Bianca Iuga și Alba24, în căutarea modelelor. Andreea Giurea: Oricine se străduiește să facă bine ar trebui să ne fie model

Andreea Giurgea este greu de prezentat altfel decât cu o sintagmă care nu spune mare lucru: este o raritate de om. Este constănțeancă, a studiat fizică, jurnalism și comunicare, psihologie, este unul dintre cei mai inteligenți și citiți oameni pe care îi poți întâlni și are vocație de mamă – are șase copii.

În discuția despre modele și despre ce ne inspiră în viață, Andreea vorbește despre bunica profesoară și bunica preoteasă și nu se sfiește să își mărturisească credința în Hristos. Vorbește despre Orwell și Steinhard, cărțile care au marcat-o când era studentă la fizică, cărți care vorbeau tinerei de atunci despre frică, trădare, cedare, dar și despre speranță, despre Hristos care te ia de mână când e greu și te trece prin ziduri. Vorbește despre cartea favorită a copiilor ei, Stăpânul Inelelor, care are o întreagă galerie de modele – poate de aceea unii dintre foștii colegi de facultate îi spun cu afecțiune ”mama dragonilor”. Vorbește despre o generație de la care avem mult de învățat, generația bunicilor noștri, din ale căror povești putem învăța despre eroism și generozitate și puterea de a nu te da bătut în fața sorții.

Andreea este un om care crede că modele sunt toți acei oameni obișnuiți care fac consecvent bine în jur și aleg să nu renunțe.

1. Ce răspunzi, dacă ai fi întrebat foarte simplu care este modelul tău în viață? Și cum ai fi răspuns în liceu?

Răspunsul „foarte simplu” ar fi Hristos.

În liceu nu știu dacă aveam un model de viață conștient ales, trăiam ca să zic așa clipa. M-a impresionat încă de copil relația strânsă pe care părinții mei o aveau cu frații și surorile lor, erau foarte apropiați și se ajutau întotdeauna la nevoie și pe undeva mi-a rămas în minte ideea asta – cel mai mare dar pe care i-l poți face unui copil e să aibă frați care să îi fie alături atunci când tu nu vei mai fi. Am avut în liceu și două prietene foarte bune care erau singure la părinți și mereu îmi spuneau ce mult și-ar fi dorit ele un frate sau o soră.

Și cred că modelul meu inconștient de viața din liceu au fost bunicile mele – bunica maternă, care m-a crescut, profesoară de economie și o femeie extraordinară, și bunica din partea tatei, preoteasă și învățătoare, o ființă mărunțică având o imensă doză de blândețe, înțelepciune și bun simț. 

Acum, la 47 de ani. chiar m-am gândit că, dacă ar fi să aleg un model, l-aș alege pe unul dintre formatorii mei care îmi e tare drag, profesorul american Wes Winget. L-am reîntâlnit zilele astea la aproape 76 de ani, pe când colinda România predând un workshop de Psihoterapie Adleriana care pe mine personal m-a impresionat adânc – și zicea că vrea să predea până la 80 de ani cel puțin.

2. Cum ți s-au schimbat reperele de-a lungul timpului, dacă s-au schimbat?  

De schimbat nu îmi dau seama cât mi s-au schimbat reperele, cred că undeva în fundal a fost întotdeauna Hristos și marile repere pe acolo au rămas. Mai degrabă de-a lungul timpului mi s-a schimbat modul de manifestare. 

3. O carte și/ sau un sfat și/ sau o poveste care îți definește viața, care ți-a(u) definit reperele. 

Pe la 19 ani m-a marcat profund întâlnirea cu două cărți. Mai întâi am citit „1984” de Orwell. Era în 1991 toamna târziu, eu eram în primul an la Facultatea de Fizică. Și am citit „1984”. Nu m-a impresionat așa de tare descrierea comunismului, că eu deja îl trăisem, dar e acolo pe la final o scenă în care personajul principal e torturat în Camera 101 – fiind confruntat cu cea mai atavică frică a lui. Evident cedează și ajunge să trădeze tot ceea ce iubește. Acuma, primul lucru pe care l-am făcut după ce am închis cartea a fost să caut care era Camera 101 pentru mine – am identificat-o destul de repede – și apoi am constatat că, dacă aș fi ajuns acolo, aș fi reacționat exact ca personajul. Nu aș fi putut face altfel. Și m-a apucat o depresie cumplită. Țin minte și acum cum mergeam cu autobusul 303 spre Măgurele peste câmp și meditam cu jale la nimicnicia naturii umane – oare așa lași și mizerabili suntem cu toții? Ei, și atunci mi-a căzut în mână întâmplător „Jurnalul fericirii”, al părintelui Nicolae Steinhart, un intelectual evreu de înaltă ținută convertit la creștinism. „Jurnalul fericirii” e o carte extraordinară, care pentru mine a deschis ușa Camerei 101. Are și Orwell dreptate, în sensul că omul de unul singur nu poate înfrânge Camera 101, dar Părintele Nicolae Steinhart mi-a arătat că acolo unde tu nu poți vine Hristos și te ia de mână și apoi trece cu tine prin ziduri. Deci există speranță. Putem fi curajosi, putem fi buni, chiar dacă suntem slabi. Pentru că Hristos vine și ne ia de mână. 

O altă carte care mi-a plăcut tare mult e „Scrisorile unui diavol bătrân către unul tânăr” de C. S. Lewis – o excelentă analiză a naturii umane și a împlinirii ei prin relația cu Dumnezeu. 

4. Dacă ai face o listă cu personaje care ar putea fi modele pentru copiii tăi, ce nume ar cuprinde lista asta?

Eu și copiii mei suntem mari fani Tolkien – în special Stăpânul Inelelor. E acolo o întreagă galerie de eroi. Tolkien zicea că a vrut să ofere țării sale în această carte mitologia pe care nu o are și el consideră că o merită. A reușit pe deplin. Au copiii mei de unde să aleagă! Și filmele sunt extraordinare. 

Nu știu dacă am răspuns corect, sunt mai degrabă eroii pe care eu îi împărtășesc cu copiii mei. Cred că am răspuns așa pentru că de acuma sunt destul de mari ca să și-i aleagă singuri. 

5. Ce persoane mai mult sau mai puțin publice de azi ar putea fi modele de urmat, persoane la care să ne uităm cu admirație?

Vorbind de povești și modele – cum spuneam, am fost de curând la un workshop unde, între altele, am împărtășit povești ale generației bunicilor noștri. Poveștile nu îmi aparțin – să le pot spune aici – dar pot spune că m-au mișcat adânc. Erau povești cutremurătoare despre nedreptate și pierderi, despre eroism, curaj, puterea de a nu te da bătut în fața sorții, despre iubire și delicatețe și despre idealuri. Probabil cei mai mulți dintre noi nu avem nici a zecea parte din forța acestei generații, mai avem doar aceste povești prin care tăria lor ajunge la noi și prin care putem încerca să le-o transmitem și copiilor noștri. Și cred că acesta ar fi darul cel mai de preț pe care îl purtăm pentru ei – această moștenire nescrisă, dar săpată în inimi. 

Pe când eram la Facultatea de Jurnalism am dat peste o campanie de PR care mi-a plăcut tare mult. Se chema „The power of one” și era cred pentru o strângere de fonduri cu caracter umanitar, și reclamele înfățișau personaje care au avut un impact profund în jurul lor prin ceea ce la început au fost simple acțiuni individuale: Gandhi, Maica Tereza etc. Ideea era că un singur individ poate să facă foarte mult bine, dacă e consecvent și nu renunță. Cred că acești oameni sunt modelele de azi, ei sunt modele pentru mine. Nu trebuie să fie neapărat vorba de lucruri spectaculoase, și oamenii aceștia de obicei pur și simplu lucrează binele fără a-și face publicitate. Mulți sunt oameni simpli, fără posibilități materiale deosebite, doar cu o inimă mare. Pe unii îi am în lista de Facebook, pe alții doar în gând, o să spun câțiva la întâmplare, cum îmi vin în minte.

Bogdan Tănasă de la Iași construiește de ani de zile case pentru nevoiași prin proiectul „Casa Share” – a depășit deja 20 de case.

Claudia Costea din Baia Mare luptă să smulgă din sărăcie copiii celei mai sărace comunități de romi de acolo (Pirita), integrându-i la școală și educând familiile.

Un cuplu de medici a construit de la zero centrul pentru diabetici de la Buziaș unde anual peste o mie de copii și părinții lor sunt învățați să trăiască având diabet și salvați de depresie și descurajare – am avut pacienți care au fost ajutați acolo.

Christine, englezoaica care a construit de la zero centrul de îngrijiri paliative „Casa Soarelui” din orașul meu (n.r. Constanța).

Toți profesorii cu drag de meserie pe care i-am avut – și eu, și copiii mei – care au lăsat și lasă urme de neșters în suflete. Medicii cu inima mare pe care i-am întâlnit – și nu sunt puțini. Pacienții mei care luptă curajos cu durerea și se străduiesc să se vindece – în fața cărora mă înclin în fiecare zi cu respect. Orice om care, acolo unde se află, se străduiește să facă binele și să nu se lase înfrânt de rău. Și nu sunt puțini, sunt mulți și neștiuți. Aceștia ar trebui să ne fie modelele. Nu putem avea în realitate săbii fermecate sau puteri magice, dar aproape toți avem două mâini și o inimă de care putem asculta. Unde se întâlnesc mai mulți astfel de oameni se formează o bulă de Rai. Dacă am fi cu toții așa, lumea ar deveni bună.