Exploatările miniere din Apuseni, scurt istoric al unui dezastru programat. Cum au dispărut întâi minerii, ca să poată dispărea minele!

Fostele localități miniere din Munții Apuseni, altădată bogate, după standardele socialiste ale vremii, nu-și găsesc, la aproximativ 15 ani de la închiderea minelor, o altă identitate. N-au devenit nici orașe sau stațiuni turistice, nici n-au reușit să găsească alte modalități de a prospera. Unele dintre administrațiile locale abia au bani de funcționare, iar șomajul nici măcar nu mai este contabilizat. Silicoza și fibroza, două boli pe care le cunoaște aproape orice familie de foști mineri, completează tabloul sumbru al dispariției unei meserii vechi de mii de ani sub o încrengătură de interese mascate excelent în incompetență.

Totul a început în jurul anilor 2000 când industria ”strategică” a mineritului s-a transformat într-o gaură neagră. Datorii tot mai mari au fost agățate de gâtul ”Arieșmin” Baia de Arieș, ”Roșiamin” Roșia Montană, ”Zlatmin” Zlatna și chiar ”Cuprumin” Abrud. Au apărut furnizori imaginari sub forma firmelor căpușă (care nu aveau alți clienți în afara exploatărilor miniere) și firme suveică. Într-un joc acceptat, sau poate chiar coordonat de la Ministerul Industriilor, au apărut subvențiile care ar fi trebuit să acopere aceste găuri negre și să ajute la continuarea activității și repunerea pe picioare a acestor companii.

Firme căpușă

Odată cu subvențiile, s-au înmulțit însă și contractele cu firmele căpușă. Sistemul era destul de simplu: furnizorii creați special pentru scurgerea banilor erau plătiți primii, iar datoriile către stat, ultimele.

Compania „Minvest” Deva, de care aparțineau exploatările din Apuseni, n-a reușit sau n-a dorit să găsească soluții pentru rentabilizarea lor, astfel încât, înainte de intrarea în UE, s-a ajuns la închiderea lor.

Momiți cu salarii compensatorii, ortacii au cedat și au acceptat concedierile colective. În acest context, închiderile minelor s-au dovedit a fi adevarate filoane de aur pentru cei care s-au ocupat direct sau indirect de ele. De altfel, în umbra lor s-au dezvoltat afaceri paralele cu fier vechi, materie prima etc.

La fier vechi…

La începutul anilor 2000, ”Arieșmin” Baia de Arieș, ”Roșiamin” Roșia Montană, ”Zlatmin” Zlatna acumulaseră datorii de sute de miliarde de lei (vechi). Majoritatea acestora nu au fost niciodată recuperate pentru că utilajele erau aproape imposibil de valorificat. O parte erau foarte vechi și uzate. Chiar și cele în stare bună erau greu de vândut din cauză că puteau fi folosite doar în industria minieră, iar aceasta pe moarte. Toate au fost însă bune la fier vechi, o altă afacere care a înflorit pentru o vreme în zona Munților Apuseni, în jurul fostelor exploatări.

Programele de închidere a minelor: o glumă scumpă

Deși ar putea părea că la centrele de colectare și depozitele de fier vechi se termină povestea mineritului din Apuseni, n-a fost așa. Cea mai bănoasă manevră, și totodată cea mai simplă, a fost inventată pe loc: programul național de închidere a minelor. Negocierile privind aderarea la UE, desfășurate în acei ani, au oferit și motivația cheltuirii unor sume uriașe la nivel național pentru ecologizarea și închiderea minelor. Aproximativ 30 de milioane de euro au ajuns și în județul Alba, fiind cheltuiți în mare parte pe hârtie, atâta timp cât nimeni n-a verificat ce s-a făcut dincolo de închiderea și sigilarea intrărilor în galerii. Neutralizarea apelor acide, de exemplu, a fost o glumă, dovadă fiind apele care s-au scurs din galeriile și cariera de la Roșia Montană, mulți ani după închiderea oficială a minei.

Au luat până și vagoneții

Mulți ani după plecarea minerilor, nimeni n-a știut ce să facă cu spațiile spațiile fostei exploatări miniere de la Baia de Arieș. Așa că, nimeni n-a făcut nimic. La câțiva ani de la închiderea exploatării, salopetele de lucru, caschetele, cizmele și felinare abandonate la repezeală în fostele vestiare ale ortacilor, dădeau senzația că ar fi doar un schimb de ture și că oamenii ar fi urmat să se întoarcă la lucru. Dar nu s-au mai întors niciodată.
Fără oameni, au dispărut și locomotivele, vagoneții și chiar o parte din liniile ferate care traversau curtea interioară a exploatării, dar și alte obiecte de prin spațiile de producție.
Situația este la fel în toate fostele exploatări: Baia de Arieș, Roșia Montană și Zlatna, dovadă că era vorba despre un mod de operare general, aplicat în particular. Singura care a supraviețuit a fost „Cuprumin” Abrud, salvată de o explozie a prețului mondial al cuprului dar roasă și ea de interese politice și de afaceri. În 1990, la ”Cuprumin” lucrau 3200 de oameni.

Boli și inadaptare

După mulți ani de mină, mulți dintre oameni suferă de diferite boli profesionale, printre care silicoza si fibroza, dar si probleme cardiovasculare. Potrivit unor studii realizate la Abrud acum câțiva ani, cam 30-40 la sută dintre cei care au lucrat în subteran, au probleme de sănătate. De asemenea, oamenii au dificultăți de adaptare. Dupa ce ani întregi au urcat și au coborât 300-400 de metri altitudine zilnic, organismul acestora nu se mai poate adapta si apar tulburari cardiovasculare.

Campanie de imagine – Roșia Montană

Proiectul de la Roșia Montană, inițiat de o companie privată, „Gabriel Resources”, a fost vândut de campaniile de imagine ale acesteia ca fiind „singura speranță de dezvoltare a zonei”. O ”speranță” apărută după închiderea prematură a companiei de stat, ”Roșiamin”, printr-o decizie inexplicabilă a consiliului de administrație care a făcut abstracție de faptul că exploatarea minieră mai beneficia încă de subvenții care îi asigurau încă existența. S-a mizat probabil la acea dată pe urgentarea aprobării proiectului privat, din motive sociale.

Până la urmă, proiectul a fost respins și face în prezent obiectul unui proces internațional în care ”Gabriel Resources” solicită statului român 4,4 miliarde de dolari despăgubiri.

Nici un vinovat, nici un dosar

De reamintit o declarație a unui fost primar al orașului Baia de Arieș, Silviu Mârzan:  „Închiderea minei a fost ca o crimă pentru oraș. Studiile realizate au arătat că zăcământul de aur mai putea fi exploatat încă 75 de ani. Dar așa s-a vrut, ca oamenii să fie disponibilizați pentru a se putea vinde utilajele la fier vechi. Planul diabolic pus la cale a avut succes”. Niciodată însă, nimeni nu i-a anchetat pe autori. Nici un dosar nu a fost deschis vreodată în legătură cu modul în care au fost închise minele, cu prejudiciile imense aduse statului, cu efectele sociale pe care le-au produs sau în legătură cu programele de închidere a minelor.

„În mină-i Dumnezeu cu noi”, spune inscripția de pe monument al Sfintei Varvara, ocrotitoarea minerilor, dar sfânta nu mai are pe cine ocroti prin Apuseni.