De ce stă mireasa în stânga mirelui, rochia albă şi aruncarea buchetului. Tradiţii şi obiceiuri din ziua nunţii

Obiceiurile respectate de miri în ziua nunţii s-au schimbat de-a lungul timpului, unele tradiţii datând încă din Antichitate.

Tradiţia schimbului verighetelor a pornit de la egipteni. În trecut se credea că există în organism o venă care mergea de la al patrulea deget de la mâna stângă şi până la inimă. Părea un mod bun prin care să ne exprimăm dragostea faţă de „aleşii inimii”, aşa că am ajuns să purtăm verigheta pe acest deget.

Mireasa stă în stânga mirelui în faţa altarului pentru că, în trecut, acesta avea nevoie de mâna dreaptă liberă pentru a se putea lupta cu alţi pretendenţi.

În perioada Imperiului Roman, tortul de nuntă era, de fapt, o pâine. Mirele rupea pâinea deasupra capului miresei pentru a simboliza fertilitatea.

Inelele de logodnă nu au existat până în Evul Mediu. În anul 1215, Papa Inocenţiu al III-lea a declarat public că ar trebui să existe o perioadă mai lungă de aşteptare între momentul efectiv al cererii în căsătorie şi nuntă. Acest lucru a crescut popularitatea inelului de logodnă.

Inelele de logodnă cu diamant, atât de populare în zilele noastre, au început să fie dăruite abia în anii 1470. Se crede că primul inel de logodnă cu diamant a fost oferit de Arhiducele Maximilian al Austriei, în anul 1477, Mariei de Burgundia, atunci când a cerut-o de soţie. Popularitatea inelelor de logodnă a explodat însă în 1947 în urma unei campanii publicitare pentru De Beers – una dintre cele mai mari companii de extracţie şi comercializare a diamantelor – care avea sloganul „Un diamant este etern (A diamond is forever)”.

Rochia albă de mireasă nu era ţinuta necesară şi adecvată de nuntă până în 1840, atunci când Regina Victoria, monarhul britanic cu cea mai mare domnie, a purtat una atunci când s-a căsătorit cu Albert de Saxa-Coburg.

În 1858, prinţesa Victoria a Marii Britanii şi-a ales singură o melodie pe ritmul căreia a fost condusă spre altar unde o aştepta prinţul Frederick William al Prusiei. Imediat după nunta prinţesei, toţi anglo-saxonii au adoptat la nunta lor acest marş nupţial care, în scurt timp, a devenit o tradiţie prezentă la fiecare nuntă de pe acele meleaguri. Mai târziu, acest obicei a fost preluat şi de alte popoare.

Altă tradiţie cu origini anglo saxone este reprezentată de domnişoarele şi cavalerii de onoare care-i însoţesc pe miri. Pentru a fura mireasa, mirele avea nevoie să fie ajutat de prieteni de încredere. Aceştia erau cavalerii de onoare. Ei se îmbrăcau la fel ca mirele şi ţineau de vorbă rudele fetei. După ce mireasa era furată, fugeau care încotro, astfel ca aceia care vroiau să îl prindă pe mire erau derutaţi de cavalerii de onoare.

La început, domnişoarele de onoare se îmbrăcau la fel ca mireasa pentru a induce în eroare spiritele rele care ar fi putut să ţintească mirii. Abia în Epoca victoriană domnişiarele de onoare au început să se îmbrace în rochii albe cu voaluri scurte pentru a se diferenţia uşor de mireasă.

În Antichitate, miresele purtau cu ele buchete de ierburi aromatice, nu de flori. Buchetele lor erau alcătuite din usturoi, rozmarin şi mărar şi se credea că ar alunga spiritele rele şi că ar ajuta la eliminarea mirosurilor neplăcute. Această tradiţie a continuat până în anii 1800. Regina Victoria a avut la nuntă un buchet de ghiocei, motiv pentru care se crede că ea a fost cea care a dat tonul trendului pe care îl urmăm şi astăzi.

Aruncarea buchetului nu a fost întotdeauna dedicată femeilor singure. Acest obicei a început pentru că nuntaşii obişnuiau să rupă bucăţi de material din rochia miserii pentru a duce acasă o parte din norocul ei. Miresele au început să arunce florile în încercarea de a distrage atenţia mulţimii, cu intenţia de a scăpa cu ţinuta nevătămată.

Luna de miere provine dintr-o tradiţie scandinavă. Timp de o lună, după nuntă, mirii trebuiau să bea câte o cupă cu vin din miere în fiecare zi.

surse: descoperă.ro, realitatea.net