Duminica Sfântului Apostol Toma, „fratele nostru de credință și îndoială”

În prima duminică de după Paști, creștinii ortodocși sărbătoresc Duminica Sfântului Apostol Toma. Toma nu crede învierii lui Hristos, drept pentru care Acesta i se arată. Apostolul Toma a propovăduit în India.

Cine a fost Toma?

Despre Toma, unul din cei doisprezece apostoli, evangheliile ne oferă puține date. Numele său apare înainte de plecarea lui Iisus în Betania și la Cina cea de Taină. După înălțarea la cer a Domnului, Sfântul Toma a propovăduit creștinismul în India, unde moare ca martir, ucis de suliță. Tradus în ebraică, numele lui Toma înseamnă „geamănul”.

Îndoiala lui Toma

Imediat după Înviere, Hristos se arată apostolilor, intrând prin ușile încuiate (de frica iudeilor) și rostind binecuvântarea: „Pace vouă!” Din rândurile lor lipsea însă unul: Toma. Aceștia îi spun la întoarcere despre arătarea lui Hristos, dar acesta nu crede, conștient fiind de posibilitatea unor vedenii: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” Toma credea în Învierea lui Hristos, dar nu credea că s-a arătat apostolilor. O săptămână Toma trăiește chinurile unei cumplite îndoieli.

După opt zile, Iisus Hristos revine, arătându-se din nou, în același mod. Înainte chiar de a-i spune ceva Toma, Domnul îl îndeamnă: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios.” Toma nu pune, practic, mâna pe rănile lui Hristos, pentru că este cucerit de arătarea Lui și cade în genunchi. În lipsa cuvintelor, rostește doar atât: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Sfântul Toma, fratele nostru de credință si îndoială

Mitropolitul Bartolomeu Anania spunea că Toma era, poate, cel mai conștient de dimensiunea cosmică a Învierii, acest lucru fiind cauza îndoielii sale. „De două mii de ani ne purtăm prin lume cu Toma de mână și nu știm prea bine de ce i se spunea Geamănul și prea târziu ne dăm seama că-i suntem deopotrivă. Frate de credință și îndoială, de înfrigurări și așteptare, de cutremur ș i îngenunchere, el rămâne obsesia noastră perpetuă și întruparea neputinței noastre de a accepta Bucuria dintr-odată și fără echivoc. Există nu numai o dramă a Patimilor, ci și una – mai puternică – a Învierii, și ea se consumă, totodată, în sufletul lui Toma.”

„Toma ședea în fața lui Iisus cu povara – adânc omenească – a tuturor îndoielilor Vechiului și Noului Testament. Îndoiala e jumătatea drumului dintre credință și necredință, și poate duce ori la una ori la cealaltă. Toma însă nu e necredincios prin structură, ci mai degrabă ipostaza omului care exclamă: e prea frumos ca să fie adevărat!”

Serafim ARMANCA