului, așa cum fac majoritatea potcovarilor. Cu multă răbdare şi iscusinţă, el decupează în copita animalului, gravând canalul în care așează „pantoful” calului.

Există perioade ale anului în care oamenii vin mai des sau mai rar la potcovit. Primăvara, numărul cailor creşte, pentru că ei trebuie să fie pregătiţi pentru muncile specifice anotimpului, cum este aratul. Toamna, lucrurile stau exact invers, numărul animalelor care vin la potcovit scade. O schimbare apare şi în rândul potcoavelor. Este folosit un material special, numit vidia, care este mult mai rezistent decât fierul. Acesta protejează copita calului de frig, dar şi de solul îngheţat şi dur.

Într-o singură noapte, a câștigat bani aproape cât trei salarii

În jurul anilor 1980, meșterul a avut o noapte în care a reuşit să strângă aproximativ 6.000 lei vechi, aproape de trei ori cât un salariu pe o lună, iar cu banii şi-a achitat o datorie mare. Împins de curaj, dar şi forţa de muncă, tânărul potcovar de atunci şi-a petrecut întreaga noapte cu mâinile pe ciocan și nicovală, în căldura cărbunilor care îi încălzeau obrajii, ocupându-se de fierul arzând, de cleşte şi micile cuie. Potcoavele luau formă una după cealaltă, pentru cai, dar şi pentru boi.

În ograda meşterului, sub un acoperiș improvizat, Aurel Silea îşi adăposteşte micul atelier unde potcoavele prind contur, una după alta. Pe o masă sub care se învârte un motoraş care face vânt pentru aprinderea cărbunilor, potcoavele se desăvârşesc încetul cu încetul. Fierul brut se încălzeşte până în momentul în care din culoarea fierului, negru, acesta devine portocaliu aprins. Atunci metalul este gata pentru a fi modelat. De aici încolo, potcoava prinde viaţă. Este pus materialul pe nicovală, iar cu un ciocan foarte greu, acesta se bate. Se îndoaie precum cauciucul, iar forma potcoavei se transformă ca prin magie. Cu o îndemânare ieșită din comun, potcovarul reuşeşte să dea forma perfectă potcoavei, de prima dată. Pare că se joacă cu acea bucată de metal care, după procesare, devine folosibilă. Întreg procesul continuă cu o nouă încălzire a potcoavei care, mai apoi, este pregătită pentru copita calului.

Pentru a pune proaspătul „pantof” pe copita calului, Aurel Silea îndepărtează vechea potcoavă, pregătind locul pentru una nouă. „Pedichiura” se face rapid, iar procedura începe cu igienizarea canalului în care potcoava intră. În acest moment, pe lângă efortul fizic de a „pili” copita calului, potcovarul este năpădit de un miros puternic, înţepător și greu de suportat. Urmează tăierea unghiei. Uneori, unghia crește prea mult, iar calul simte durere din acea zonă, uneori fiindu-i imposibil să se deplasaseze.

Cu câțiva ani în urmă, Aurel Silea confecţiona şi cuiele cu care se prind potcoavele de copită, însă acum, acesta şi le achiziţionează din comerț, de calitate și la prețuri rezonabile. Toate ustensilele cu care meşterul realizează o potcoavă sunt atât de vechi ca şi meseria lui.

În curtea lui Aurel Silea există construit un cadru din lemn, în care intră calul. Cu ajutorul unor sfori, calul este ridicat pentru a-i uşura munca potcovarului. Tot procesul de fabricare a celor patru potcoave, curăţarea copitelor calului dar şi echiparea durează aproximativ trei ore.

Ca un adevărat profesionist, săteanul modelează „pantoful calului” asemenea unui sculptor şi lasă impresia că s-a năcut pentru a-i încălţa pe cai.

Alexandra ONIȚA