Actualitate
FOTO-VIDEO: HARTA muzeelor și colecțiilor etnografice din județul Alba. Popasuri în istorie prin „case ale memoriei”
Promovarea vestigiilor etnoistorice din județul Alba constituie un element important al dezvoltării turismului cultural, fiind cu atât mai binevenită cu cât multe informaţii sunt astăzi necunoscute chiar în comunităţile la care se referă.
Aducerea din nou la lumină a valorilor altădată de prim rang, adăpostite în biserici sau castele, rememorarea numelor ilustre cândva şi care au scris istoria acestor locuri vine atât în întâmpinarea trecătorilor accidentali sau sosiţi intenţionat pentru a admira obiective precise, cât şi în aceea a localnicilor invitaţi astfel să-şi preţuiască tradiţiile şi vestigiile şi să le ocrotească, pentru a putea fi transmise generaţiilor viitoare.
Patrimoniul cultural, cel material şi cel imaterial deopotrivă, nu este doar parte componentă a culturii locale, ci şi un simbol al valorilor create de respectiva comunitate, un potenţial factor de solidaritate şi de coeziune socială, un reper şi o sursă de informare cu privire la istoria şi valorile culturale ale comunităţii şi, în cele din urmă, un motiv justificat de mândrie.
Absenţa clădirilor înscrise pe Lista monumentelor istorice ale judeţului, de pe teritoriul unei aşezări, nu înseamnă lipsa patrimoniului, deoarece fiecare comunitate deţin arhive, tradiţie orală, purtători ai meseriilor tradiţionale, forme de viaţă socială. Iată de ce aceste „case ale memoriei” îmbogăţesc harta judeţului, alăturându-se celorlalte muzee sau colecţii, deja cunoscute.
Printre expozițiile etnografice din județul Alba se numără Biia, Bucium, Bucerdea Vinoasă, Cenade, Ceru Băcăinţi, Cetatea de Baltă, Ciuruleasa, Cricău, Cut, Daia Română, Deal, Fărău, Gîrbova, Hopîrta, Horea, Jidvei, Livezile, Lopadea Nouă, Miraslău, Mogoş, Ocoliş, Pianu de Jos, Rădeşti, Brădet – Râmeţ, Roşia de Secaş, Sălciua, Săliştea, Săsciori, Sîncel, Stremţ, Şard, Şpring, Şugag, Ţelna, Unirea, Vadu Moţilor si Vidra.
Aceste expoziţii pot fi considerate un factor de identitate, originalitate şi specific local al unei comunităţi, reprezentând o resursă de dezvoltare culturală pentru comunităţile locale, dar şi pentru dezvoltarea turismului cultural.
Costumele săseşti, femeieşti şi bărbăteşti, au fost bogate în elemente decorative. Cămăşile femeieşti cu mâneci largi strânse în partea de jos cu o brăţară roşie sau neagră cu motive geometrice, aveau broderie albă pe muchea cutelor în faţă, sub guler, iar părţile componente erau încheiate cu cheiţe albe. Peste cămaşă se purta pieptar înfundat, cu buchete florale mai aerate, pe fondul alb la fete, mai dese şi dominate de roşu la femeile măritate. Peste rochiile albe, fetele purtau şorţuri cu broderie florală, între care îşi coseau adeseori numele şi anul când a fost confecţionat. Plastronul negru, cu panglici lungi la spate, purtate de fete, aduce un plus de frumuseţe costumului. Cămăşile bărbăteşti au avut broderii în negru pe umeri şi în partea de jos a mânecilor, în jurul gulerului dublu, sub care se purta o cravată cu motive florale viu colorate. Peste cămaşă feciorii purtau veste, iar bărbaţii pieptare deschise în faţă, cusute cu motive florale, dominate de roşu ca şi cele femeieşti. Piesele săseşti de mobilier pictat (coastănul, patul, fereastra oarbă) au preluat unele elemente decorative şi din ciopliturile în lemn: “atica” (coada cocoşului) aplicată la decorarea cornişei, pe când unele buchete de flori pictate se înrudesc cu cele cioplite pe stâlpii de poartă, ori cu cele brodate pe ştergare sau căpătâie de pernă. Dintre uneltele legate de industria casnică textilă cele mai interesante ca formă şi decor sunt: războiul de ţesut, furcile de tors şi îndreptarele pentru pânză, vârtelniţele, sucalele şi suveicile.
TUR VIRTUAL aici.
Amenajarea expoziţiei s-a fǎcut în stilul unei case ţǎrǎneşti: casa dinainte, tindǎ şi coridor. În casa dinainte se aflau, lucruri nelipsite, patul cu amenajarea etalatǎ şi babaul, masa, lada cu hainele de duminicǎ, pentru bisericǎ, nuntǎ, dar şi pentru înmormântare, loc de rugǎciune cu icoane, cǎni la grindǎ, loc de primire a oaspeţilor, loc de priveghi-cele trei zile (dacǎ voiau cei din familie), loc pentru organizarea nunţilor, etc. Tinda adǎpostea soba, patul mic pentru bǎtrânii carea aveau grijǎ şi de leagǎnul copiilor, masa unde serveau mâncǎrurile zilnice, oale, blide, cǎni şi chiar rǎzboiul de ţesut. Într-unalt spaţiu al sǎlii s-au amenajat trei colţuri tematice: colţul creştin, colţul istoric şi colţul cultural. Colţul creştin cuprinde douǎ icoane împărǎteşti pictate pe lemn, de la începutul secolului al XX-lea şi o stranǎ ceva mai veche, cca. 1862. Colţul istoric cuprinde, în reprezentare graficǎ, descoperirile de la Biia, vasul de aur, toporul neolitic şi altele. Expunerea se încheie cu fotografii şi diplome ale formaţiilor culturale, obţinute de-a lungul timpului la diverse concursuri şi festivaluri.
TUR VIRTUAL aici.
În comunitatea din Brădeşti, pe drumul care uneşte satul cu comuna Ponor a fost amenajată o expoziţie etnografică. Ocupaţiile principale ale locuitorilor erau agricultura de subzistenţă, creşterea vitelor, lucrul la pădure, văsăritul, albinăritul. Casele aveau in general o camera de locuit şi o cămară fiecare având intrări separate din tindă. Camera de locuit numită „casa” era simplu aranjată utilizându-se fiecare spaţiu disponibil. Patul era din lemn şi avea două picioare o latură fiind direct prinsă între grinzile pereţilor. Era acoperit cu un ţol din lână de oaie învelită cu motive simple constând în linii paralele albe şi negre. Masa şi laviţele erau din lemn, simple având diferite spaţii de depozitare incluse. Casa nu era decorată cu ţesături ca şi în zonele de şes iar modelele acestora erau mai simple în schimb erau icoane pe sticlă pe pereţi. Costumul este simplu şi practic. Femeile se acopereau cu o proboadă lungă, ţesută în casă cu dungi din arnici la capete, apoi cu timpul această piesă este înlocuită cu o cârpă de dimensiunile unui ştergar, decorată la capete cu cusături. Un interes deosebit îl prezintă cămaşa lungă, şi prevăzută cu cheutori din cânepă răsucită, peste care se purta pieptarul. În faţă poartă şorţ din mătase neagră brodat cu ornamente florale şi la spate zadie cu vâstre colorate. Portul bărbătesc se compune din: cămaşă cu clini mari introduşi unul în faţă şi altul în spate, cioareci şi laibăr cu o croială arhaică, pieptar înfundat simplu, ţundră albă, călţuni şi opinci. Un sector cuprinde uneltele cu ajutorul carora materia primă (cânepa si lâna) era prelucrată si transformată în fir: meliţa pentru zdrobirea tulpinilor de cânepa, hecelele pentru separat fibrele de resturile lemnoase, pieptenii pentru curăţat fuiorul si scos părul din lâna, pieptenii pentru scărmanat lâna şi furcile de tors, una conţinând un caier de cânepă, cealaltă un caier de lâna şi războiul de ţesut.
Moştenirea culturală a comunităţii, încadrată etnografic în zona Mocănimii Apusenilor sau zona Văii Ampoiului cunoscută şi sub numele de Ţara Vinului, a fost strânsă şi ordonată într-o locaţie specială, ridicată în curtea Bisericii ortodoxe Sf. Arhangheli, organizată tematic astfel: istorie locală, etnografie şi istorie bisericească. Cel mai amplu spaţiu este dedicat părţii de etnografie cu interiorul de casă ţărănească şi obiceiul şezătorii, viticultura tradiţională şi fotografia – document etnografic. Atât obiectele, cât şi aşezarea lor în încăpere, arată modul în care era organizat un interior de casă ţărănească din secolul al XIXI-lea, făcută din pământ bătut, acoperită cu paie, având două încăperi: tinda şi casa (camera de locuit), la care se adăuga târnaţul. Prezentând de la de mobilierul tradiţional (patul, canapeiul, coastănul, dulapul de haine, credenţul), la ţesăturile şi portul specific expunerea este îmbogăţită şi de reconstituirea obiceiului tradiţional – şezătoarea. Fotografia veche întregeşte imaginea tradiţională a acestei aşezări, cu momente din calendarul popular, de la evenimente importante din viaţa omului, alături de cele care prezintă evoluţia portului popular de-a lungul timpului. Un loc important în acest sector al expunerii îi revine viticulturii tradiţionale. Prezentând parcursul pe care îl urmează ciorchinele de strugure de la cules şi până la vinul obţinut, ne atrage atenţia, alături de piesele specifice muncilor în vie (sapa, casmaua, hârleţul, cosorul, cărăzău, botul, călcătoarea, mori de zdrobit, doniţe, ciubere, coşuri, tristolul, căucul), teascul cu masa de piatră din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Istoriei locale îi sunt rezervate două spaţii distincte. Un spaţiu este dedicat câtorva dovezi arheologice provenind de la una dintre cele mai importante cetăţi dacice din judeţul Alba, cetatea dacică APOULON (PIATRA CRAIVII), evidenţiindu-se în expunere triplu rol al vechii cetăţi: centru militar, civil şi spiritual. Celălalt spaţiu evidenţiază istoria religioasă a acestei comunităţi reţinându-ne atenţia piese precum fragmente de fresce şi icoane prăznicar de secol XVIII, carte veche religioasă şi o icoană pe sticlă din centrul de pictură din Maierii Bălgradului.
TUR VIRTUAL aici.
Date fiind nevoile şi posibilităţile buciumanilor, mai mult ca în alte zone, confecţionarea anumitor piese de îmbrăcăminte şi încălţăminte a revenit în seama unor lucrători specializaţi. Portul bărbătesc se compune din: cămaşă cu clini mari introduşi unul în faţă şi altul în spate, cioareci şi laibăr cu o croială arhaică, pieptar înfundat simplu, ţundră albă, călţuni şi opinci. Portul femeilor buciumănene se compune din cămaşă şi poale, şorţ de cămaşă dinainte şi zadie la spate, brâu tricolor, două pieptare suprapuse, jachetă de oraş. Pe cap se învelesc cu o năframă. La acestea se adaugă podoabele bogate confecţionate din aur şi argint. O altă notă caracteristică ce se cuvine relevată o formează pieptarele buciumanelor; unul scurt foarte strâns pe trup şi altul mai lung şi mai larg, cu clinuri laterale, purtat pe deasupra primului, ambele decorate cu broderie compactă şi fină din bumbăcel negru şi cu ornamente din fir. Meşteşugurile practicate aici coincid cu unele practicate şi în alte zone, ca prelucrarea fibrelor textile, însǎ aici datoritǎ specificului zonei oamenii aveau şi alte preocupǎri şi îndeletniciri, cojocǎritul şi aurǎritul. Expoziţia etnograficǎ din Bucium aduce în atenţie, în cele două încăperi, toate aceste particularitǎţi ale localnicilor.
TUR VIRTUAL aici.
La Cenade, ca şi în alte locuri din judeţ, expoziţia etnograficǎ comunicǎ direct cu biblioteca comunalǎ, împǎrţind, practic, acelaşi spaţiu. Expoziţia prezintǎ creaţia popularǎ din comunǎ, cu principalele ei domenii: ţesǎturi, cusǎturi şi produse ale altor meşteşuguri practicate, precum prelucrarea lemnului. Este reconstituit un colţ de interior tradiţional, cǎruia îi este specific patul acoperit cu lepedee de cânepǎ, bumbac, lânǎ şi feţele de pernǎ cu cǎpǎtâiul ales. O piesǎ nelipsitǎ dintr-un astfel de interior este rǎzboiul de ţesut. Alǎturi de el sunt prezentate câteva unelte de industrie casnicǎ textilǎ: sucale româneşti şi sǎseşti, vârtelniţǎ, meliţǎ, rǎşchitor, heheilǎ, chepteni de câlţi, furci de tors, etc. Aceste piese sunt simple, neornamentate, realizate în gospodǎrie. Mobilierul din casǎ era şi el simplu, neornamentat, dar simplitatea lui era completatǎ de frumuseţea ţesǎturilor de pe pat şi masǎ, lucrate de cǎtre femeile din sat. Aceste piese erau împodobite cu alesǎturi lucrate în rǎzboiul de ţesut, iar decorul era realizat cu mare mǎiestrie, femeile dând dovadǎ de pricepere în îmbinarea culorilor. Meşteşugul ţesutului s-a transmis din generaţie în generaţie, păstrându-se şi astăzi, iar aceasta este garanţia cǎ el nu va dispǎrea, chiar dacǎ existǎ în zilele noastre tehnici şi modele noi. Alǎturi de ştergare, icoane pe sticlǎ, blide, ulcioare, oalǎ pentru sarmale, tiglazǎu, mujer, opaiţ, mai amintim lada de zestre, leagǎnul pentru copii, steagul de nuntǎ, plosca vornicului şi bâte pentru chemǎtori, acestea din urmǎ amintind de obiceiul nunţii tradiţionale. Un capitol important al creaţiei populare îl constutuie portul popular, dovada acestui fapt stǎ în mulţimea pieselor de port care se pǎstreazǎ, fiind donate pentru înfiinţarea colecţiei cu mult drag. Aici au locuit şi saşi, astfel cǎ piesele expuse aparţin celor douǎ etnii. Astǎzi costumele populare se îmbracǎ la evenimente deosebite şi serbǎri. Portul popular are influenţe ale portului din Mǎrginimea Sibiului: specific acestuia este ia cu ciocǎnele, dar femeile din sat au pus amprenta locului şi pe aceste piese.
TUR VIRTUAL aici.
Iniţial defǎşuratǎ pe spaţiul a douǎ încǎperi, expoziţia de aici îşi concentreazǎ în ultima vreme, tot patrimoniul într-o singurǎ camerǎ. Aceasta are toate componentele unui interior tradiţional. Mobilierul format din pat, laviţǎ şi blidar este decorat cu ţesǎturi, realizate în rǎzboiul de ţesut, care este şi el prezent în expoziţie, cu toate cele necesare obţinerii produselor finite. Blidele, chindeiele şi pǎretarele împodobesc pereţii casei, iar portul popular este prezentat amplu, atât cel de femei cât şi cel bǎrbǎtesc. Câteva obiecte de cult sunt expuse, dintre ele cea mai valoroasǎ este o icoanǎ pe sticlǎ de centru Nicula, din secolul al XIX-lea, reprezentându-i pe Sf. Împǎraţi Constantin şi Elena.
TUR VIRTUAL aici.
Ceea ce atrage şi are o valoare deosebitǎ în ceea ce priveşte specificul locului este însǎşi locuinţa, casa în care se aflǎ expoziţia etnograficǎ. Realizatǎ prin tehnica zidăriei ţesute din lespezi de piatrǎ cu argilǎ în amestec cu nisip, casa are o vechime de 110 ani. Lespedea de piatrǎ este riguros sortatǎ dupǎ grosime şi clăditǎ în şiruri aproape perfect aliniate. Târnaţul specific este construit doar pe latura lungǎ a camerei de locuit. Intrarea în târnaţ se face pe latura scurtǎ a acestuia, iar pe partea opusǎ se aflǎ intrarea în tindǎ. Acest sistem permite o mai bunǎ menţinere a cǎldurii în interiorul casei în anotimpul rece. Prin tindă se intrǎ în casa dinainte, unde a existat un plaftǎn în forma de cizmǎ şi grinzi vechi de lemn, care au fot acoperite din cauza degradǎrilor. Casa a fost acoperitǎ cu paie de cereale, aşezate pe o structurǎ de cǎpriori din lemn de esenţa tare, numiţi corni, din 2005 însǎ este acoperitǎ cu ţiglǎ. Finisajul interior al pereţilor este realizat din ceea ce în zonǎ este cunoscut sub denumirea de muruialǎ, iar peste acesta se aplicǎ vǎruiala.
Atestată documentar în 1202-1203 cu numele de villa Cuculensis castri, localitatea a fost reşedinţă a comitatului Târnavei până în anul 1866, când administraţia este mutată la Târnăveni. Zona este cunoscută pe harta distribuţiei patrimoniului cultural imobil mai ales prin celebrul castel Bethlen-Haller, construit într-o primă fază între anii 1570 -1580, dar înfăţişarea de astăzi e ulterioară datei edificării, din anii 1615 – 1624. Acestui monument istoric i se adaugă şi bisericile reformate, monumente istorice, precum şi mai noua expoziţie etnografică deschisă într-o gospodărie tradiţională din zona podgoriei Târnavelor, unde este situată. În casa dinainte, mobila care umple spaţiul se reduce la patul gǎtat cu nouǎ perne, laviţa şi masa, lada de zestre şi toate ţesǎturile care decoreazǎ elementele de mobilier, fiind produse în aceastǎ gospodǎrie. Aici se regǎseşte cea mai bogatǎ colecţie de costume populare din judeţ, în numǎr de 23.
Un element distinct în aceastǎ expoziţie este prezenţa costumelor femeieşi de iarnǎ, specifice zonei, costume care au preluat masiv elemente de port orǎşenesc, integrându-se, însǎ, organic în portul popular tradiţional. Momentele importante din viaţa satului şi, mai ales, din viaţa fiecǎrui localnic în parte, sunt imortalizate în fotografiile vechi. Tinda este camera casei care adǎposteşte rǎzboiul de ţesut şi toate obiectele legate de industria casnicǎ textilǎ: furci de tors, scripeţi pentru rǎzboiul de ţesut, sucale, suveici. Tot aici sunt expuse ţesǎturi rezultate din truda nopţilor lungi de iarnǎ, când aveau loc şezǎtorile. Obiectele realizate prin acest meşteşug erau folosite pentru îmbrǎcǎminte; se ţeseau ştergare, prosoape, feţe de masǎ, covoare, preşuri, desagi. În casele tradiţionale, culmea, prinsǎ în grindǎ, susţinea hainele de purtat şi alte ţesǎturi folosite în uzul zilnic. Interferenţa etniilor, români-maghiari, este prezentǎ în expoziţie şi se face vizibilǎ prin costume tradiţionale aparţinând celor douǎ comunitǎţi etnice. Cǎmara este locul în care se pǎstreazǎ vasele folosite în uzul zilnic la fiert, pǎstrarea lichidelor şi gǎtit: oale, blide, cǎni, cǎncee. Între vasele simple de lut, se strecoarǎ exponate deosebite din porţelanuri fine, cum este “untieai”, care este de presupus cǎ a aparţinut unei familii nobiliare din zonǎ. Boacǎzul este anexa unde se aflǎ cuptorul de pâine, lipit cu lut şi unde se cernea făina, se frǎmânta aluatul şi se cocea pâinea; tipsâile sunt sprijinite la gura cuptorului, alǎturi se gǎseşte sita de cernut, tot aici îşi are locul troaca de frǎmântat şi lada de fainǎ. Alǎturi, magazia cu scule şi şura vorbesc de îndeletnicirile localnicilor, fiind expuse obiecte legate de ocupaţii specifice agriculturii (grapǎ, plug) cules şi viticulturǎ (instalaţii folosite la culesul viei) prepararea vinului şi pǎstrarea lui: tristor, bot, butoi şi curcubǎtǎ.
Spaţiul rezervat expoziţiei a fost amenajat astfel încât impactul la vederea lui sǎ readucǎ magia de altǎ datǎ a acestui sat, asa cum şi-l amintesc oamenii locului. Un colţ din casa ţărǎneascǎ aduce în atenţie un podişor de lemn cu vase din lut şi ceramicǎ, precum şi câteva icoane pe sticlǎ. Şi în aceastǎ prezentare îşi fac loc obiectele de industrie casnicǎ textilǎ: războiul de ţesut, urzoiul, vârtelniţa, socale, meliţa, maşina de tors, etc. Un alt colţ prezintǎ costumele din comunǎ, specifice portului local. Mai sunt reprezentate obiecte de uz casnic din lemn şi obiecte tradiţionale pentru iluminat. Toate acestea sunt încadrate între pereţii decoraţi cu covoare ţesute manual, chindee şi blide.
TUR VIRTUAL aici.
Localitatea a fost atestată documentar încă din anul 1206, iar din secolele XIII-XIV, alături de Ighiu, aparţinea cetăţii feudale de la Piatra Craivii. Patrimoniul mobil şi imaterial al zonei recuperat de la săteni a fost frumos amenajat într-o colecţie etnografică structurată tematic. Amenajată în trei încăperi, expoziţia reconstituie atât interiorul de casă ţărănească cât şi activităţile specifice precum ţesutul şi viticultura. Aşa cum se observă în decorul casei tradiţionale, un loc aparte îl ocupă costumul femeiesc cu două cătrinţe, ie şi poale. Confecţionat la început din pânză de casă, acest costum a suferit pe parcursul evoluţiei sale unele modificări, deoarece a fost tot mai des utilizată pânza cumpărată din comerţ (jolj, mătase, postav), fapt ce a determinat şi schimbarea stilului decorativ al costumului. Costumul bărbătesc era compus din chimeşa lungă, decorată la guler, purtată peste pantaloni, încinsă de obicei cu un chimir lat din piele, decorat cu diferite motive realizate prin ştanţare. Pantalonii de vară erau confecţionaţi din pânză albă iar cei de iarnă, adică cioarecii, din pănură albă sau sură. Pentru anotimpul friguros, atât bărbaţii cât şi femeile purtau pieptare de oaie înfundate şi laibăre din pănură. În camera de locuit se găseau unul sau două paturi, unul în stânga altul în dreapta, masa, între cele două ferestre, şi una până la trei laviţe, una la peretele dinspre stradă şi cealaltă pe ceilalţi pereţi. Cea de la peretele dinspre stradă era fixă, iar celelalte mobile, ca să poată fi aduse în faţa mesei, pentru servirea mâncării. Scaune erau puţine, doar două-trei. Laviţele au fost înlocuite cu „canapeiuri” cu ladă, în care se ţineau hainele. Sub grindă se aflau cuierele, în care atârnau cancee şi blide ornamentale. După uşă se afla blidarul cu vasele din lut, iar pe pereţi icoane pe sticlă şi fotografii ale familiei. Ţesutul era o activitate mai laborioasă, fiind necesare câteva operaţii premergătoare: urzitul, învelitul şi năvăditul. Urzitul se făcea de obicei în spaţiu mai larg, în curte, pe lângă un gard. Învelitul consta în punerea firelor de urzeală pe sulul războiului din spate, bine întinse cu vergele între ele ca să nu se încurce. Năvăditul era o operaţie şi mai complicată executându-se în casă. Se prindea gura războiului de ţesut, adică se dădeau firele de urzeală prin spate şi iţe, în funcţie de tipul de ţesătură şi de tehnica utilizată pentru obţinerea acesteia. Dacă o mare parte din instrumentarul viticol ţine de inventarul agricol, cum se întâmplă cu sapa, cazmaua, hârleţul, şi în măsură mai redusă chiar cu plugul, fierăstrăul, cuţitul de vie, cunoscut mai ales sub denumirea de cosor, ca şi unele vase de lemn pentru culesul strugurilor şi conservatul vinului sau teascurile, sunt legate în mod special de viticultură.
Casa dinainte era destinată locuitului. Lângă uşă se afla, de regulă, soba sau ploaptănul pentru încălzit şi gătit pe timp de iarnă. Bobura ocupă mare parte din încăpere, de-a lungul ei se află un scaun lung, fixat oblic în partea dinapoi cu ajutorul unor limbi. În fundul încăperii se află o laviţă lungă confecţionată în aceeaşi tehnică ca şi scaunul, care avea loc şi pentru păstrarea hainelor şi o masă. Cealaltă parte a încăperii era ocupată de lada pentru haine vopsită şi ornamentată cu diverse motive florale şi geometrice şi un păcel. Ea avea şi lacriţă, aici păstrându-se obiectele de valoare din casă, unele aveau şi fioc, aşezat în partea de jos a lăzii, trăgându-se asemenea unui sertar, în cameră mai erau şi câteva scaune aşezate pe lângă masă şi sobă. O categorie a textilelor sunt cele destinate portului: ii, poale, cătrinţe, cămăşi, cioareci, în totalitatea lor păstrând specificul portului săliştenesc (alb-negru), deoarece în această zonă s-au făcut simţite influenţele vieţii păstoreşti din Mărginimea Sibiului. Se suprapune astfel costumul vechi, adică cătrinţa neagră cu alesături în diferite culori, cu cea neagră cu broderie din mătase neagră. În luna iunie, odată cu venirea căldurilor mari, oile se tund, lâna se spală, se usucă, după care se duce la dărăcit, unde se scarmănă şi se face caier bun pentru tors. O dată toarsă, lâna se vopseşte şi se foloseşte la ţesut. Cânepa cere, în prelucrarea ei, mai multe operaţiuni şi timp. Când planta ajunge la maturitate se smulge, se leagă în „mănuşi”, se lasă două, trei zile să se usuce, după care este dusă în vale la topit, unde stă şapte-opt zile. Se scoate, se bate bine de apă, se clăteşte, se aşeză pe mal în „popi” ca să se scurgă de apă. Adusă acasă, se întinde pe lângă garduri trei, patru zile la soare, iar când este uscată, se „zghiciueşte” (prin această operaţie se alege fuiorul de pe tulpină). Mai întâi se rup tulpinile cu ajutorul „rupătorii” şi se scutură bătându-se de un lemn. Se meliţează, se bate din nou şi operaţia se repetă până ce fuiorul rămâne curat. Fiecare fuior se răsuceşte în două, împachetându-se câte 28 de bucăţi la un loc, obţinându-se astfel o claie.
TUR VIRTUAL aici.
Reconstituie interiorul ţărănesc: patul cu perne, deasupra căruia se află expuse icoanele cu prosoape sau farfurii, lângă el se află, laviţele, masa, scaunele, iar în apropiere este expusă culmea cu diferite piese de port popular. Costumul femeiesc este compus din ie, cătrinţă, şorţ şi chişchineu. Confecţionată din bumbac sau cânepă, ia era destul de largă; băteala (cipca) de la mâneci şi umăraşi(ciocănelele) erau cusute cu arnici negru. Şorţul din două foi era ţesut la război din lână, cătrinţa tot ţesută dar avea o singură foaie şi se termina cu cipcă. Toamna sau primăvara, femeile îmbrăcau peste pieptar mânecuţele sau ţundra, iar iarna cojocuţa. Găteala capului era compusă dintr-o proboadă alba care se purta peste chişchineul negru. Costumul bărbătesc se compune din: cămaşă lungă, cusută la mâneci cu arnici negru sau galben, cioareci, şerpar, pieptarul înfundat din piele de miel, pe cap pălărie cu borul mic, iar iarna căciulă de blană. Uneltele agricole din expozitia sunt cele utilizate de veacuri pentru cultivarea pământului: plugul de deal cu corman schimbător, grapa de spini, grapa cu colţi de lemn; pentru întreţinerea culturilor: sape, hârleţe, plivitori; pentru recoltarea şi selecţionarea produselor: seceri, coase, furci, greble, mături de arie, vânturători, ciur. Plugul de coastă sau plugul cu brăzdar simetric şi cormană schimbătoare, avea o construcţie mai solidă, pentru a se ţine mai bine în brazdă. Meşterii populari şi-au manifestat spiritul creator în realizarea caselor, mobilierului, obiectelor de folosinţă, a mijloacelor de transport, a porţilor, bisericilor, troiţelor şi crucilor de lemn. Ornamentarea acestora s-a făcut cu unelte foarte simple: cuţit, topor, daltă, bardă, fierăstrău. Materialul utilizat a fost lemnul de stejar, brad, fag, paltin, nuc, ulm. Motivele ornamentale folosite erau geometrice (zimţi, spirale, cercul incizat, pătratul, rombul, torsada, arcul de cerc, rozeta).
Generos amenajată într-o gospodărie ţărănească expoziţia prezintă în toată complexitatea ei frumuseţea vieţii din respectiva comunitate. Gospodăria ţărănească era compusă din: casa de locuit, bucătăria de vară (conia), grajdul, şura, coşerul, coteţul de porci. Casa de locuit avea doua camere, hol şi prispă deschisă. Casa de dinainte era destinată musafirilor având mobilier îngrijit, ornamentată atent cu diferite ţesături lucrate manual, icoane pe sticlă, fotografii de familie. O piesă importantă era lada de zestre, care conţinea toate lucrurile de mână din casă de la covoare, feţe de pernă, chindeie ţesute la război, costume populare, saci ţesuţi în casă, pe scurt, zestrea fetei de măritat. În ziua nunţii zestrea era expusa la casa mirelui în văzul întregului sat, fiind un motiv de mândrie atât pentru fata harnică cât şi pentru feciorul inspirat în alegerea soţiei. Camera de zi, locuită de toţi membrii familiei, era folosită pentru: gătit, mâncat, dormit, tors, ţesut, cusut pe timpul iernii. În timpul verii se folosea conia pentru gătit şi luat masa. Aceasta avea: cuptor de pâine cu troaca de frământat, dârgul, jăruitorul, lopata de pâine, vatră ţărănească acoperită de bobură din nuiele împletite, menită să răcească fumul şi să împiedice scânteile să aprindă structura clădirii, masă, laviţă lada de făină, poliţe pentru ulcioare şi blide. În camera de locuit, în timpul iernii, trona războiul de ţesut alături de uneltele specifice: sucala, ţevile, furca, fusul, răşchitorul, vârtelniţa, pieptenii de fuior, hecela, alergătoarea, spete şi iţe, meliţa. Anexele gospodăriei erau compuse din grajd, unde erau ţinute animalele, şura menită să adăpostească furajele pentru animale, uneltele şi utilajele agricole: car, căruţă, plug, rotile, grapă, prăşitoare, furcă, greblă, sapă. Coşerul, construit din lemn, era utilizat pentru depozitarea ştiuleţilor de porumb iar coteţul construit din blane de lemn era folosit pentru adăpostirea porcilor. Fântâna cu cumpănă era construită din blane de lemn de fag având alături valăul din care animalele beau apă.
TUR VIRTUAL aici.
Torsul şi ţesutul fibrelor, precum şi confecţionarea pieselor de vestimentaţie, sunt ocupaţii casnice care presupun un instrumentar de lucru adecvat. Astfel, plecând de la torsul fibrelor, care avea rostul de a realiza simultan întinderea şi răsucirea fibrelor cu fusul şi furca de tors, roata de tors, şi transformarea lor în fire, apoi depănarea lor cu ajutorul vârtelniţelor, continuând cu realizarea ţesutului pe războaie de ţesut orizontale unde se obţineau ţesăturile, s-a ajuns la confecţionarea unor produse finite într-o gamă foarte variată. Costumele din Podişul Secaşelor şi Zona Sebeşului au elemente comune, cum ar fi prezenţa cătrinţei negre şi a cămăşii cu ciocănele, dar şi diferenţe notabile, deşi aparţin unor zone învecinate şi aceleiaşi etnii române. Femeile bătrâne au purtat până aproape de zilele noastre aceleşi costume: ie, poale – dar neîncreţite – şi crătinţă, cusute cu diverse motive în culori vii, iar în zilele de sărbătoare pe timp răcoros se purta cojocelul de piele frumos ornamentat, sau ţundra (sumanul) lungă din lână, ţesută în gospodărie şi împâslită la pivele din Săliştea Sibiului. Cămaşa bărbătească nu are guler, ci o cusătură din brânele pe margine iar mâneca largă este ornamentată cu aceeaşi cusătură ca şi gulerul. În spate şi pe piept, cât ţine gura cămăşii, sunt cusute diferite motive, iar în partea de jos este largă şi încreţită în cute mărunte. Portului bărbătesc îi erau specifice căciula din piele de miel pe timp de iarnă şi pălăria împletită din paie pe timp de vară, cele din pâslă neagră şi cu boruri înguste apar mai târziu tot sub influenţa portului mărginăresc. Interiorul ţărănesc creează imaginea complexă asupra funcţionalităţii şi esteticului în gospodăriile din satele tradiţionale. Patul cu străjac şi lipideu din bumbac cusut la capăt cu dantelă albă, peste care s-a pus covorul gros de lână, ţesut în carouri, păstrează şi pernele frumos ornamentate la un capăt; predomină culori puţine – rosu şi negru – dovedind vechimea lor, altele mai noi cu culori mai variate, model mai complicat şi bogat. Un loc aparte îl ocupă în spaţiul expoziţional ceramica, reprezentată de vasele smălţuite atât în interior cât şi în exterior, culoarea predominantă fiind verde închis. Ca forme principipale găsim: ulcioarele simple de diferite dimensiuni, canceele, cănile cu gură bilobată, cănile de bere, dar şi vase de dimensiuni mai mari, cu două torţi şi capac.
TUR VIRTUAL aici.
Carul tractat de boi sau vaci era principalul element al inventarului agricol dintr-o gospodărie ţărănească implicat în majoritatea demersurilor cotidiene. În timpul iernii carul era înlocuit cu sania. Plugul, grapa, sapele, coasa erau de asemenea indispensabile unei gospodării. Interiorul casei compusă dintr-o sigură cameră unde se desfăşurau toate activităţile familiei era relativ modest, compus din: pat cu şurdeu, lădoi, masă, blidar, ladă de zestre şi război de ţesut. Locuinţa era împodobită cu lepedee, şterguri, perne cu feţe cusute cu modele tradiţionale, geometrice sau florale. În lada de zestre se ţineau hainele de sărbătoare şi zestrea fetei compusă din diferite obiecte textile lucrate în casă cu o deosebită grijă. Pe pereţi, pe blidare şi poliţe se ţineau vasele de lut smălţuite sau simple dar împodobite cu ornamente florale sau din lemn. Costumul popular filtrat de-a lungul timpului de preocupări diurne, de pauperizare, de influenţe exterioare este simplu predominând albul şi negrul la cere se adaugă în proporţii reduse gri, bej, bleu şi mai rar roşu. Nu există diferenţe notabile în costumul popular local ele fiind dictate exclusiv de iscusinţa meşterului. Portul femeiesc este compus din chimeşă brodată, poale din material alb, păsturi de culoare neagră, cheptăruţ purtat peste iie confecţionat din macister de culoare neagră cu motive florale cusute uneori cu mărgele sau paiete colorate, brâul cu mărgele şi ţinte, cusut cu motive verzi, negre şi albastre.. Pe cap se purta năframă din păr sau mătase, mai ales de culoare neagră cu flori brodate tot cu aţă neagră. Încălţămintea preferată erau papucii cu tureac înalt cu 18 găuri încheiaţi într-o parte. Portul bărbătesc era mai simplu decât cel femeiesc compus fiind din: izmene şi cămaşă ţesute din in sau cânepă, şerpar din piele cu trei catarame şi doua buzunare în care se ţineau actele, banii şi briceagul, cheptar din piele de miel cu brâu. Pe cap se purta, în timpul verii, pălărie din păr fin de culoare închisă cu mununi de mărgele de diferite culori sau pălărie din paie împletită cu boruri drepte şi primă maro. Iarna se purta căciula din piele de miel. În picioare se purtau opinci.
TUR VIRTUAL aici.
Arhitectura locuinţei care reprezintǎ expoziţia etnograficǎ a comunei, se caracterizeazǎ la fel ca toate construcţiile de pe Valea Arieşului, prin acoperişul de trei ori mai înalt decât pereţii. Acesta are formǎ de triunghi şi este fǎcut din şindrilǎ. Casa cuprinde douǎ camere şi un târnaţ, plafoanele din interior fiind construite din grinzi tǎiate în custurǎ. Pereţii netencuiţi, sunt vǎruiţi, iar pe grinzile lǎsate mai jos din tavan se aşezau pâinea, slǎnina, sarea şi alte alimente. Din mobilier fac parte patul, leagǎnul, nişte lǎdiţe, o masǎ cu sertar, acestea din urmǎ sunt din scândurǎ, cu picioarele din lemn, rotunjite. Blidele şi icoanele încadrate în tindee, sunt fixate în cuie bǎtute în pereţii de lemn. Cea de-a doua camerǎ, prezintǎ toate obiectele folositoare la prelucrarea lemnului. În mijlocul camerei se aflǎ scaunul pentru vǎsǎrit, ciocane din lemn, mezdrelar, jilǎul, dinǎtoare şi câteva produse finite ale acestui meşteşug: şindrilǎ, putinǎ, ciubere, doniţe. Din colecţie mai fac parte câteva unelte pentru cosit şi obiecte pentru animale: şaua, scǎriţa, jugul.
TUR VIRTUAL aici.
Camera principalǎ, numitǎ şi casa dinainte, este mobilatǎ cu mobilier tradiţional, compus din patul ce cuprinde strejacul din canepǎ umplut cu paie, lepedeul cu cipcǎ, covorul ţesut, apoi nouǎ perne având cǎpǎtâiele decorate cu alesuri. Tot aici se aflǎ masa, laviţa şi lada de zestre, folositoare îndeosebi pentru pǎstrarea ţesǎturilor, a zestrei fetelor de mǎritat. Pe pereţi sunt aşezate icoane pe sticlǎ iar pe jos, peste pǎmânt, sunt aşternute preşuri ţesute în rǎzboi. O piesǎ deosebitǎ, rar întâlnitǎ în alte expoziţii, este vitrina din lemn masiv, element de mobilier orǎşenesc ce completează interiorul acestei camere destinată oaspeţilor. În tindǎ sunt expuse o varietate de ţesǎturi ţarǎneşti, covoare, ii, costume populare, româneşti şi sǎseşti, chindeauǎ, menite sǎ creeze un ambient plǎcut şi care sunt realizate la rǎzboiul de ţesut din diverse fibre vegetale: in, canepǎ, bumbac şi lânǎ. Toate acestea erau produse în propria gospodarie, fiind prezente în expoziţie piese precum: rǎzboiul de ţesut, furca, fusul şi suveica. Prezenţa trocii de pâine, a blidarului şi a vaselor ceramice, atestǎ faptul cǎ ne gǎsim în locul unde se gǎtea şi se servea masa. Un colţ al expoziţiei este destinat Epocii de Aur, pe perete sunt expuse fotografii cu membrii Comitetului Central al Partidului Comunist, în frunte cu Nicolae Ceauşescu, în acest segment fiind inclusǎ şi o colecţie de ziare din epocǎ. Toate aceste creaţii artistice marcheazǎ aspectele vieţii şi istoria regiunii, o contribuţie importantǎ având-o meşterii populari care prin indemanarea lor au desǎvârşit croiala, ornamentaţia şi aplicarea cromaticii în perfectǎ imbinare artisticǎ, având la îndemânǎ materialele de fabricǎ şi pe cele fǎcute în casǎ la razboiul de ţesut.
TUR VIRTUAL aici.
Organizată în două încăperi, expoziţia încearcă să prezinte cât mai detaliat aspecte din viaţa tradiţională a omului de altădată. Interiorul casei ţărăneşti este relativ modest. Casa, cu o singură cameră, unde se desfăşoară toate activităţile familiale are sub aspectul interiorului o structură fixă, compusă din: masă, pat , lădoi, blidar, lada de zestre, război de ţesut. Lădoiul era nelipsit din locuinţele ţărăneşti şi era aşezat lângă peretele din faţa mesei. Se folosea ca şi bancă de stat la masă iar, seara putea fi folosit ca pat. Ţesăturile din interior erau confecţionate la războiul de ţesut din: cânepă, cânepă şi bumbac, cânepă şi lână. Lepedeiele, măsăriţele, feţele de perne, desagii, ştergurile, merindeţele, strujacul erau exclusiv ţesute în casă. Portul popular poartă amprenta portului mocănesc şi a celui din zona Luncii Mureşului, localitatea fiind la întâlnirea celor două zone etnografice. Îmbrăcămintea femeii era compusă din: ie cusută manual şi, uneori decorată cu motive specifice zonei, poale acoperite de păsturi, pieptar şi cojoc de piele de oaie în anotimpul rece. Pe cap se purta năframă. Îmbrăcămintea bărbatului era compusă din: cioareci din cânepă sau lână, cămaşă , laibăr de pănură, şerpar de piele şi căciula din piele de oaie. Reconstituirea interiorului de casă ţărănească este completat cu expunerea unor piese din inventarul agricol.
TUR VIRTUAL aici.
Portul popular din comuna Lopadea Nouă este diferenţiat în special etnic. La români gama cromatică nu este diversă predominând albul şi negrul în timp ce la maghiari predomină verdele, albul şi roşul. Costumul femeiesc românesc se compunea din: cămaşă lungă de cânepă, şurţ negru de lână în faţă, păstură vărgată la spate, ştergar alb cu vrâste pe cap, pieptar înfundat, opinci suferind, în timp, transformări. Materialele folosite era lâna, cânepa, inul, arniciul, bumbacul. Costumul maghiar era compus din: rochie, şurţ, laibăr de catifea, năframă, papuci cu tureac. Costumul bărbătesc maghiar era simplu: cămaşă albă, pantaloni şi vestă din bumbac de culoare neagră, cizme din piele cu tureac înalt, pălărie de păr de culoare neagră sau verde închis. Costumul bărbătesc românesc era de asemenea compus din cioareci de lână sau cânepă, cămaşă, pieptar din piele de miel, opinci. În timpul iernii bărbaţii purtau laibăre sau mânecare groase. În zonă s-a practicat agricultura, în special punându-se accent pe viticultură şi pomicultură.
TUR VIRTUAL aici.
Izvorâtă din pasiunea de o viață a unui om, respectiv învățătorul Pamfil Albu, această instituție stă marturie în dovedirea permanenței și statorniciei neamului nostru pe aceste meleaguri istorice. Conștient de valorile existente aici după terminarea Școlii normale, tânărul moț, Pamfil Albu s-a reîntors acasă ca învățător. Pentru tânărul dascăl Albu obiectele etnografice nu au fost rarități, curiozități, ci parte integrantă a vieții oamenilor, moștenitori din moși – strămoși. A început să le adune cu mult zel, fără să precupețească eforturile și chiar resursele materiale de care dispunea. Pamfil Albu a strâns obiecte care au îmbogățit colecția muzeului, reușind să lase în urmă 8.107 piese, multe dintre ele de importanță națională. Între obiectele cu valoare deosebită amintim: gujbe sau gânjile (lanț de lemn) este considerat a fi unicat în muzeele de etnografie din țară, fiind un mijloc util în transportul buștenilor necesari în construcția podurilor peste Arieș. Colectia de „spegmnarite” (mosoare pentru firul fin din fuior) și cea de „piepteni din piele de arici”, ” fereastra cu obloc” sau cea „cu burduf”, alături de „camnita” – dovedesc că țăranul a știut să folosească materialele din jurul lui în realizarea celor mai inedite mijloace de trai. Acestor exponate de excepție de factură etnografică li se adaugă alte două piese remarcabile: steagul participant la marele evniment de la 1 Decebrie 1918 de la Alba Iulia și masa devenită istorică prin faptul că la ea statea și discuta cu oamenii din comuna marele revolutionar de la 1848 din Transilvania, Avram Iancu. Muzeul deține și o impresionantă colecție de haine, cărți rare din secolele XVII – XVIII, icoane pe lemn și sticlă din secolele XVIII – XIX, minereuri, numismatică și o vastă colecție de obiecte și piese, urmărind evoluția lor, începând din comuna primitivă. Ca un autentic muzeu etnografic, și acesta este oglinda satului românesc, ilustrând viața oamenilor, obiceiurile și ocupațiile tradiționale, un accent deosebit fiind pus pe aurărit, extragerea și prelucrarea aurului, prelucrarea lemnului, creșterea animalelor și agricultură.
Locuinţa ţănească compusă din tindă şi camera dinainte, cea din urmă fiind mobilată cu piese dintre cele mai simple: un coastăn (dulăpior cu trei sertare pentru albituri), blidar pentru ţinut blidele şi oalele de pământ, masa înconjurată cu scaune, canapei pentru păstrat haine mai groase şi un pat din lemn acoperit cu lepedeie, ţoale şi perne. Deasupra mesei era lampa de petrol, prinsă în tavan cu un cârlig. Pereţii erau împodobiţi în dreptul patului cu păretare, farfurii din lut ornamentate şi tindeie ţesute sau cusute în casă. Tinda, fiind destul de încăpătoare, adăposteşte războiul de ţesut, roţile de tors, sucalele, vârtelniţele, dar şi o serie de obiecte de uz casnic: fedeleşu pentru apă, ciurul pentru cernut făină, putineiul pentru bătut untul, oalele de sarmale, cănţile pentru lapte, ulcioarele şi castroanele din lut. Costumele populare erau sobre şi elegante, femeile purtau ie cusută pe pânză albă din bumbac, cusătura era în cruci sau pe fir, cu modele discrete, puţin împodobite, mai ales la costumul de muncă. La poale cusătura era cu o bordură pe margine, peste care se purta un şurţ negru de pânză, iar la spate o cătrinţă ţesută din lână. Bărbaţii aveau haine albe, cioareci din pănură sau pantaloni de pânză şi cămaşă lungă, strânsă la brâu cu un şerpar din piele frumos ornamentat. Cămaşa de sărbătoare era puţin împodobită, cu o cusătură simplă la gât şi manşete. Purtau pieptar sau vestă neagră, iar pe cap pălărie de paie sau căciulă din blană de miel.
TUR VIRTUAL aici.
Reconstituind fragmente din viaţa săteanului, expoziţia – deşi restrânsă, datorită spaţiului mic în care este amenajată surprinde fidel câteva aspecte din viaţa cotidiană a comunităţii. Casa dinainte e camera cea mai frumos gătită dintre toate camerele locuinţei, în general destul de austere din acest punct de vedere. Mobilierul specific se compune din laiţa confecţionată din lemn; patul, compus din cadru de lemn, cu două căpătâie, acoperit de un şurdeu umplut cu paie proaspete la fiecare seceriş; masa, înaltă sau dreptunghiulară cu patru picioare sau tălpi aşezate drept sau în cruce; lodve scaunele rudimentare fără spătar; lada de zestre piesa de lemn cea mai frumos lucrată din casă, cu ornamentaţie simplă, geometrică, care conţinea zestrea fetelor în acelaşi timp fiind mărturie a hărniciei acestora. Camera era împodobită cu diferite ţesături: lepedee, ştergare, feţe de masă şi de perne lucrate manual, la războiul de ţesut. Pereţii erau decoraţi cu blide de diferite forme şi culori, în general pictate şi icoane pe sticlă încadrate de ştergare ţesute în casă şi ornate cu motive specifice zonei, florale sau geometrice. De grinzile casei atârnau ulcele si bocuri lucrate artistic în timp ce vasele folosite pentru uzul zilnic erau aşezate pe blidar. Ţesutul era una dintre cele mai reprezentative îndeletniciri casnice din viaţa unei femei de la ţară, preocupare aproape permanentă pentru fetele tinere şi femeile măritate, activitate dictată, în special, de necesitate dar prin care se obţinea şi faimă în cadrul comunităţii. Războiul de ţesut era compus din: cadru mare de lemn sprijinit pe picioare, sulul, brâgle, iepe, iţe, spetează, suveică, depănător şi urzoi.
TUR VIRTUAL aici.
Amenajarea expoziţiei recompune un interior de locuinţǎ în stilul vechi, care include rǎzboiul de ţesut şi toate celelalte piese folositoare la practicarea meşteşugului. Strejacul umplut cu paie este susţinut de pat, iar peste el este aşezat lepedeul din cânepǎ cu cipcǎ confecţionatǎ manual. Pǎtuţul copilului, aranjat asemǎnǎtor cu patul mare, alǎturi de un lǎdoi şi o laiţǎ care strǎjuiesc o masǎ, sunt confecţionate din lemn nevopsit. În colţul camerei se îmbinǎ lǎdoiul şi laiţa, deasupra lor este aşezat un parsechi din lemn în care se pǎstreazǎ cǎrţi religioase şi lucruri de valoare ale familiei. Deasupra celuilalt capǎt al laiţei este aşezat un stelaj de lemn unde sunt expuse obiectele de uz casnic: linguri, furculiţe, blide, solniţe, cǎni, sucitor. Tot din mobilier face parte şi lada de zestre a fetelor de mǎritat. Pereţii poartǎ chindee, blide de pǎmânt şi icoane pe sticlǎ. De asemenea şi portul sătenilor, pentru femei şi bǎrbaţi, este reprezentat în expoziţie. Lângǎ uşǎ se aflǎ obiectele legate de igiena locuinţei şi a membrilor familiei: ciubǎrul, trocul, oglinda şi briciul. Acest interior este luminat de lampa cu petrol atârnatǎ deasupra mesei. Câteva unelte agricole ilustrazǎ ocupaţiile localnicilor, cultivarea pǎmântului şi creşterea animalelor: plugul de lemn, jugul boilor, secera, îmblǎcii, grebla pentru grâu, feleaza, vânturaşca şi litra.
Atestat documentar pentru prima dată în anul 1408 cu numele de Aklos, Ocolişul este renumit prin portul popular şi obiceiurile străvechi. Expoziţia etnografică încearcă să reconstituie casa ţǎrǎneascǎ specifică zonei: masa cu măsăriţa, scaunele, lǎdoiul, blidarul, leagănul şi lada de zestre, erau piesele de mobilier care se regăseau în interiorul unei încăperi. Pe acestea se aflau aşezate diferite obiecte: doniţa cu apă, ulceaua, blide, linguri de lemn, icoane şi tindeie pe pereţi. Lampa cu petrol era agăţată în grindǎ şi era aprinsǎ seara, iar lǎmpaşul se folosea noaptea, dacǎ se ieşea în curte. Podelele erau protejate cu ţoale ţesute. Vasele din lemn erau folosite la fǎcut pâine şi la prelucrarea laptelui. Pentru prepararea aluatului şi a pâinii se foloseau covata, sogǎtoarea şi lopata de lemn. La prelucrarea laptelui era utilizat şuştarul, trocul, lingura mare, hurduzǎul şi doabele pentru transportul produselor lactate. Donicuţa se folosea pentru transportarea apei, iar dogul susţinea mǎmǎliga, având la un capǎt, legat un fir de aţǎ. Foarte bine reprezentate sunt obiectele folosite la prelucrarea cânepii – meliţa, tepteni, hecelǎ, rǎştitor, vârtelniţa, şi a lânii- tepteni, furcǎ, etc. Un loc important în expunere îl ocupă portul popular reprezentativ pentru întreaga zonă a Mocănimii Arieşului.
Situat pe Valea Sebeşului, cu monumente istorice, biserici de lemn şi zid, în apropierea terenului de golf, patrimoniul mobil al comunităţii poate fi admirat în expoziţia etnografică. La Pianu casa ţǎrǎneascǎ veche, era construitǎ pe stâlpi de lemn îngrǎdiţi cu nuiele, între care se bǎtea pǎmânt, era tencuitǎ cu mortar din lut galben amestecat cu nisip şi acoperitǎ cu paie sau şindrilǎ. În curte lângǎ casǎ mai exista o şurǎ şi coteţe. În expoziţie sunt expuse rodul micii industriei casnice, care furniza toate ţesǎturile şi îmbrǎcǎmintea pentru întreaga familie. Nu exista gospodǎrie fǎrǎ rǎzboi de ţesut, acesta ajungând sǎ facǎ parte din mobila obişnuitǎ a casei. Portul popular românesc vechi era confecţionat din in, cânepǎ ori lânǎ şi era realizat printr-o croialǎ simplǎ, la fel ca şi costumul sǎsesc caracterizat prin linii simple. Agricultura a fost practicatǎ pânǎ târziu cu: plugul de lemn, rotilele, grapa, grebla de arie, furci de lemn şi fier. Meşteşugurile practicate de oamenii locului erau numeroase: fierǎria, morǎritul, rotǎria, olǎritul, butnǎritul, ciobotǎritul, cojocǎritul, tǎbǎcǎritul, dulgheritul şi zidǎritul, iar printre alte ocupaţii se numǎrǎ activitatea mǎcelarilor, bǎcanilor şi cârciumarilor.
TUR VIRTUAL aici.
Harta interiorului unei case ţărăneşti era relativ asemănătoare. În partea dreaptă a uşii era ploactănul iar lângă acesta era soba de tuci, ambele eliberând fumul prin horn, în babură şi de acolo în pod, unde se afuma slănina. În colţul drept al casei era patul cel mare aşezat pe stalpi sau pociumpi bătuţi în pământ. Pe pat era un mindir umplut cu paie, acoperit cu lepedeu lucrat în casă şi perini îmbrăcate în feţe ţesute cu arnici aşezate pe înălţime, uneori, până la grindă. Deasupra patului era ruda pe care se înşirau chindeiele rezervate pentru zestrea fetelor. Lângă pat era, invariabil, lădoiul folosit pentru stat sau dormit. Pe capătul lădoiului, pictat cu motive florale, erau aşezate virgurile de pânză care atestau hărnicia gospodinei. Deasupra era cuierul, pictat cu motive florale, pe care erau aşezate blidele şi tăierile iar in cuie erau agăţate cănceiele smălţuite. La capătul de către pat, în cuier, erau agăţate pieptarele şi căciulile. În colţul stâng al casei era alt pat, lângă care era laviţa. Deasupra era blidarul pe care erau aşezate blide, sticle, pahare pentru uzul zilnic. În faţa laviţei era masa, în general foarte simplă, din lemn, având două picioare bătute în pământ. Sub masă, pe o scândură, se ţineau doniţele cu apă şi cănile pentru băut. Pe uşă era lingurarul, o scândură găurită în care se puneau lingurile de lemn, iar deasupra era poliţa folosită tot pentru vasele necesare în casă. Leagănul nu lipsea din casele ţărăneşti şi nici icoanele pe sticlă iar foarte rar, exista şi o oglindă.
Diversitatea obiectelor confecţionate din lemn reflectă importanţa pe care acest domeniu a avut-o în viaţa economică a comunităţilor rurale, ele reprezintă de fapt diversitatea ocupaţiilor cărora le sunt destinate: obiecte folosite în industria casnică textilă, de uz casnic şi cele legate de transportul cu animale, impresionează prin varietatea şi fantezia compoziţiilor ornamentale. Reprezentative pentru zonă sunt ţesăturile şi cusăturile, fie de interior sau podoabă, fie de port. Din prima categorie fac parte covoarele, feţele de pernă, foile de perete, feţele de masă, foile de culme. Pe un fond, de regulă, verde sau cafeniu, se îmbină armonios, respectând principiile artei decorative (repetiţia, alternanţa, simetria), diverse motive geometrice (romburi, pătrate, hexagoane, cercuri, jocuri de linii), florale (maci, lalele, trandafiri, spice), cosmice (lună, stele) sau animaliere (coarne de berbec, păsări), culoarea predominantă a motivelor fiind de obicei galbenul. Cât priveşte tehnica ţesutului, aceasta poate fi simplă (bătută), năvădită sau aleasă. Cele mai pretenţioase şi mai migăloase sunt ţesăturile „alese”. Prin tehnica alesului motivele se obţin ca rezultat al alegerii firelor şi culorilor potrivit modelului ce-l are în faţă. O categorie a textilelor sunt cele destinate portului: ii, poale, cătrinţe, cămăşi, cioareci, în totalitatea lor păstrând specificul portului local, cătrinţa neagră cu alesături în diferite culori şi ia cu ciocănele. Interiorul locuinţei se compunea din tindă şi casa dinainte, cea dintâi folosindu-se mai mult pe timp de vară. Aici se afla vatra pentru foc pe care era situat cuptorul pentru coptul pâinii, acesta ocupând aproape jumătate din încăpere. Fumul urca direct în pod pentru că încăperea nu avea tavan. În casa dinainte bobura ocupă mare parte din încăpere, atât în lungime cât şi în înălţime, de-a lungul ei se află un scaun lung, fixat oblic în partea dinapoi cu ajutorul unor limbi. O laviţă lungă confecţionată în aceeaşi tehnică ca şi scaunul care avea loc şi pentru păstrarea hainelor şi o masăerau aşezate în această încăpere. Pe pereţi găsim blide, icoane şi mai rar fotografii, între ferestre, era aşezată o oglindă sau o icoană mai mare, împodobită cu prosoape cusute. La grindă erau puse foi de culme, căni şi farfurii din lut.
TUR VIRTUAL aici.
Atestată documentar pentru prima dată în anul 1365 cu numele de Zolchwa, Sălciua este cunoscută din cele mai vechi timpuri pentru renumitele sale târguri. În timpul răscoalei din 1784 aici a activat căpitanul lui Horea, Ioan Bercea şi tot aici s-a încheiat armistiţiul dintre Cloşca şi reprezentanţii curţii imperiale. Frumoaselor biserici monumente istorice li se adaugă un peisaj antropic deosebit, dublat de peisajul cultural şi contribuţia unor mari cercetători, fii ai satului, precum Valer Butură. Pentru ca imaginea spaţiului cultural să fie întregită, pentru ca frumuseţea costumului popular din Mocănimea Arieşului să-şi regăsească locul de cinste, a fost organizată o expoziţie etnografică într-o casă specifică arhitecturii locului, purtând numele marelui etnograf Valer Butură. Casa cu „căciula uriaşǎ de paie” are douǎ încǎperi: camera şi tinda, iar intrarea se face din târnaţul împrejmuit cu gard de scândurǎ şi o portiţǎ cu rătez de lemn. Plafoanele sunt din grinzi groase, pereţii tencuiţi şi vǎruiţi cu alb, iar pe jos este podit cu scânduri. De-a lungul unui perete al camerei este aşezat patul şi pătuţul, iar deasupra în grindǎ este prinsǎ culmea. Lângǎ acestea stǎ rǎzboiul de ţesut cu toate obiectele care ţin de acest meşteşug şi lada de zestre. În partea opusǎ stǎ o laiţǎ cu spǎtar, lǎdoiul din scânduri simple şi masa cu un scaun. Deasupra lor, aproape de grinzi este fixat cuierul pe care stau rânduite blide de pâmǎnt şi în cuie cancee. Tot aici se gǎseşte oglinda, ceasul cu cuc şi blidarul mare. În grindǎ mai este bǎtutǎ o scândurǎ pe care sunt aranjate linguri şi furculiţe de lemn. În cadrul casei cu tindă şi camerǎ, camniţa este mutatǎ în fosta cǎmara, care devine bucǎtarie şi camera de locuit. Pentru lǎrgirea spaţiului locuibil, în tindă este aşezat un pat în colţul opus vetrei. Lângǎ camniţǎ se aşeazǎ frământătorul şi covata pentru pâine. Partea decorativǎ în locuinţǎ este asiguratǎ de folosirea ceramicii, a icoanelor pe sticlǎ, a tindeielor, a perinilor viu colorate şi a frumoaselor costume populare.
TUR VIRTUAL aici.
Din epoca neolitică, cele mai cunoscute situri de pe teritoriul judeţului Alba sunt aşezările de la Tărtăria, Tăbliţele de lut de la Tărtăria, datează din anul 7000 î.Chr. şi conţin cea mai veche scriere din istoria umanităţii. Alături de biserica monument istoric, de personalităţi ale locului, de cunoscutul patrimoniu imaterial al zonei, patrimoniul mobil a fost organizat într-o expoziţie etnografică care surprinde interiorul sǎliştean cu mobilier specific: patul, blidarul, rǎzboiul de ţesut, laviţa. Un alt aspect surprins este meşteşugul olǎritului, în colţul destinat bogatei colecţii cu piese din aceastǎ categorie de diferite dimensiuni, forme şi destinaţii de utilizare. Portul popular ocupǎ mare parte din acest spaţiu datoritǎ tot numǎrului mare de obiecte care îl reprezintǎ. O notǎ de nobleţe aduce expoziţiei o piesǎ de mobilier orǎşenesc, masa din lemn masiv cu un picior sculptat. Intrarea în aceastǎ camerǎ se face dintr-un hol în care este expusǎ colecţia de fotografie veche şi o piesǎ unicǎ în reţeaua de expoziţii, ţambalul folosit la balurile şi serile de joc din sat.
TUR VIRTUAL aici.
Suburbium la 1309, ecclesia sau villa de sub castro Petri în deceniile imediat următoare localitatea Săsciorii apare la 1733 ca locus valachicus. Expoziţia reconstiutie interiorul ţǎrǎnesc cu mobilier, ţesǎturi, vase, obiecte de uz casnic şi gospodǎresc, dominate de privirea celor ce le-au folosit o datǎ, din tabloul cu fotografii vechi de deasupra patului. Ţinuta vestimentarǎ de pe aceste meleaguri aminteşte de portul vechilor daci. Specific pentru portul întâlnit în zonǎ este simplitatea şi armonia cromaticǎ, portul caracterizându-se prin alternanţa culorilor alb şi negru. Pe lângǎ costumele femeieşti şi bǎrbǎteşti, este prezentat şi costumul purtat de flǎcǎii cǎluşari. Procedeul de prelucrare a cânepii este reconstituit în expoziţie prin expunerea tuturor pieselor utilizate la aceastǎ îndeletnicire, la fel de bine sunt reprezentate obiectele folositoare la munca în vie, la obţinerea şi prelucrarea vinului din struguri.
TUR VIRTUAL aici.
Organizatǎ ca o casǎ ţǎrǎneascǎ, cu casǎ dinainte, tindǎ şi atelier cu scule, aceastǎ expoziţie crează senzaţia că vizitatorul se regăseşte în casa copilăriei: „colţul” cu nouă perne aşezate pe patul cu „baubau”, „ coltul” cu vase aşezate pe blidar, obiecte de uz casnic şi „culmea” cu hainele „de purtat”. Încǎperea casei cea mai spaţioasǎ şi mai frumos împodobitǎ, era casa de dinainte. Aici era locul poveştilor pentru copii, al rugǎciunii zilnice, al planurilor pentru a doua zi de muncǎ, al cântecelor şi colindelor din sǎrbǎtori, era locul pentru odihna atât de necesarǎ dupǎ munca istovitoare a câmpului. Aici se gǎseşte lada de zestre cu covoare şi perne, trunul şi babaul, tabloul de nuntǎ şi icoanele, culmea de haine, dar şi nelipsitul rǎzboi de ţesut, în care gospodinele îşi lucrau cu migalǎ: covoare, ii, cǎmaşi, cioareci, crǎtinţe, strǎiţi şi saci, desagi, fete de masǎ, etc. Tinda, este încǎperea casei ţǎrǎneşti în care mereu se gǎseau prezente mirosuri şi arome simple şi plǎcute, aceasta fiind camera în care se gǎtea. Este spaţiul unde este expus blidarul frumos gǎtat cu blide, este camera cu cipcǎ pe la geanuri, cu blidǎruţul, cu laghiţa, cu troaca de pitǎ, cu leagǎnul şi furca de tors, dar şi cu ploatǎnul atât de necesar la pregǎtirea hranei zilnice. Bogatul atelier cu scule adǎposteşte utilajele agricole necesare la muncile câmpului: plugul, grapa, semǎnǎtoarea de porumb, zdrobitorul de seminţe, dar şi alte obiecte trebuincioase într-o gospodǎrie. Portul popular este prezentat aici în douǎ ipostaze: portul de sǎrbǎtoare şi hainele de purtat. Holul, ce uneşte toate aceste încǎperi, adǎposteşte o deosebit de valoroasǎ colecţie de fotografie veche, una dintre cele mai bogate din judeţ.
TUR VIRTUAL aici.
Atestată documentar pentru prima dată în anul 1332 cu numele de sacerdos de Kyod “Dyod”, doar din 1820 toponimul uzual fiind cel de Stremț. Localitatea deţine numeroase vestigii arheologice din epoca romană şi prefeudală, dar şi cetatea Diodului, construită în secolul al XIII-lea de către nobilul Andrei de Geoagiu, care deţinea în 1270 în proprietate 24 de sate. Alături de aceste vestigii se află şi o mică expoziţie. Cel mai reprezentativ exponat este costumul popular tradiţional, cu toate piesele componente, atât la costumul femeiesc cât si la cel bărbătesc. Portul femeiesc este format din: ie cu poale şi poliţe, prinse împreună, o şurţă (perpetă) purtată în faţă şi o cătrinţă ţesută în război, un pieptăraş, un chişchineu negru şi un laibăr din postav, pentru iarnă. Portul bărbătesc era compus dintr-o cămaşă, lungă până la jumătatea coapsei, încreţită pe piept şi despicată. Mânecile aveau în partea inferioară o bentiţă de culoare albă, cu o butonieră şi un nasture. Pantalonii erau din postav alb bătut la piuă, se numeau cioareci şi erau croiţi pentru a fi strâmţi pe picior. Peste cămaşă se purta o curea lată, din piele, numită şerpar şi un laibăr din postav negru sau un pieptar din blană. În evoluţia mobilierului tradiţional, un rol important l-au ocupat piesele din lemn, patul ţărănesc de lemn cu străjac de paie, masa cu scaune, laviţele în culoarea naturală a lemnului, lucrate de meşterii dulgheri sau tâmplari într-o tehnică simplă, fără prea multe ornamente. Iarna femeile instalau războiul de ţesut. Se ţesea postav de lână pentru hainele groase de iarnă, pânzeturi mai fine pentru hainele de vară, ţesături pentru măsăriţe, străjacuri pentru pat, lepedee simple sau cu motive, straiţe, desagi, ştergare de perete. Cum la război lucra doar o persoană, celelalte femei, prelucrau lâna, cânepa sau inul, unde foloseau o serie de unelte: meliţa, hesela pentru fuior, pieptenele pentru câlti, maşina de tors lână, vârtelniţa, sucala.
Interiorul ţărănesc este compus dintr-un pat cu străjac, credenţul – în care se păstrau obiectele de uz casnic- masa cu scaune, lada de zestre, laviţa – care, uneori, ţinea loc de pat şi de dormit pentru copii, un loc de rugăciune cu candela, unde de obicei mama se ruga pentru ea şi cei dragi din familie. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea portul popular din Şard a fost identic cu cel de pe Valea Ampoiului şi a satelor din jur. Ulterior, portul s-a diversificat şi s-a îmbogăţit datorită condiţiilor economice mai bune faţă de locuitorii de pe Valea Ampoiului. Bărbaţii purtau cămaşă, cioareci din pănură, iar vara din pânză de cânepă, pieptar, ţundră, mânecar, laibăr, opinci apoi bocanci, curea din piele, pălărie cu boluri mici, iarna căciulă. Femeile purtau cămaşă cu poale prinse, apoi separate, cătrinţă în spate şi opreg în faţă înlocuită cu şurţă în faţă, pieptar, mânecar sau ţundră, opinci, hindeu pe cap, apoi chişchineu negru. De asemenea, nu lipseşte războiul de ţesut, alcătuit din sul, brâgle, iţe, urzeală, tălpi, iepe şi desigur suveicile. Gospodina stătea la război – în lungile nopţi de iarnă – să ţeasă pânză pentru toţi membri familiei. Lângă război sunt amplasate la îndemână, sucala, ţevile, maşina de tors lână şi urzoiul. Ocupaţiile de bază ale locuitorilor au fost agricultura şi creşterea animalelor, în special a ovinelor, de aceea este reprezentată în cadrul acestui sector o reconstituire a unei stâni tradiţionale cu toate elementele ei. Cultivarea viţei de vie este, de asemenea, una din ocupaţiile principale, deoarece soiurile cultivate în această zonă sunt recunoscute ca având o calitate deosebită. De aceea, aici se găsesc o serie de obiecte utilizate la transportul strugurilor şi prelucrarea vinului.
Trăsătura definitorie a mobilierului din interiorul locuinţei ţărăneşti este simplitatea, astfel întălnim patul cu tăblii, credenţul, masa cu scaune, şi coastănul cu sertare. De asemenea, obiectele ornamentate sunt în număr foarte mic; toate acestea au fost executate de meşteri specializaţi, dulgheri şi tâmplari, de acea exista aici un sector special dedicat tâmplăritului şi dulgheritului, cu toate uneltele necesare. În ceea ce priveşte ţesăturile, de uz şi decorative, se observă în această zonă tendinţa permanentă de introducere a unor ţesături cu caracter industrial: perdele, feţe de masă, covoare, etc. Cu toate acestea se păstrează şi unele ţesături executate în gospodărie şi anume: păretarele, covoarele pentru acoperit patul, lepedee şi perne cu capete alese, chindeele. De o rarǎ frumuseţe morfologicǎ şi structuralǎ, dar deopotrivǎ şi decorativǎ, sunt piesele de port popular femeiesc Femeile bătrâne au purtat, până aproape de zilele noastre, aceleaşi costume: ie, poale – dar neîncreţite – şi crătinţă, cusute cu diverse motive în culori vii. În zilele de sărbătoare, pe timp răcoros se purta cojocelul de piele, frumos ornamentat, sau ţundra (sumanul) lungă din lână, ţesută în gospodărie şi împâslită la pivele din Săliştea Sibiului. Un sector cuprinde seria de unelte utilizate pentru lucrarea pământului: tipuri arhaice de plug cu corman schimbător (executate integral din lemn sau cu nucleu de lemn şi lamă de fier ataşată), grapa, teleguţa, jugul de lemn pentru boi, toate datând din prima jumătate a secolului al XX-lea.
TUR VIRTUAL aici.
Expoziţia, aşa cum se prezintǎ sub forma unei case ţǎrǎneşti, cu o camerǎ şi o tindǎ fǎrǎ plafton, în care se aflǎ şi vatra, pǎstreazǎ puţine piese de mobilier. Dintre acestea amintim: patul cu strǎjac, lepedeu şi covor, perne şi pǎretar, masa şi scaunul, lǎdoiul, blidarul sau parasǎchiul, toate din lemn încheiate cu cuie din acelaşi material. În lada de zestre adusǎ de fata care se mǎrita, se puneau covoare, plogoghiţe, straie, sǎcǎteauǎ, desagii, chindeauǎ şi haine de sǎrbǎtoare. Mai sunt expuse obiecte folosite la prelucrarea lânii, icoane, blide, fotografii vechi cu portrete. Casa era luminatǎ cu lampa pe gaz, aşezatǎ pe perete, pe masǎ sau agǎţatǎ de grindǎ. Obiectele de cult sunt bine reprezentate, pot fi vǎzute: cristeliniţa, cununiile, prapori vechi, uşi împǎrǎteşti pictate, o cruce, o icoanǎ, sfeşnice, candelǎ, potir, veşminte preoţeşti, registre vechi parohiale şi cǎrţi bisericeşti vechi. Dintre meşteşuguri, pǎstoritul este prezent cu instrumentele sale specifice: şuştarul, trocile şi blidele de pǎmânt, crestǎul, caicul, bâdǎul, şteandul, bota, tibicul şi hârbeica.
TUR VIRTUAL aici.
Interiorul ţărănesc este întregit de patul cu străjac, aranjat cu perne ţesute din cânepă cu decor amplasat pe interior, masa cu scaune, laviţa – care uneori ţinea loc de pat, unde dormeau copii, lada de zestre, dulapul pentru haine şi credenţul, unde se păstrau obiectele de uz casnic (farfuriile, cănile, ulcioarele). Regăsim, de asemenea, o reconstituire a unui colţ dintr-o conie, cu instrumentarul necesar frământării si coacerii pâinii: adică covata, jârcuitorul şi călpătorul, alături de oalele mari de sarmale, folosite in timpul sărbătorilor mari de peste an sau la cele din ciclul vieţii omului. Pentru a face atmosfera caldă şi totodată casa pregătită de oaspeţi, femeia împodobea un perete al camerei cu ştergare ţesute de ea, la care mai adăuga icoane pictate pe sticlă sau blide cumpărate din târg. Expoziţia de fotografie veche stă mărturie pentru că timpul lucrează în dezavantajul autenticului şi, de multe ori, trebuie să regăsim valoarea inestimabilă care era cândva fireasă şi apropiată de viaţa obişnuită.
TUR VIRTUAL aici.
Expoziţia etnografică Unirea marchează începutul unei acţiuni, în care comorile româneşti ale artei populare de pe aceste meleaguri vor fi salvate şi preţuite la înălţimea valorii lor. Circuitul expoziţional constă în reconstituirea unui interior ţărănesc, în cadrul căruia se orânduiesc ţesăturile de interior (pernele cu căpătâi, covoarele feţele de masă), atât de frumos expuse pe pat, pe lada de zestre şi pe masă. Sunt prezente în cadrul expoziţiei o serie de piese ce întregesc costumul popular femeiesc de pe Valea Mureşului, compus din ie, vestă, poale, şorţ, cătrinţă şi năframă. În ceea ce priveşte portul bărbătesc, se pot observa unele diferenţieri, deoarece aici întâlnim alături de costumul autohton, şi costumul de pe Valea Arieşului, mai precis cel din satul Ocoliş, acest lucru a fost posibil datorită migraţiei populaţiei de la munte spre satele din vale. Aceeaşi pasiune pentru frumos şe vădeşte şi la piesele confecţionate din lemn, fie că e vorba de obiecte legate de industria casnică textilă (război de ţesut, vârtelniţă, sucală, răşchitor, roţi de tors, furci de tors), piese de mobilier pictat, sau ustensile casnice (oale de sarmale, farfurii, troci pentru pâine, ciur, cântar, ticlăzău).
TUR VIRTUAL aici.
Expoziţia etnograficǎ prezintǎ obiecte de artǎ popularǎ (icoane, ceramicǎ), costume populare, ţesǎturi de interior, obiecte de uz casnic, mobilier dar şi piese reprezentative pentru ocupaţiile tradiţionale ale locuitorilor din aceastǎ zonǎ: prelucrarea lemnului, creşterea animalelor şi cultivarea pǎmântului. Prezentarea aceasta propune o incursiune prin istoria meşteşugurilor din zonǎ. Locuitorii satelor se ocupau cu meserii nǎscute din nevoia de a valorifica materia primǎ ce le era la îndemânǎ. Este vorba de ocupaţiile transmise din tata în fiu, în acest fel explicandu-se şi conservarea, de la o generaţie la alta, a bazei de date tehnice specifice fiecǎrei ocupaţii.
TUR VIRTUAL aici.
Aceastǎ expoziţie pune în valoare tot ce este frumos şi specific moţesc. Aici, expoziţie înseamnǎ o cǎsuţǎ din bârne, construitǎ la 1871, la intrare cu târnaţ, cu douǎ încǎperi şi acoperiş din şindrilǎ. În târnaţ îşi gǎsesc locul ghiobul de stup şi ghioaba pentru varzǎ muratǎ, scaunul de vǎsǎrit. În interiorul casei pereţii sunt vǎruiţi, iar plafonul trasat din grinzi de brad, cioplit în patru feţe. Duşumeaua e tot din grinzi de lemn, peste care sunt aşternute preşuri din zdrenţe, ţesute în rǎzboi. Mobilierul este foarte simplu: douǎ lǎdiţe de zestre în care sunt aşezate ţoale şi îmbrǎcǎmintea moţeascǎ, podişorul unde îşi aşezau vasele de lut, de-a lungul pereţilor, laviţele şi masa, canapeiul, leagǎnul împletit din nuiele şi patul cu strujac. Pe pereţi stau atârnate icoanele şi tindeiele şi culmea de haine. În a doua încǎpere se pǎstreazǎ obiecte ce foloseau la prelucrarea cânepii, la munca câmpului şi la pǎstorit. Curtea casei este pavatǎ cu lespezi de piatrǎ, aici stǎ cǎruţa moţeascǎ cu care se transportau ciuberele, doniţele şi butoaiele în ţarǎ, în schimbul cerealelor.
TUR VIRTUAL aici.
MUZEE și COLECȚII MUZEALE
Bogată și diversă, rod a unei pasiuni de peste trei decenii, colecția muzeală „Emilian Achim” este defapt un adevărat muzeu, numărând peste 7.000 de obiecte adunate cu sârg și efort financiar. Muzeul cuprinde exponate din istorie și arheologie, agricultură, minerit, ocupații tradiționale, meșteșuguri casnice, metalurgie, instalații de tehnică țărănească, prelucrarea pietrei și a lemnului, etnografie și artă populară, numismatică, medalistică, sigiliografie, iconografie, carte veche, documente, tehnică de luptă și curiozități.
Muzeul este adăpostit în casa părintească, construită în jurul anului 1800, de către părinții lui Avram Iancu: Alexandru și Maria Iancu. Este o casă tipic moțească cu acoperiș țuguiat și terminat cu patru arcade semicirculare. Anexele au fost construite în anul 1924 de către Asociația ASTRA din Sibiu. Până în 1972 anexele casei au servit ca săli de clasă pentru școala primară din satul Incești. În 1972, la centenarul morții lui Avram Iancu, muzeul s-a reorganizat, realizându-se într-o anexă expoziții de istorie și etnografie. Sunt expuse fotografii, documente de familie, obiecte personale, tunul, săbiile și fluierul lui Iancu, arme, drapele. Aici sunt păstrate și certificatele sale școlare de la Gimnaziul Crăiesc din Zlatna, protocolul crăiesc în care se află înregistrat Avram Iancu, testamentul lui, documente referitoare la pregătirea și desfășurarea Revoluției de la 1848 – 1849 din Transilvania. Expoziția etnografică cuprinde port moțesc, vase specifice zonei, unelte cu care se confecționau ciubere, tulnice, căruțe.
Rezultat exclusiv din pasiunea și stradania lui Ciulea Sima Nicolae, acest edificiu prezintă esența tradițiilor și specificului zonei. Este situat pe strada Valea Harmanesei și se poate ajunge atât din centrul orașului cât și prin satul Muncelu pe la „Fagul Împăratului”. În decursul câtorva ani, Nicolae Sima a reuşit să strângă şi să recondiţioneze – din donaţiile vecinilor, prietenilor, localnicilor zonei, iar cea mai mare parte din exponate le-a achiziţionat cu diferite sume de bani – peste 1.000 de lucruri vechi, unele dintre ele având o vechime de peste o sută de ani. Acestea au fost expuse în două camere şi anexa casei ţărăneşti din lemn, nou-construită, după modelul celor care se ridicau în urmă cu două secole în zona Munţilor Apuseni.
Mănăstirea Râmeţ a fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. În secolul al XVI-lea a fost ridicată o nouă clădire, acum devenită muzeu. Muzeul a fost înfiinţat în anul 1968 prin strădania părintelui Dometie Manolache, duhovnicul mănăstirii şi a monahiei Eudoxia Manolache, sora acestuia, care reuşesc să adune o colecţie impresionantă de icoane pe lemn şi sticlă, carte veche şi numeroase obiecte de etnografie. Printre personalităţile de ale căror nume se leagă existenţa muzeului se numără Nicolae Iorga, Vasile Drăguţ şi Virgil Vătăşianu.
Clădirea a fost construită din piatră, la mijlocul anilor 1800. În clădire funcţionează Primăria comunei, biblioteca, precum şi muzeul, care este situat la etaj, în 5 încăperi. În jurul anului 1949 s-a început colecționarea obiectelor muzeistice din Rimetea sub îndrumarea profesorului Gyorbiro Pal. Muzeul Etnografic din Rimetea a fost înfiițat în anul 1952, pe baza acestei colecții școlare, având un patrimoniu de peste 2.500 de piese, organizate într-o expoziție care ocupă cinci săli din clădirea Consiliului Local. Exponatele reflectă vechile ocupații ale locuitorilor din această localitate, precum și portul tradițional. Remarcăm în mod deosebit uneltele de prelucrare a fierului și produsele meșteșugarilor localnici, alături de un mobilier pictat, tradițional, obiecte deosebite de port popular, precum și țesături și cusături de împodobit interioare, specifice comunei și satelor din jur. Muzeul este desfășurat în cele cinci încăperi de la etajul primăriei. În prima încăpere sunt prezentate obiectele și uneltele folosite în minerit, în topitorii și în prelucrarea fierului precum și semifabricatul de baza „pita de fier”, produsul cuptoarelor de topit. „Pita de fier”, adică fierul, denumit așa dupa forma în care el se adună în fundul cuptorului, se scotea cu ajutorul cleștilor mari, lungi de 2 m, se tăia în două, și astfel era transportat la prelucrătoriile de fier. „Pâinea de fier” încinsă, produsul brut al cuptoarelor de topit, cu ajutorul ciocanelor mari, acționate prin forța hidraulică, se tăia în bucăți mai mici care apoi prin întindere erau transformate în brazdare, cuțite de plug, sape, hârlețe. Produsele fierarilor din Rimetea erau împodobite cu diferite elemente ornamentale cu inițiala proprietarului de atelier, cu data confecționării.
Este un minimuzeu aflat în satul Ghețari din comuna Gârda de Sus. De aici turiștii își pot achiziționa tulnice, donițe, fluiere și alte obiecte de artizanat specifice Țării Moților, create de meșterii populari din Apuseni, precum și alte suveniruri sau pliante și hărți despre obiectivele turistice din Munții Apuseni. Tulnicul este un instrument muzical folosit păstorii români din munți. De origine dacă, a fost folosit în trecut în principatele din Moldova și Valahia ca instrument de semnalizare în conflictele militare.
sursa: cjalba.ro, ghidulmuzeelor.cimec.ro
Urmăriți Alba24.ro și pe Google News
VIDEO ȘTIREA TA: La un pas de accident pe o stradă din Alba Iulia, după ce un șofer grăbit a depășit o mașină de școală de șoferi
VIDEO ȘTIREA TA: O mașină a ajuns pe un giratoriu din Alba Iulia, în urma unui accident rutier. Imagini suprinse de un șofer
FOTO ȘTIREA TA: Accident rutier în sens giratoriu la Alba Iulia. Două mașini s-au lovit
