VIDEO: Povești de viață din cătunele Apusenilor. Ultimul episod al seriei ”Izolați în România” 2019, filmat în județul Alba

Viața la munte e și cu soare și cu umbre. Sunt poteci multe, unele dintre ele bătute de câte un singur om. Rămași singuri pe culmi, oamenii trăiesc alături de animalele din ogradă, înconjurați doar de păduri, la kilometri distanță de cei mai apropiați vecini.

Ultimul episod al seriei de reportaje realizate în proiectul TVR „Izolați în România” – sezonul 2019, prezintă poveştile unor oameni ce trăiesc în cătune izolate din apropierea orașului Câmpeni.

Unul dintre localnici povestește că stă în chirie, singur, de 7 ani, după ce fratele său l-a scos afară din casă. Curent electric nu are pentru că nu are bani să-l plătească. Noaptea, singura lumină este de la o lampă veche și o lanternă. Ziua spune că nu face focul, pentru că lemnele le aduce cu greu,  în spate. Poteca până la cei mai apropiați vecini are aproximativ 3 kilometri. Pe timpul iernii însă, aceștia din urmă se vor muta și vor reveni abia la vară.

„Cred că cei de sus nu știu ce e aici. Nu știu că noi moții suntem izolați aici …”

„Cine are copii știe cum e. Îți rupi sufletul, știi că sunt departe. (…) Nu i-am putut ținea cu mine că nu am ce să le ofer în vârful muntelui (…) așa că s-au dus fiecare cum le-a ajutat Dumnezeu. Ori e bine, ori e rău, ei știu. Și dacă e ceva, mie nu-mi spune nimeni”, spune o localnică. 

În Tomoșești, o școală închisă și o uliță principală amintesc că aici a fost cândva un cătun

„Se lasă noaptea repede la munte, în decembrie. Aici a fost cândva un cătun cu școală și o uliță principală, cu multe case și turme ce veneau seara dinspre pădure. Mai întâlnești doar un om. De atâtea ori a trecut pe lângă școala închisă că i se pare firesc să fie așa cum e, nu cum a fost odată. Își caută animalele în fiecare seară și pare că doar pentru el mai are sens și școala și ulița mare din Tomoșești”, explică Dite Dinez, realizatorul emisiunii „Izolați în România”.

„Io nu am putut face castel cu al meu, că o murit de mult…”

Pe o altă culme, o femeie de 76 de ani își duce viața în singurătate.

„Am fost căsătorită, dar bărbatul a murit. El săracul a fost și bolnav, și-a rupt un picior în mină. Din zece oameni, numai el a mai scăpat, că s-a huluit (n.r. – prăbușit) mina pe ei. Numai el a avut zile de la Dumnezeu de a mai putut scăpa. Cu el n-am mai putut face castel (…) N-am curent, că nu l-am putut băga singură. Lemne de foc, de aici de prin jos le scoatem, le-am scos tot în spate. Acuma trebuie să-mi acopăr și casa, că plouă în ea, că deaia am cumpărat tabla. Numa să o acopăr acuma. Nu mai sunt în stare să fac eu singură”, povestește femeia.

E cel mai bătrân om de pe munte. Are 90 de ani, cosește și grijește de oile sale. Un singur necaz are: „Am trăit numa’ singur. Și oamenii cu școala rămân singuri, dar eu cu 4 clase!”

„Am pățit cu tata că a paralizat 10 ani și pensie nu a avut. A trebuit să-l țin eu și să țin gospodăria și animale și ce trebuie. Am umblat să mă căsătoresc, de trei ori, nu am putut. (…) Am înfiat un băiat. E la Timișoara, e șofer, s-a dus că aici nu poate trăi (…)

S-au dus anii. Nici nu am crezut că trăiesc atâta, vă spun drept. Mă doare și pe mine șalele. Am fost la doctor, aici în Câmpeni, mi-a dat niște medicamente, dar nu m-am putut interna. M-a chemat să mă internez, dar am 9 oi și nu găsesc pe nimeni să le dea de mâncare și nu le pot nici vinde. Ar trebui să le vând și să mă internez. Nu pot să plec că se prăpădesc de foame. Acasă, dacă ești singur nu se gată lucrul”, spune bărbatul de 90 de ani.

„La capătul unei alte poteci stă un alt om. Între păduri e puterea lui, pe pământ îi este toată munca iar pe cer sunt gândurile lui”

„Nu am luat în viața mea 2 lei de la nimeni împrumut. (…) Am muncit la pădure, am avut grupa I când m-am pensionat, la 50 de ani. Am lucrat la pădure ca fasonator. Am făcut naveta 20 și ceva de ani, pe jos, 10 – 11 kilometri. Lucram afară, 8 ore și înapoi, și uite că nu mă dau bătut nici acum. Îmi place să am agricultură, cartofii i-am îngrădit (…) Pe mine nu m-au dat părinții la școală. Ei se gândeau să acapareze niște pământuri, să pot rămânea acasă. Am zece copii, toți căsătoriți. Am nepoți, 23 de nepoți am și doi strănepoți”, spune unul dintre localnici.

„Trece timpul și viața, a trecut așa de repede, parcă ca ziua de ieri. Mare lucru e să ai pe Dumnezeu, nu îți mai este frică de nimic, ești tare. Când mă luau durerile, am mers pe jos. Pe vale, pe deal, unde cum, ziua, noaptea. Întotdeauna Dumnezeu m-a ajutat ca să nu nasc pe câmp”, povestește soția acestuia.