Amintirile lui Eminescu despre Şcolile Blajului:„Îmi plăcea măgărarul de la Seminar, spunea poveşti minunate“

Pezenţa lui Mihai Eminescu pe meleagurile Albei este zugrăvită în lucrarea „Amintiri despre Eminescu”, ediţie îngrijită de Corneliu Remus Cacoveanu, Ion Buzaşi şi Ion Mărgineanu.

„Poetul nepereche“ a studiat în perioada mai-septembrie 1866, la Blaj, oraș care i se arăta la acea vreme sub aureola primită de un Şincai, Klein, Petru Maior.

Citește și 15 ianuarie 2021: 171 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu. „Luceafărul”, cel mai lung poem de dragoste

Potrivit autorilor lucrării, Mihai Eminescu a ajuns în micul orăşel de pe Târnava, la Blaj, pe la sfârşitul lunii mai a anului 1866. În amintirea lui Ştefan Cacoveanu, în casa căruia a stat în vara aceluiaşi an a rămas astfel:

„…te punea în uimire cu iscusimea şi cunoştinţele sale“

„Doritor de a-l cunoaşte, am ieşit în piaţa de dinaintea gimnaziului, locul de întâlnie al studenţilor. Aici i-am făcut cunoştinţa. Era un tânăr între 16-17 ani, de statură mijlocie, frumos şi roşcovan.

Avea un păr negru dat îndărăt şi lung, părea a nu fi fost tuns de un an de zile. Era într-un surtuc de peruvian negru, ros, scurt în mâneci şi rupt în coate; în nişte pantaloni de altă culoare (gălbui mi se pare) scurţi de i se vedea de sub ei până la înfăşurări ciobotele scâlciate şi prăfuite. Pe cap purta, deşi era cald deja, căciulă neagră, grea, săoasă de miel.

Nu ştiu cum să îmi explic împrejurarea că acest exterior neglijat nu ne era bătător la ochi. Poate fiindcă la Blaj, unde studia sărăcimea, se aflau încă mulţi ca el, rău situaţi şi îmbrăcaţi, şi apoi la un talent aşa de mare cum îl ţineam noi, ni se părea cumva naturală această lăpădare de sine.

Mai bătătoare la ochi ne-a fost împrejurarea, că deşi era în vârstă de 16-17 ani, şi deşi te punea în uimire cu iscusimea şi cunoştinţele sale, îndeosebi pe teren literar, avea numai două clase gimnaziale, făcute la Gimnaziul German din Cernăuţi“, aşa îl descria în urmă cu mai bine de un secol Ştefan Cacoveanu, cel care l-a găzduit pe Mihai Eminescu în perioada mai-iulie 1866.

Traiul studenţilor pe vremea când Eminescu era la Blaj, primitiv

Mihai Eminescu le spunea studenţilor din Blaj că „el era de la Botoşani din Moldova. Tată-său, Eminovici, era bucovinean.

Venise în tinereţe la Moldova ca ispravnic la o moşie boierească şi se însura cu o moldoveană cu ceva stăricică. Fiind tată-său crescut la nemţi, ţinea mult să-i dea şi creştere germană. Îl trimise aşadar la Cernăuţi, la învăţătură.

Acolo îl pusese sub grija profesorului Pumnul, autorul Lepturariului. După vreo câtăva vreme, acest mentor al său slăbise de morb, încât nu-1 mai putea ţinea de scurt.

Micul Eminescu folosindu-se de ocaziunea dată, în loc de a merge la şcoală, se închidea în biblioteca Pumnului.

Acolo studia necontenit şi neconturbat răzbunându-şi astfel în contra atâtor profesori pedanţi şi sarbezi.

În modul acesta ne spunea el în liniamente generale, că rămase la a II-a clasă gimnazială şi astfel pe multă vreme învrăjbit cu şcoala, dar şi cu tată-său“. Mulţi se întreabă, probabil, ce căuta Eminescu tocmai la Blaj?

Potrivit lui Ştefan Cacoveanu, cel care este cunoscut ca „poetul nepereche“ spunea în 1866 că „venise la Blaj, ca să facă examen pe clasa a VII-a şi astfel să împace pe tată-său, care îi făgăduise că-i trimite bani, numai să apuce firul studiilor mai departe.

La Blaj sosise cu nişte studenţi, care îl luară în trăsură ajungându-1 pe drum. A doua zi după sosirea lui îl întâlnirăm în piaţă şi ne împretinirăm numaidecât. Îl chemai să şadă la mine şi veni numaidecât. Modul de trai al studenţilor în vremea când Eminescu frecventa şcolile Blajului era primitiv, după cum îşi amintea Ştefan Cacoveanu.

„Trăiam din ce ne aducea cu desagii de acasă pe 2-3 săptămâni: pâine, făină, slănină, brânză în belşug, dar bani puţintei de tot. Norocul, că Eminescu era un tânăr sănătos ca piatra, nealegător în ale mâncării, mânca bine, dormea lung şi fără grijă, dimineaţa de regulă pe la 8 oare se scula, se spăla, da cu degetele de câteva ori prin părul bogat şi lung dat pe spate şi era pieptănat gata.

Îmbiindu-1 cu pieptene îmi zise: chiar bine, frate, că eu, parcă am scăpat din focul de la Troia, n-am astfel de sculă.

Scaldă în Târnavă, la moară

„După ce dimineaţa se găta, dejunam ce da D-zeu, şi de regulă el mergea de se scălda în Târnava la moara din jos de roate şi se scălda întruna până la amiazi, iar eu cu alţi tovarăşi, mergeam la câmp de ne preparam pentru bacalaureatul ce aveam să-1 facem prin luna lui iulie şi numai la prânz ne întorceam acasă.

Atunci venea şi Eminescu de la scaldă, unde punea în mirare pe toţi cu manevrele ce făcea înot, corlindu-se ca aici şi ieşind de sub apă târziu unde nici nu-ţi aduceai aminte.

Şi în Blaj eram tineri buni înotători, dar cu Eminescu nici unul nu putea ţine. Aceasta era părerea generală.

E de însemnat însă, că se scălda de o parte singur şi cu cei dimprejur nu făcea multă vorbă, îi plăcea să iasă în piaţa Blajului, bogată în poame de tot felul, îşi umplea căciula cu poame şi apoi mâncând sta de o parte râzând de ştrengăriile studenţilor de prin piaţă, fără a lua însă parte la ele vreodată.

În scăldat exceda. În alte era moderat. Nu bea, nu fuma, nu juca cărţi, era ca o fată mare“.

Lucrurile se schimbau radical când era vorba de discuţii serioase, argumentate. „Când se încingea însă câte o discuţie, şi aceasta nu era rar, lua parte cu plăcere; dar adesea era de altă părere, pe care şi-o apăra vorbind cu o siguranţă, parcă ar fi citit din carte.

Se vedea că ieşise din biblioteca Pumnului, unde studia în bună voie, după placul inimii, fără a fi conturbat de cineva. Când voia cineva să-i impună păreri contrare dânsului, jumătate cu durere, jumătate cu tristeţe repeta mereu: «lasă-mă frate, lasă-mă în pace»!“

Casa în care a locuit Mihai Eminescu în perioada iunie-iulie 1866 era pe uliţa ce duce din piaţă către Sâncel, aşa zisă a Hotelului. Imobilul avea trei apartamente: „unul către uliţă, ocupat de mine, Georgiu Bucşa, Teodor Totu, ambii morţi deja, şi de Ioan Paul, nepot al meu, atunci abia de şase ani, astăzi profesor la Iaşi şi la mijloc, între aceste două apartamente, era culina.

Odaia noastră era mică şi avea numai două paturi, iar lui Eminescu îi improvizam în toată sară patul separat, căci noi ăştialalţi dormeam câte doi într-un pat. Cum se vede, lucru sărăcăcios.

Dar prietenia, armonia dintre noi şi inima bună făcea toate bune“, aşa îşi amintea în 1904 Ştefan Cacoveanu, care l-a lăsat pe Eminescu la Blaj, după ce şi-a luat examenul de bacalaureat în iulie 1866.

Rămas la Blaj în aşteptarea paralelor de acasă

„La plecarea mea, punându-i în vedere că cine ştie când îi vor sosi banii şi Blajul peste vacanţă despopulându-se de studenţime, nu-i cu sfat să rămână singur şi strein, 1-am chemat să vină cu mine, – dar zicea că banii au să-i vină în curând şi epistola tatălui său trebuia să-1 găsească în Blaj.

Am înţeles că, plecând eu, s-a alăturat la nişte studenţi ocrotiţi peste vacanţă pe lângă seminarul teologic de acolo. Cu aceşti studenţi, care trăiau de la seminar, a şezut Eminescu până prin septembrie.

Cam pe acest timp a trecut pe la Sibiu în România. Mergând şi eu în toamna acelui an la Sibiu, să studiez dreptul, Ioan Lapedatu, regretatul profesor şi poet de la Braşov, pe atunci student în Sibiu şi Nicolae Denşuşan, istoricul, pe atunci student la Academia de Drept din Sibiu, mi-au spus că Eminescu trecuse pe acolo şi erau încântaţi de acest minunat copil.

„Ce să mai spun despre dânsul din vremea cât am stat împreună la Blaj? Se întreba în urmă cu peste un secol Ştefan Cacoveanu. Răspunsul: „Aici era străin şi foarte avizat la ajutorul altora, dar nu se dejosea a cere de la cineva ceva.

Îi lipsea totul, dar nu se plângea de nimic. Trăia fără de grija zilei de mâine. Trebuinţele vieţii şi le redusese într-atâta, încât nu se temea că nu şi le-ar putea îndestula uşor, oricând şi oriunde. Ca păsările din evanghelie, care nu seamănă nici seceră, se rezema pe mila Domnului cea bogată.

Cum venise la Blaj să facă examen şi încă pe 4 clase deodată, ai fi socotit să nu-şi afle locul, umblând să-şi câştige oameni, – căci cine are oameni, are pe Dumnezeu, – nu umbla să facă cunoştinţa profesorilor, nici să-şi facă mână bună cu cei mari.

Nu umbla alergând după nimic. Cu atât mai puţin după carele, care nu te aşteaptă. Dacă umblai după prietenia lui, bine, dar să umble el după prietenia altuia, nu. Nu vorbea despre sine şi lucrurile lui niciodată!

Să fi scris ceva cât am stat în Blaj împreună nu ştiu. Avut-a cărţi cu sine şi ce fel de cărţi? nu ştiu; căci calabalâcul, puţin cât va fi avut, îl lăsase, aşa mi se pare, la gazda unde trăsese mai întâi când sosise la Blaj. Afară de limba germană ştia puţină gramatică franceză, dar nu citea nici nu vorbea în această limbă. Cât va fi ştiut din limbile şi literaturile clasice n-am luat seama.

Pe teren literar, mi-aduc aminte, că nimeni dintre noi nu putea ţine cu dânsul, deşi noi purtam pretenţioasele stiluri de sextani, septimani, octavani şi maturizanţi, vezi Doamne, şi această împrejurare ne jena puţin, mai cu seamă, că dânsul în hăinuţele lui rele şi nu pe el croite, arăta a fi mult mai tânăr de 16 ani; pe când noi unii purtam barbă şi mustăţi.

Şi noi nişte sextani, septimani, octavani, maturizanţi; vezi Doamne, nu ne-am fi dat învinşi de un copil de a doua clasă. E natural, că lupta era vehementă, mai cu seamă că Eminescu era arţăgos şi nu ceda“. Cocoveanu scria că poetul lui favorit a lui Eminescu era Alecsandri. „Care va fi fost pe vremea aceea poetul ori filosoful dânsului în literatura germană n-am băgat de seamă.

Noi, pe la Blaj, atunci nu prea ştiam nemţeşte, ca să putem intra ceva mai afund în literatura acestei limbi. Că Eminescu ştia aşa bine nemţeşte nu mă miram, căci studiase tot la nemţi, dar mă punea în mirare limbajul lui românesc atât de elegant şi frumos, mai ales ştiindu-l că vine de la şcoli străine.

Ne aducem aminte cum strică limba cei care vin de la şcoli maghiare şi germane. Eminescu nici într-acest punct nu era ca alţi oameni“, mai nota autorul în „Amintiri despre Eminescu“.

Povestea cu măgărarul

Povestea cu măgărarul Seminarului Ştefan Cacoveanu îşi aminteşte că la reîntâlnit pe Eminescu în 1868, la Bucureşti, ocazie cu care l-a întrebat şi despre şederea sa la Blaj. „- Ce zici de Blaj? cum ţi-a plăcut? Mi-a plăcut de măgărarul de la seminar. Şi de ce tocmai de măgărar? Spunea poveşti minunate şi-l ascultam cu multă plăcere, a fost răspunsul“.

Autorul ne ajută să intrăm pe făgaşul poveştii cu măgărarul. „Pe la anul 1866, apa de băut în Blaj se aducea de afară din oraş. Spre acest scop seminarul ţinea un căruţ, tras de un măgar. Omul de lângă acest căruţ se numea în Blaj: măgărarul de la seminar. Că cine va fi fost atunci măgărar nu ştiu.

Pe la anul 1878-79 când locuiam în Blaj, se afla ca măgărar un mare povestaş şi vornic de nunţi, anume Nicolae Mihu, poreclit Chenderi, de loc din Veza; ţăran în vârstă cam de 40 de ani, foarte isteţ. Avea o pasiune irezistibilă de a spune poveşti. Spunea teologilor seara în dormitor, până târziu, când adormeau toţi“.

Participant la lucrările ASTRA

Tot de şederea la Blaj poate fi legată şi vizita pe care a făcut-o în „Bălgradul lui Mihai Viteazul”, în Alba Iulia, în prima zi a adunării ASTRA, 27 august 1866, în biserica Maieri I din oraş. Aici ar fi asistat la prelegeri şi dezbateri. Despre locurile şi timpul afectat de Eminescu manifestărilor ASTREI din ziua următoare s-au păstrat puține informaţii.

N.N.