|

Autorul fotografiei care a șocat lumea, despre curaj, ură și empatie. Foto-jurnalistul anului, Burhan Ozbilici, în dialog exclusiv cu Alba24

Burhan Ozbilici photoAmbasadorul Rusiei în Turcia, Andrey Karlov, le vorbea celor prezenți cu o voce joasă, rar, pentru ca translatorul să reușească să le traducă celor prezenți în turcă. ”Nu uitați de Alep, nu uitați de Siria! Allahu akbar” s-a auzit deodată un strigăt în limba turcă, urmat imediat de o serie de împușcături a căror țintă a fost chiar ambasadorul. În momentele de surprindere, panică și groază, un fotoreporter  a reușit să rămână calm și să ofere lumii o serie de fotografii document tulburătoare care au transpus vizual ”ura în formă pură”: a fost pentru prima oară când publicul a privit în ochi un terorist, la fracțiuni de secundă după ce și-a comis crima.   

Jurnalistul turc de la Associated Press, care a realizat aceste fotografii, este Burhan Ozbilici. Autorul fotografiei anului, recompensată cu două dintre cele mai importante premii internaționale pentru jurnalism, respectiv World Press Photo 2017 și Picture of The Year, a fost de acord să vorbească pentru prima dată publicului din România printr-un interviu acordat ziarului Alba24. Fotografiile lui Burhan Ozbilici au devenit parte a istoriei vizuale a omenirii. De adăugat ar mai fi faptul că aceste premii au fost acordate ”fotografului și nu crimei”.”Tot respectul pentru tine, Burhan. Ești un artist incredibil de talentat, cu o inimă de leu fără frică” i-a spus un coleg fotoreporter.

An AssassinationReporter: Dragă Burhan Ozbilici, îți mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde câtorva întrebări pentru siteul nostru. Aș începe prin ați spune că publicul din România a fost profund tulburat de asasinarea ambasadorului Rusiei, Andrey Karlov. A fost pentru prima dată când audiența s-a uitat direct în ochii unui terorist, în ochii unui criminal, la numai câteva secunde după ce a comis această crimă. Și asta prin intermediul fotografiilor tale, care au creat un impact imens. De altfel, aceste fotografii ți-au adus premiul întâi la World Press Photo Competition și aș îndrăzni să adaug că sunt niște fotografii ”iconice” care vor marca istoria fotojurnalismului.

Burhan Ozbilici: Sunt încă foarte trist în ceea ce privește asasinarea unui om foarte bun, ambasadorul Andrey Karlov. A fost mai mult decât un ambasador obișnuit; un om natural, elegant în mod natural, un reprezentant bun al națiunii sale și al extraordinarei culturi rusești. L-am văzut acolo pentru prima dată și i-am admirat calitățile umane cu doar câteva secunde înainte să fie ucis.

R.: Cum de ai ajuns la acel eveniment care părea mai mult o rutină. O expoziție foto? Ai vrea să ne spui pe scurt ce s-a întâmplat?

B.O.: Expoziția de la Centrul de Artă Contemporană, denumită ”De la Kaliningrad la Kamceatca, prin ochii călătorilor” era foarte aproape de casa mea, la doar 150 de metri. Am decis să merg pentru că era în drumul meu și nu era departe nici de biroul AP din Ankara. Am întârziat vreo 15-20 de minute, discursurile deja începuseră. După ce a început să vorbească ambasadorul rus Andrey Karlov, m-am mutat mai aproape să-l fotografiez, gândindu-mă că fotografiile îmi vor fi folositoare în viitor pentru ilustrarea unor povești despre relațiile turco-ruse. Andrey Karlov vorbea foarte încet și, din ce mi-am dat seama, era vorba despre țara sau orașul său de baștină. Se oprea ocazional pentru a-i permite translatorului să îi reia vorbele în limba turcă. Îmi amintesc că mă gândeam cât de calm, modest și natural părea. Apoi au izbucnit împușcăturile într-o succesiune rapidă, era panică în rândul audienței! A fost groaznic! Trupul ambasadorului era pe podea, la câțiva metri de mine iar atacatorul chiar în față…

R.: Legat de asta, am o întrebare care poate suna ca un clișeu, poate a trebuit să răspunzi de multe ori la ea, dar nu îmi permit să o las deoparte: cum ai reușit să îți menții curajul și sângele rece și să faci fotografii în continuare, după împușcături? Ți-a fost frică? Cum a fost posibil să îți depășești instinctul de conservare?

B.O.: Desigur că am fost șocat la început, mi-a fost teamă și eram conștient de pericolul ca atacatorul să se întoarcă spre mine și să ne ucidă pe toți. Dar am încercat să stau calm și avansat puțin și l-am fotografiat pe acest om în timp ce își agresa audiența captivă și disperată. Mă gândeam poate la o mie de lucruri… Dar mă gândeam așa: sunt aici; chiar dacă sunt rănit sau ucis, sunt jurnalist. Trebuie să îmi fac meseria.

Puteam să fug fără să fac nici o fotografie… dar n-aș fi avut nici un răspuns potrivit dacă colegii sau publicul m-ar fi întrebat mai târziu de ce nu am făcut fotografii? Îmi era foarte, foarte cald, ca și când aș fi avut apă fiartă pe cap, apoi îmi era foarte, foarte frig… A fost extrem de periculos, ca și când ai sta în fața unui tanc în timp ce trage. A trebuit să calculez totul foarte repede și să decid ce trebuie să fac, dar mai ales ce pot să fac. Două situații extreme, între posibil și imposibil… Dar în același timp am înțeles că era vorba despre istorie, despre istoria aceea mare, un incident foarte, foarte important. Am decis să încerc ceva, ca un miracol. Am o încredere mare n mine și poate o forță interioară puternică…

R.: … și experiență, poate?

B.O.: Am fost fotograf pentru AP timp ce 30 de ani și am învățat multe despre ”acoperirea” evenimentelor dificile în Turcia și în Orientul Mijlociu. Ciocniri, cutremure, războaie, sport… În fața acestui atacator am decis să îmi fac meseria pentru că puteam fi rănit sau ucis dar cel puțin trebuia să reprezint ceea ce cred că înseamnă jurnalismul de calitate.

R.: Ce ai simțit în acel moment? S-a uitat la tine ucigașul ambasadorului?

B.O.: Îmi amintesc că am fost calm și atent, urmărind toate mișcările atacatorului, fața, și încercând să-l analizez și să decid ce să fac. Nu eram prea departe de el. Nu m-am mișcat repezit, am stat calm și am fotografiat.

R.: Ai putut să dormi în acea noapte? Știu, așa cum ai spus foarte scurt și tu, că ai o experiență vastă în ”heavy journalism”, cum să zic, în conflicte și războaie. Te-a ajutat asta? Te-a afectat acest incident tragic?

B.O.: Înainte de orice altceva, a trebuit să scriu la persoana întâi pentru AP, editat de șeful Biroului pentru Africa de Sud și totodată prietenul meu Chris Torchia, după povestea principală cu reporterul din Ankara, Suzan Fraser. Au urmat interviuri la AP Television, BBC, CNN International, Europe 1… N-am putut să dorm pentru că au sunat telefoanele non-stop. Pisicile mele au fost foarte nefericite din această cauză. Am decis să mi pun telefonul pe silent și să dorm două ore. Am reînceput dimineața devreme cu fotografii, interviuri și iarăși interviuri… De fapt, să știi că nici nu îmi place să vorbesc cu presa. Mi-am făcut munca și asta e tot. Ca să îți răspund la întrebare, am fost desigur foarte trist să văd un om bun ucis în fața mea dar această tragedie nu mi-a afectat sufletul sau viața. Sunt foarte sensibil dar totodată foarte solid. Am o forță interioară care se bazează pe încredere, pe valori morale și profesionale, o educație bună și un trecut curat.

R.: Ai lucrat vreodată în România?

B.O.: Din păcate, n-am fost niciodată în România. M-am oferit voluntar să vin în timpul Revoluției Române dar managerul AP din Turcia, Thalia Donas, o turcoaică de origine greacă, ”mama mea neoficială”, a spus doar atât: ”Nu te las să te duci, nu te las să mori! Uită de asta!”. Vorbea perfect franceza și limba noastră comună era franceza, nu turca. A făcut la fel când am vrut să merg în Algeria. M-a oprit de trei ori să iau misiuni în Algeria! ”Spune-le tuturor că nu te lasă mama ta. Eu sunt mama ta, nu AP!”

R.: Mulți fotojurnaliști români cred că se uită cu admirație la tine și îți admiră curajul și umanitatea, în același timp. Ai un mesaj pentru ei?

B.O.: Am avut câțiva prieteni români, sunt toți oameni foarte buni. Știu că aveți o cultură bogată, foarte apropiată de cultura mea turco-franceză și că aveți o țară frumoasă. Am spus multe despre cariera mea, despre modul în care înțeleg jurnalismul bun, cinstit și independent. Nu e nici o formula secretă. Jurnaliștii tineri trebuie să își construiască o încredere în sine reală, o educație bazată pe cultura din țara lor, pe valori umane comune, pe respect și multă muncă atunci când e nevoie, dar și pe speranță. Alexander Dubcek spunea: “Speranța moare ultima”.  Aș mai cita din Cemil Meric: “Doamnelor și domnilor, principala noastră îndatorire în viață este să fim fericiți și să-i facem și pe alții fericiți”. Pot să spun că am fost întotdeauna un om fericit și vesel și fericirea mă face puternic. Nu mi-am plecat niciodată capul, n-am cedat n fața fricii, am lucrat întotdeauna cu speranță.

URL scurt: http://alba24.ro/?p=559292



avatar Publicat de pe 11 aprilie 2017 şi actualizat pe 11 aprilie 2017.
Publicat în BREAKING NEWS, EVENIMENT, Foto.
Ai un pont, o secvenţă filmată sau o poză ce ar putea fi interesantă și pentru alții? Trimite-o folosind formularul de pe Ştirea ta pe Alba24!

Adaugă un comentariu

Publicitate

Publicitate

Publicitate

Publicitate

Publicitate

Publicitate

Publicitate

www.AutoPieseonline24.RO

Publicitate

Publicitate



Publicitate

Publicitate

Publicitate

Comentate recent

  • coco: Din poze se vede clar … aceste masini nu s-au tamponat … masina de politie a lovit Skoda in roata...
  • bogdan: Trist ca se imbolnavesc oameni de la mancare, dar eu Am avut Nunta l salile Mercur si inca vreo 1000 de alti...
  • Andrei: Reveniti cu detalii. Cel mai important detaliu, pe langa sanatatea oamenilor, ar fi sa ne spuneti si...
  • Dete: Eu zic ca daca vreodata vreun hot iti fura masina iar politistii prind culoarea rosie la semafor sa opreasca...
  • Rika Fara Frika de Lege si Politica: apa ctta alba e de vina ! ei astupa gropile ! dau licitatie numa pt asfalt !

Alba24 pe site-ul tau

HOROSCOPUL ZILEI