Centenarul Partidului Comunist Român: O aniversare fără sărbătorit. Editorial de Marius Oprea

La împlinirea a 100 de ani de la înființarea partidului comunist în România, istoricul Marius Oprea a scris un text dedicat acestui moment: Azi, o aniversare fără sărbătorit! O sută de ani de la crearea PCR. 

Textul, publicat de Mediafax, îl redăm mai jos:

Se împlineşte un veac de la crearea partidului comunist român, la 8 mai 1921. Se întîmplă cu o zi înainte de Ziua Europei.

Cele două aniversări pun în lumină destinul actual al României, de la dictatură la libertate, de la izolare la destinul european.

Partidul Comunist Român, creat la 8 mai 1921, sub influenţa revoluţiei bolşevice din Rusia, printr-o scindare a socialiştilor români într-o aripă radicală (afiliată la Internaţionala a III-a comunistă) şi alta rămasă fidelă ideilor socialiste) n-a reprezentat niciodată o ”forţă politică”, cu atât mai puţin ”conducătorare”, prin voinţa liberă a românilor, ci prin forţa armelor.

A ajuns la putere în 6 martie 1945 numai ca urmare a ocupării României de către trupele sovietice şi ca expresie a voinţei lui Stalin, care susţinuse că acolo unde Armata Roşie va ajunge, ”se va instaura şi sistemul politic al URSS. Altfel nu poate fi!”

Citește și: VIDEO: Cum erau ascultați ambiental cetățenii din Alba Iulia, în comunism. Documente inedite din arhiva fostei Securități

În realitate, mişcarea comunistă n-a avut o istorie proprie foarte multă vreme. Destinul ei a fost scris la Moscova.

Au fost două momente, care arată dimensiunile ei în societatea românească: unul politic şi altul social.

Primul constă în participarea comuniştilor la alegerile din 1931, sub sigla Blocului Muncitoresc-Ţărănesc, în condiţiile în care PCdR era în ilegalitate din 1924, întrucît milita pentru dezmembrarea României.

Citește și: 1 Mai în comunism, la Alba Iulia. Cum era sărbătorită Ziua Oamenilor Muncii în ”Epoca de Aur”: Omagii coducătorului și defilări

La acele alegeri comunişti au obţinut 73.000 de voturi. E singura participare a partidului comunist la alegeri libere şi arată lipsa lor de bază electorală în România.

Al doilea moment, mult eroizat în mitologia comunistă, au fost grevele muncitoreşti de la Griviţa, din februarie 1933, fără vreun impact deosebit în societate la vremea respectivă.

În rest, întreaga istorie a comunismului în România este una mai apropiată de legendă decît de adevăr.

Cînd a venit momentul ca partidul să joace un rol istoric, cel conferit de Stalin, ca forţă politică reprezentativă a ocupantului sovietic de facto al României, a început şi construirea acestei mitologii, plină de falsuri şi neadevăruri, menite să demonstreze că mişcarea comunistă avea rădăcini adînci în istoria românilor.

În realitate, comunismul a fost, practic întodeauna, un corp străin în istoria naţională a românilor.

Instaurarea comunismului în România s-a produs prin represiune. Brutalitatea a fost ridicatã la rang de politică de stat, în numele aşa-zisei ”lupte de clasã”, principala axiomă a doctrinei comuniste.

Comunismul a provocat un reflex de lungă durată, întreţinut prin teroare, care a transformat instituţiile statului într-un ”bastion al cruzimii”, menit să genereze, să întreţină şi să gestioneze frica, principalul instrument prin care partidul comunist s-a menţinut la putere.

”Libertatea este sclavia, războiul este pacea, ignoranţa este forţa”, enumera George Orwell cele trei principii, dupã care se conducea lumea zugrãvitã în romanul ”O mie nouă sute optzeci şi patru”, o lume izbitor de asemãnãtoare, cu lumea în care (şi) românii trăiau încă în 1984, anul purtat ca titlu de ficțiunea scriitorului britanic, alături de toate naţiunile ocupate de Armata Roşie, după al doilea Război Mondial – aşa cum îşi dorise Stalin.

Mai multe elemente fac ca această asemănare sã fie de-a dreptul tulburătoare: războiul necruþãtor dezlãnþuit de comunişti împotriva propriului popor, cu sprijinul material şi logistic al sovieticilor şi rolul esenţial jucat în aceastã permanentã ”luptã de clasă” de represiune, de reprimarea brutală a oricărei împotriviri.

Apoi, ignoranţa, servilismul şi lipsa de scrupule utilizate drept criterii pentru selectarea şi recrutarea cadrelor partidului, cei care au administrat România aproape jumătate de veac, nu în ultimă instanţã, scopul final al acestei ”administrări”, şi anume transformarea României într-o ţară supusă intereselor Moscovei şi a românilor într-o naţiune pusă la cheremul unei subţiri pături de activişti şi a Conducătorului Suprem, dau substanþã acestei asemănări.

Cum a fost posibil e o întrebare retorică, foarte des pusă mai ales în momentele de şoc de după răsturnarea regimului comunist.

Răspunsul e simplu. Comunismul a fost iubit ”de frică”.

Reflexul a fost îndelung exersat pe parcursul primelor douã decenii ale regimului comunist, interval în care brutalitãţile regimului au scos frica din sediul Securităţii, din puşcãrii şi lagărele de muncă, au adus-o în stradă şi a intrat în casele oamenilor pentru ca, la finele celor două decenii de consolidare a regimului, să reuşească performanţa unei manipulări care sã nu mai reclame represiunea în forme dure.

Frica a servit ca instrument al dictaturii. Dictatorii comunişti Dej, ca şi Ceauşescu, au disjuns întotdeauna între modelul sovietic şi puterea lor personală.

Atunci cînd Uniunea Sovieticã a trecut la măsuri de destalinizare, Dej şi-a dirijat partidul şi þara pe un nou curs, al autonomiei faţã de stãpînul sovietic.

Succedându-i lui Dej, Ceauşescu a perpetuat atitudinea antisovietică, ce a permis partidului să susţină că apără interesele naţionale.

Vezi și: Amintiri din comunism: Vizita de lucru a dictatorului Nicolae Ceaușescu la Cugir, în septembrie 1972

Comunismul devenise masca mult mai vizibilă a unei dictaturi personale, iar în decembrie 1989 sosise momentul istoric ca această mască să cadă.

De aceea, ziua de 8 mai nu a fost nciodată o sărbătoare: în istoria reală a României, partidul comunist a fot un accident istoric.

Un import, un corp străin, o mască a ocupaţiei sovietice şi apoi a dictaturii personale.

Sursă: Mediafax, text de Marius Oprea