Jurnal de şantier: Nicio altă descoperire în interiorul Parcului Custozza. Arheologii vor prezenta un raport al lucrărilor din Cetate

Cercetările arheologice în interiorul Parcului Custozza au continuat, joi. Deţinuţii Penitenciarului Aiud s-au întors pe şantier alături de arherologi, dar lucrările se derulează încet. Potrivit directorului Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, Gabriel Rustoiu, până joi nu a mai fost înregistrată vreo descoperire, lucru previzibil de altfel, deoarece încă nu s-a ajuns la o adâncime semnificativă.

Accesul în incinta parcului este în continuare deschis şi trebuie să menţionăm că, din cauza Sărbătorilor, lucrările vor fi întrerupte până marţi. Singurele excavatoare care au putut fi observate joi se aflau în exteriorul parcului. În ceea ce priveşte lucrările de pe strada Mihai Viteazul, acestea se află deasemenea în derulare, dar nici aici nu au fost semnalate alte descoperiri.

Potrivit directorului adjunct al Muzeului Unirii, Constantin Inel, urmează să fie predat Primăriei un prim raport ce, ulterior, va fi făcut public. „În exteriorul parcului se lucrează la partea de punere în valoare a vestigiilor împreună cu proiectanţii. În ceea ce priveşte terenul din faţa intrării la Traseul Celor Trei Fortificaţii şi care aparţine Arhiepiscopiei Romano-Catolice, o să elaborăm un proiect de conservare şi vom propune păstrarea acestuia ca parc arheologic vizitabil. Toate celelalte descoperiri vor fi propuse spre conservare in situ„, a explicat Constantin Inel.

Reprezentanţii Muzeului Unirii au informat că raportul privind lucrările va fi prezentat presei imediat după ce va fi predat celor de la Primărie.

La polul opus, discuţiile pe marginea proiectului de reabilitare a Cetăţii Alba Carolina, continuă. Redacţia Mediavistica a transmis o scrisoare deschisă către arheologii Muzeului Unirii, semnată de Adrian Andrei Rusu de la Institutul de Arheologie şi Istoria Artei al Academiei Române din Cluj Napoca. Vă publicăm integral această scrisoare:

„Scrisoare deschisă către arheologii romanişti ai Muzeului Unirii Alba Iulia

Stimaţi Colegi,

Presiunea ce se pune pe arheologia Cetăţii Alba Iulia este una nefirească şi dincolo de orice normalitate. Din păcate, în România de astăzi, noţiunea normalului este invers proporţională cu anormalitatea monstruoasă.
Nu doresc să aduc, în bloc, justificări, nici vreo acuză la adresa prestaţiilor profesionale care s-au derulat ori se derulează pe moment. Dacă am făcut ori voi face astfel de lucruri, le voi face direct oamenilor care îşi vor asuma prestaţii, declaraţii ori publicaţii.
Arheologia cetăţii a avut parte de un şir întreg de arheologi <neinspiraţi>, care ne-au lăsat o moştenire complicată şi încâlcită (Radu R. Heitel, Gheorghe Anghel, Vasile Moga şi alţii). Bine <scuturate>, paginile lor rămân zdrenţuite şi pătate. Ar fi fost suficient dacă <redescoperirea> suprapunerii castrului Legiunii a XIII-a Gemina de către cetatea medievală, operată de către clujeanul Mircea Rusu, ar fi dat un semn serios la o relaţie istorică şi arheologică, de care Alba Iulia nu se poate lipsi. Era un fel de a spune că exista un grup de istorici, foarte mândru şi băţos, de altfel, cu <orbul găinilor> ori care nu vedea pădurea din cauza copacilor.
Toate prestaţiile mici, descărcările expeditive ori cumpărate au servit unor meschinării profesionale care, deşi – poate, dar nu singur – nu vor ajunge vreodată în justiţie, tot se va găsi vreun istoric să le incrimineze. Nu imediat, dar cândva, în timp. Gloria de moment, cu defilarea la braţ cu un nou altar sau statuetă, nu se va răscumpăra niciodată în faţă aceluiaşi timp lung.
Alba Iulia s-a născut în jurul anului 1000 şi acesta este un fapt. A avut o istorie de care puţine localităţi ardelene ori româneşti au avut parte. A fost o capitală religioasă, apoi o capitală politică. Singura pe care a avut-o Transilvania ca stat în sine. Această realitate face ca tot ceea ce este istorie şi ni se oferă ca sursă istorică nouă să devină un bun nu al domniilor voastre, ci al nostru, al tuturor. Aceasta dă dreptul tuturor să vă privească atent şi critic, să vă ceară calitate şi onestitate, noţiuni care, de obicei, se impregnează în structura unor oameni de bine.
Din păcate, cu o viziune metafizică dintre cele mai periculoase, arheologia cetăţii se împarte astăzi între <iubitorii> de Ev Mediu, cu prestaţia în vedetă a Danielei Marcu-Istrate, şi cea a <iubitorilor> aproape anonimi ai perioadei romane. Nu este o creaţie de moment, ci este <darul> unor dascăli ori formatori de opinie profesională care se mai mişcă printre noi, cu seninătate de îngeri nevinovaţi. Contrastul dintre cele două echipe se vede imediat, din mai multe puncte de vedere. Fiecare pare a ţintit o altă cetate a Albei Iulia. Aş dori să remarc în plus, că din punct de vedere strict arheologic, prima parte este o excelentă <vânătoare> de contexte, cealaltă este una de artefacte pescuite (chiar şi cu buldozerul, cum se motiva deunăzi de unul dintre informatorii presei). Ambele abordări sunt, profesional şi principial vorbind, păguboase.
Să revenim însă la realitatea romană. Este aproape de neconceput, pentru un profesionist adevărat, să-şi urmărească o <iubire> fără să se intereseze de ce s-a întâmplat cu ea pe parcursul timpului. Este ca şi când ţi-ai lepăda iubita devenită, biata, babă. A urmări castrul doar pentru cei mai puţin de 150 de ani în care a funcţionat în piatră şi a nega, şterge, arunca ori pur şi simplu a nu pricepe, a nu vrea ori a neglija cu dinadinsul ce s-a petrecut cu el la o distanţă de sute de ani, în condiţiile în care ştii cu certitudine că topografia romană a fost respectată, cum s-ar numi oare?
Relevanţa stratigrafică post-romană este esenţială în a şti dacă, într-adevăr, ceea ce ai descoperit este cert roman şi nu medieval ori medieval refolosit.
S-au semnalat drumuri şi construcţii masive, care, privite doar superficial, dau de înţeles că erau foarte sus situate, de care medievali şi oamenii vremurilor premoderne par să nu fi ştiut nimic, să le fi ocolit ori, poate – foarte puţin verosimil – prezervat pentru clipa de eternitate a anului 2011. Cum am mai văzut pe undeva întrebarea: <în fundaţiile romane descoperite, s-au încartiruit cătanele lui Mihai Viteazul?> Dacă ar fi fost adevărat, este minunat, dacă nu, atunci, totuşi, unde au dormit aceeaşi soldaţi? Este aproape ridicol să le semnalezi, declari şi publica fără să explici ce s-a întâmplat cu ele în cetatea medievală. De ce arată astfel, de ce nu sunt şi mai mult distruse ori spoliate? Altfel parcă asistăm la ruperea unui film prost: până aici romani, dincolo neantul!
Oricare dintre descoperirile de piese (statui, altare) care indicau o sorginte non-militară nu pot fi transferate în realitatea castrului roman. S-au dat deja explicaţii grăbite pentru un <templu al lui Nemesis>, fără ziduri, doar cu două posibile decoruri din el, ce facem însă cu gladiatorul din castru? Ce vom face cu oricare altă descoperire care nu s-ar mai potrivi contextului? Va fi un continuu şir de excepţii de viaţă militară romană din întregul Imperiu? Va deveni castrul Legiunii XIII-a Gemina chintesenţa performanţelor civilizaţiei celor două oraşe romane din afara lui?
În condiţiile în care canonicul Ioan Mezerzius şi-a pus casa peste rezistenţa guvernatorilor Daciei (str. Munteniei), în condiţiile în care un Zamosius descrie repetat piese romane adunate şi colecţionate în vremuri dinaintea lui, în condiţiile în care clădirile arhiepiscopiei romano-catolice mustesc de piese romane încastrate, iar grădina aceluiaşi palat moşteneşte încă vechea expoziţie muzeistică a principilor ardeleni, este nevoie ca cineva să mai clameze, atragă atenţia ori să se indigneze că asemenea mărturii nu servesc nici măcar la avansarea conceptului de continuitate materială romană în Evul Mediu?
Castrul roman, în ciuda oricăror resentimente, deformări profesionale, nu poate fi cercetat arheologic în absenţa acceptării realităţilor medievale şi premoderne pe care le-a trăit din plin. Este un concept elementar, care trebuie să fie însuşit ca o politică a bunului simţ, dincolo de cât de dubioasă ori nu ar fi astăzi restaurarea care aduce sute de mii de pavele ori lovele.

Dr. Adrian Andrei Rusu
Institutul de Arheologie şi Istoria Artei al Academiei Române,
Cluj-Napoca ”

Vom continua Jurnalul de Şantier, marţi, după reînceperea lucrărilor în Parcul Custozza.